1.Pariul pe o lacrimă
Constantin C. Șișiroi: o personalitate indiscutabilă a științei medicale în Gorj. Îndrăgostit de poezie și moralist. Autor de maxime și reflecții despre viața de zi cu zi, despre etica cetățenească, despre trăiri, sentimente, pasiuni. Un judecător al stării sociale, politice și economice a României.
Medic, publicist, cercetător ortopedic și traumatolog, fiziolog și profesor universitar, o vreme fiind colegi de catedră la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.
A pariat pe o lacrimă, dar a dovedit spirit în gândire, viață și iubire. Nu s-a temut de atitudinea publică atunci când ne-a făcut confidențe din labirintul vieții. Pentru un strop de sinceritate a corelat între ele lumina și umbra, iubirea și libertatea, exigența profesională și tandrețea.
Filosof, transcartezian, iubește încă, deci există, în siajul unor mottouri din Octavian Paler, Geo Bogza, Constantin Brâncuși, Nichita Stănescu.
2.Sensibilitate și creativitate
Ne întâlnim deseori la un ceai, în centrul municipiului, în fața teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”. Uneori îi vedem ieșind din instituție pe actori și poeți la plimbare pe „corso”. Ne salută, iar noi doi le oferim câte o carte recent apărută. Ne convorbim cu acea ceremonie a unor oameni distinși, de solidă cultură, dotați cu acea sensibilitate lirică și încă energică, dinamică, disponibilă creativitate. Neliniști ne înconjoară, problemele de sănătate ne asediază, iar noi doi, Constantin C. Șișiroi și cu mine, Ion Popescu Brădiceni, evadăm în universal cărților, Ca și cum Bibliopolisul s-ar fi „transmutat”, imaginar, în virtualul palat al lui Constantin Brâncuși, doar visat, proiectat dar din nefericire neterminat: iar noi, urmașii lui, nu vrem să-l definitivăm căci – se pare – nu prea ne interesează a ieși în lume cu o măreție de nedezdruncinat, de către calomniatorii de serviciu, găunoși și perverși.
3.Poetul de comunicare expresă
Ca poet de expresă comunicare, Constantin C. Șișiroi e un curtezan al lui Eros. Îi plătește tributul inevitabil, al unei inimi care bate pentru pacea planetei, ecologia ei (în pericol iminent), pentru adevăr și dreptate. E un militant neobosit pentru respectarea valorilor tradiționale: familie, părinți, iubire pură, demnitate.
Într-o permanent tensiune, înalță o rugă către un Dumnezeu ontologic și caritabil, detestând violența, ponegrirea ordinii, regresiunea spre crima primitivă etc. Are nostalgia copilăriei pastorale, în satul arhetipal și reveria Nemuritorului, bazată pe ființarea fundamental nicasiană. Încearcă, precum orice om obișnuit cu civilizația și cultura, ca parte de nelipsit a existenței cotidiene, revolta împotriva Răului, nedreptății, îngândurat că „privirea în nadir decade, zenitu-l doar o nostalgie”.
Admite că în mediocritatea și prostia care au îmbâcsit atmosfera și patria nu va mai fi văzută, de s-ar întâmpla teofania și kratofania, hierofania, „Cununa, nici cea de spini nici cea de lotuși”.
4.Elogiul iubirii pure
Deși orizontul se întunecă pe mapamond, deși umanitatea se confruntă cu pandemii, cu „ciume” ideologice, cu oligarhii criminale, Constantin C. Șișiroi vede în fiecare om sălășluind un sfânt, înalță ode părinților, celebrează viitorul „spre Mâinele în zare scăpărător de înțeles”.
Deși „toate-s pe dos la noi și-aiurea”, se uită, într-un contrast meditativ, „la verdele cel crud ce-n pușcăria din Aiud se-ndrăgostise de Lumină”. Or, având curajul să demaște comunismul marxistoleninist, genocidic, lagărele de exterminare stalinistodejiste din România anilor 1950-1965, poetul se comportă eroic, pledează pentru trezire la realitate, din somnul rațiunii ce naște monștri „cu tentă de a ne și răpune”, dacă nu ieșim din paralizia toropitoare, din mocirla din jur, ca să separăm ce-i pur de ce-i murdar și jegos, ca să elogiem iubirea pură căci „dacă dragoste nu e, nimic nu este”. În dosul atâtor aparențe așa-zis „fericite”, în lume sunt locuri în care se moare în război, popoarele acuză cu sufletul amar „aranjamentele, cu diplomă făcute, ca oamenii să fie mereu într-un calvar, să nu mai fie frați, prin spații refăcute”. „E-o lume refăcută de marii zilei noastre, ce-n aparența lor, cu zâmbet zămislită de oamenii de seamă ce au principii caste dar cu idei aiurea și mintea lor smintită”, nu-și dau arama pe față.
Constantin C. Șișiroi își încheie cartea „Iubesc, deci exist” (apărută recent la editura Pim din Iași) cu un ciclu de cugetări ca de pildă: „Săracii n-au decât demnitate”; „Cel ce abandonează nu câștigă niciodată”, „Atunci când Dumnezeu închide o ușă, deschide întotdeauna o fereastră”; „Durerea fără lacrimi face alte organe să plângă”; „Cuvintele trădătorului schimbă o cauză dreaptă”; „Politicul, de multe ori, compromite instituțiile Statului” ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni scriitor, doctor în filologie, cronicar literar
