Cred că natura statică sau natura moartă este reprezentarea în artele vizuale a unor obiecte neînsuflețite, din natură sau ordonate în mod voluntar sau, conform Dicţionarului de artă, „pictură a cărei subiecte-motive sunt obiecte, flori etc”. Deci, prin definiție, natura statică reprezintă unul din genurile artelor plastice consacrat reprezentării obiectelor de uz casnic, a florilor, fructelor, legumelor etc., iar natura statică ar consta în redarea frumuseţii coloristice a obiectelor care-l înconjoară pe om, a esenței volumetrice şi materiale a acestora, precum şi în exprimarea atitudinii personale faţă de obiectele reprezentate.
Expresia natură statică provine de la termenul olandez «stilleven» („viaţă liniştită”), atestat pentru prima dată în anul 1650 şi intrat în terminologia din arta plastică doar spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Ulterior, acesta a fost adoptat în limbile engleză – still-life – şi germană – Stilleben –, după care a fost preluat de terminologia franceză sub forma «nature morte», fapt care presupune totuşi o limitare faţă de conotaţia originală.
Natura statică permite artistului să scoată în evidență esența lucrurilor și să se exprime prin obiecte neînsuflețite. Primele imagini cu obiecte „în repaus” se întâlnesc încă în Antichitate, în frescele și mozaicurile grecești și romane, reprezentând Xenionuri („dar de ospitalitate”, daruri de alimente trimise zilnic de proprietarii unei case bogate invitaților săi și plasate într-un dulap din perete/nișă cu un raft), mese servite (cu un anumit fel de mâncare – pește, fructe de mare, legume, naturi statice cu flori (greci).
Aceste imagini cu caracter simbolic sau alegoric au scopul de a reflecta „esența” obiectului, și nu forma sa exterioară, vizibilă, a lui. O percepere variată a obiectelor „de uz casnic” (oglindă, lavoar), florilor de crin, ghirlandelor de flori ș.a. continuă și în perioada renascentistă, acestea având o dublă semnificație și fiind interpretate în funcție de subiect (fie ca obiecte laice, fie ca simbol al curățeniei, purității anumitor personaje sacre). Treptat, în sec. al XVII-lea, natura statică înaintează în ierarhia picturii europene, fiind definită ca gen. Inițial, ea se întâlnește în unele opere ale lui Caravaggio (Italia).). Genul în cauză atinge apogeul în Olanda, în a doua jumătate a sec. al XVIIlea, ca urmare a tendinței populației către lux (care își decorează tot mai bogat casele).
Deși relevă mediul ambiental al omului, obiectele întâlnite în naturile statice din pictura europeană caracterizează ocupația, poziția socială (monede, cântar, instrumente muzicale, instrumente de măsurat etc. (din camera astronomului, geografului etc.)), starea financiară a acestuia, obțin valoare simbolică ce poartă un anumit mesaj. Obiectele reprezentate au menirea de a reda bogăția, frumusețea țării, modul de viață al oamenilor, prin diversitatea animalelor vânate, alimente ( coş cu fructe).
Artele vizuale m-au învăţat să preţuiesc natura statică, mai dacă uneori ne asumăm senzaţia că suntem în întuneric, că suntem orbi, că nu avem lumină prin noi înșine, că nu se merită întotdeauna ca să stăm în întunericul nostru şi să aşteptăm, mai dinainte ştiind că numai senzaţia luminii nu este propria noastră lucrare, ci este a Aceluia Care este Lumina cea mare! Aceasta, nu este o descoperire proprie, ci este o revelaţie.
Aş încheia această scurtă referire la natura statică, afirmând că în sec. al XVII-lea, natura statică are o structurare complexă atât în plan compozițional, cât și tematic. Olandezii și flamanzii încercau să-și exprime dragostea față de orice aparență minusculă a vieții iar, pentru a spori caracterul impresionant al obiectelor din tablou, pictorii le compuneau în aşa fel, încât să le evidenţieze cât mai elocvent volumul, structura, suprafaţa, precum este luciul sticlei, materialul obiectului. Natura statică nu înseamnă a sta în întunericul meu şi să nu cred în puterea minţii mele şi în puterea inimii mele. Nu cred în propria mea pricepere ca posibilitate a comuniunii cu lumina şi nu cred în propria mea sensibilitate, în propriile mele sentimente, care, eventual, pot ascunde aroganţă sau egoism. Pentru că deseori, egoismul este foarte frumos acoperit, atunci când zic: „Eu doresc lumina, eu îl doresc pe Hristos şi urmăresc să mi-L apropii prin puterile omeneşti citind, căutându-L” printr-un mod de abordare al gnoseologiei theologice!
Ana-Maria Alexandra GOGONEA, licenţiată în arte vizuale, master în asistenţă socială
