Părintele Arsenie Boca privea Nașterea Domnului, nu doar ca pe un eveniment istoric, ci ca pe o intervenție cosmică esențială care oferă un sens întregii creații, iar, ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, trebuie să o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație, fiindcă patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă un temei, o explicație și un Sens eclatant! Acestea sunt: a) Creația lumii, b) Potopul lui Noe, c) Întruparea Mântuitorului și d) Sfârșitul lumii, aşa că intervențiile stihiale, după pricipalele Sale definiții se prezintă prin faptul că de două ori Dumnezeu este «iubire» şi de două ori «sfârșit», într-o viaţă reală. Aşadar, «Iubire» la zidirea făpturii şi la refacerea făpturii prin Hristos, iar, «Sfârșit» la potop şi la sfârșitul lumii! De aceea, devine necesar ca să acceptăm ordinea istorică a faptelor Lui Dumnezeu, care cuprinde: creația lumii văzute și nevăzute, din iubire și după spusa: ,,Eu sunt începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 1, 8). Deși, Cel Preaînalt preștia totul, dar văzând, cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, «I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ» (Facerea 6,6) și a zis: ,,Sosit-a înaintea feței mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6, 13). În felul acesta, «S-au deschis toate izvoarele adâncului și cascadele cerului» (Facerea 7,11) și a venit Potopul, când Dumnezeu Și-a dezlănțuit «căința», după care, din nou, Fața Lui Dumnezeu s-a făcut iubire: «Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cel ce crede într’Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, iar, judecata, aceasta este că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele» (Ioan 3, 16-19).
«Se umplu măsurile și se plinesc vremile»
Înţelegem, astfel, că e mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea şi acum stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, în inimile oamenilor. Cu Nașterea lui Iisus în istorie lumea o cumpănește între început și sfârșit şi numai Întruparea Mântuitorului e un fapt absolut istoric, fiindcă începutul și sfârșitul creației, doar Dumnezeu le știe. Acum putem înţelege mai bine că Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu Tatăl, care transfigurează istoria de sensul veșniciei. Contrar cu ceea ce se întâmplă astăzi în lume, cu Iisus Hristos începe era păcii şi cântecul început de îngeri trebuia continuat în istorie. Oricum, pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau care se refuză lui Dumnezeu! Iisus Mântuitorul aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu, iar, aceasta e un bun duhovnicesc, ce nu poate fi creat sau menținut de arme. Însă, nu aşa cum se cuvine s-au purtat păgânii, iar, cei trei Prinți, înțelepți și magi ai răsăritului, I se închină, Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei, iar, în calitate de preoți, Îi aduc smirnă și tămâie, ca jertfă Adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-a cutremurat și i-a înspăimântat Nașterea Mântuitorului și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului, în schimb, I se închină chiar de la Naștere ca unui Împărat și Dumnezeu. Deci, paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alții cu ura! De altfel, chiar Iisus i-a nedumerit de la început, fiindcă a lăsat tronul cerului pentru un staul de vite și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd, iar, Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle, probabil, locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ, cea mai aspră mustrare a trufiei omenești, pentru că numai Dumnezeu putea cunoaşte adâncul smereniei (Sfântul Arsenie Boca: «Se umplu măsurile și se plinesc vremile»)
Bucurie senină a unei intimități negrăite cu Dumnezeu!
Dacă vorbim despre semnificația teologică a Nașterii Domnului, Sfântul Arsenie de la Prislop descrie Nașterea ca momentul în care „Cerul se unește cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, iar veșnicia se îmbracă cu vremelnicia”, mai ales că smerenia divină se revelează prin aceea că Iisus S-a născut într-un grajd, ceea ce are o semnificație profundă față de sfințenia Lui, din moment ce lumea însăși este un „grajd” în care oamenii au ajuns să trăiască precum vitele, iar Hristos vine să sfințească acest spațiu! Evenimentul de la Betleem este privit ca o pildă pentru transformarea interioară a fiecărui creștin, reprezentând începutul eliberării din «întunericul» păcatului. Arsenie Boca sublinia că pregătirea pentru Crăciun nu trebuie să fie marcată de frică sau de răzvrătire, ci de o „mirare plină de sfială” și o „bucurie senină a unei intimități negrăite” cu Dumnezeu. El avertiza că „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”, îndemnând credincioșii ca să-și curețe sufletul prin post și rugăciune pentru a putea înțelege cu adevărat taina întrupării. Ca o sintetizare a celor spuse de către Sfântul Arsenie Boca, Nașterea Domnului Iisus Hristos nu înseamnă: „Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire, nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină a unei intimităţi negrăite, când Cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa…”, mai spune Sfântul de la Prislop, oferind poate cea mai simplu de înțeles și profundă imagine a marii sărbători creștine în care ne adunăm, trup și suflet, la sfârșitul fiecărui an. În concluzie, în crucea Nașterii Domnului, de Crăciun, pentru că așa ne-a intrat în obicei să-i spunem mai lesne, parcă sus și jos, gol și plin, avuție și sărăcie, patimă și așezată cumpănire, lumină și întuneric, toate se liniștesc pentru a primi darul fără egal al mântuirii. După Ajun, la miezul nopţii, e oprirea timpului universal pentru o clipă densă în care ura se topește în dragoste, cearta se domolește în bună înțelegere, orgoliile trebuie stinse, lăsând să lumineze doar Fiul lui Dumnezeu, în suprema Sa lecție de smerenie pe care ne-o trimite din ieslea în care încap toată firea și tot sufletul. Iar, Crăciunul, atunci când scapi de isteria consumului și a petrecerii în lumini artificiale, Nașterea Domnului reprezintă simbolul unic al liniștii care cuprinde adevărata fericire a omului şi devine liniștea care, cuprinzând toate lucrurile și gândurile, poate genera oricare dintre toate lumile posibile. Scriu aceste rânduri, pentru că avem nevoie să ne amintim că sărbătoarea Crăciunului, la care trudim mai degrabă în nebunia îndestulării și măștilor sclipitoare, este despre Nașterea Domnului Iisus Hristos, este despre momentul universal în care, cum spunea Sfântul Arsenie Boca, chiar „istoria s-a despicat în două” spre pasul definitiv pe calea mântuirii creștine. Să ne oprim, așadar, măcar câteva clipe, din iureșul sălbatic al pregătirilor de festin, să exersăm, pentru un timp folositor sufletului, smerenia și dragostea care, doar ele, împlinesc cu adevărat marea sărbătoare a Nașterii Domnului Iisus Hristos!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
