În Parcul National Defileul Jiului se poate ajunge cu trenul sau cu maşina. De-a lungul întregului traseu legendele şi evocările istorice sunt prezente la tot pasul.
Vatră a unui sat dacic încă înainte de cucerirea romană, Târgu-Jiul, sau Arcina, cum se spune că era denumit pe atunci, se afla poziţionat între insulele şi pădurile sălbatice formate de apele Jiului, precum şi ale Hodinăului şi Poschiei afluenţi ai acestuia. Se oferea astfel un bun adăpost împotriva năvălirilor duşmane. În acest loc se intersectau o serie de artere comerciale ce făceau legătura între Dunăre şi Transilvania. Şi în timpul administraţiei romane în Dacia, drumul a cunoscut o intensă circulaţie.
Legenda spune că însuşi împăratul Traian ar fi trecut prin Târgu Jiul de atunci, venind de la Drobeta peste Motru, peste Tismana (unde se află şi astăzi ruinele unei cetăţi) şi ar fi traversat Jiul undeva în dreptul actualei comune Drăguţeşti. De aici ar fi plecat în direcţia Iezureni, Curtişoara, Bumbeşti Jiu, unde a staționat cohorta a 4-a Cypria și a ridicat un castru de pământ reconstruit mai târziu din piatră, pe timpul lui Septimius Sever, grosul armatei pornind pe drumul Maghereşti – Bengeşti până aproape de Rîmnicu Vîlcea, mai precis la Pons Aluti.
Tot de la Bumbeşti, un alt corp al armatei ar fi plecat prin pasul Vâlcan spre Transilvania. Târgu Jiul este menţionat pentru prima dată în anul 1406, sub numele de Jiul, într-o poruncă dată de Mircea cel Bătrân către mănăstirea Tismana.
După trecerea prin Bumbeşti-Jiu, amintit din documente din secolul 17 sub denumirea de Schela Polatiştii, intrăm în defileu unde pe malul drept se pot vedea ruinele mănăstirii Vişina, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Aceasta stăpânea întinse teritorii, după cum reiese dintr-un document din anul 1519, prin care Neagoe Basarab confirma drepturile de proprietate.
Între Meri şi Lainici, un monument istoric ridicat în anul 1927 aminteşte de luptele din Primul Război Mondial şi de sacrificiul generalului Dragalina, căzut aici în încercarea de a opri atacul vânătorilor de munte germani din anul 1916.
Cel mai important obiectiv de natură spirituală din defileu este Mănăstirea Lainici, lăcaş de cult de o mare valoare religioasă, aşezat în pasul Lainici la o altitudine de 450m. Prima atestare o găsim în „Cronica rimată de la Mănăstirea Prislop”, unde se relatează faptul că Sfântul Nicodim şi-a găsit lăcaş de rugăciune într-o peşteră de pe valea Jiului. Afirmaţia pare să fie exactă, întrucât, la aproximativ 3 km, de schitul Locurele se afla peştera Gropului în muntele cu acelaşi nume.
După cum atestă documentele, pe locul ocupat astăzi de mănăstire exista înainte de anul 1784, probabil încă din secolul 15 un schit de lemn. Mănăstirea a fost construită între anii 1812 – 1818 în vremea lui Gheorghe Caragea şi îmbină armonios elementele de construcţie în stil bizantin cu cele ale arhitecturii tradiţionale româneşti. Aici s-a ascuns în anul 1817 Tudor Vladimirescu deghizat în călugăr pentru a scăpa de urmărirea turcilor deoarece luptase împotriva lor în războiul ruso – turc. În anul 1821, mănăstirea a constituit un punct de comandă şi sprijin pentru acţiunile pandurilor în Oltenia.
De la Mănăstirea Lainici, după aproximativ 5 Km, se poate ajunge la schitul Locurele, ce a fost înălţat între anii 1855 – 1858. Aici se relatează că se retrăgeau oamenii din clasele înalte ale societăţii de atunci pentru post şi rugăciune. Schitul a fost vizitat de scriitorul Alexandru Vlahuţă şi este pomenit în a sa Românie Pitorească.
Asupra denumirii schitului pot apărea unele confuzii. El nu se numeşte schitul Locuri Rele, cum greşit apare în unele publicaţii, denumirea corectă a sa fiind Schitul Locurele, adică locuri mai mici pentru rugăciune.
În fiecare an, la data de 6 august, se sărbătoreşte hramul mănăstirii Schimbarea la Faţă, iar schitul şi mănăstirea Lainici devin neîncăpătoare pentru credincioşii dornici să participe la acest eveniment de o mare valoare religioasă.
Mugurel PETRESCU, fotografii autor
