1.Minunile Eutherpei
Marin Arcuș s-a bucurat de aprecierea esteticianului George Bălan din București; acesta i-a încurajat tenacitatea întru a aprofunda sacralitatea pe care i-o conferă muzicii caracterul ei misterios, cvasitranscendental al limbajului și al mesajului special.
Eu, la rându-mi, i-am prețuit cultura, imnurile înălțate splendorilor muzicii de pretutindeni, ca expresie supremă a geniului uman, deseori revoluționar și, deopotrivă, dezinvoltura meditativă, filosofia care conferă mesajului o complexitate țâșnită plenar din unitatea profundă a artelor și literaturii.
La pregătirea pentru tipar a noului volum de „Popasuri muzicale” [1] au contribuit profesorii Doina Drăguț și Constantin M. Arcuș, Marin I. Arcuș se află la cea de-a 14-a carte. Având și profesia de muzicolog, acest om al vetrei sale natale Rădineștene, pledează, entuziast și înfocat, pentru minunile Eutherpei produse de preclasici și clasici, de romantici, de postromantici. Acordă deci selectiv prioritate unor valori deja consacrate în eon ca: Antonio Vivaldi, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Haendel, Romain Rolland, Christoph Willibald Gluck, Franz Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Liedwig Van Beethoven, Richard Wagner, Piotr Ilici Ceaikovski, Eduard Hanslick, Alexandr Nicolaevici Serov, Claude Debussy, Gustav Mahler, George Enescu.
Ce-aș putea adăuga la recenziile publicate de Marin Arcuș într-o addenda generoasă?
De pildă, directoarea mea de la „Constelații diamantine” Doina Drăguț, o poetă cerebrală remarcabilă, i-a remarcat realul folos cultural artistic în favoarea eventualului (re)cititor al „Popasurilor muzicale”, caracterul majoritar cărturăresc de tip diacronic ș.c.l.
2.Contribuția reală
În scriitura-i de muzicolog-cercetător, de autentic locuitor al bibliopolisului global, Marin Arcuș ni se recomandă ca un autor stăpân pe orizontul său de interpretare. Alți preopinenți i-au subliniat compendialitatea contribuțiilor, cultura exhaustivă, pregătirea de domeniu ireproșabilă. Contribuția reală constă, ca atare, în realizarea unei panorame interpretative cu trăsături precum: expozitivă, analitică-sintetică, notația fină, o hermeneutică aplicată obiectiv-subiectiv, cercetarea propriu-zisă vădind pasiune, pagini vii, admirabile, idei a căror axiologie e inatacabilă.
De pildă, personal, m-am simțit atașat de destinul excepțional al lui George Enescu, cel pe care Angela Gheorghiu l-a contestat, alături de Maria Tănase și Ciprian Porumbescu.
Aș putea afirma, fără să preget, că secțiunea putea să se constituie într-un volum de sine stătător [2]. Prestigiul acestui uriaș compozitor și muzician nu e încă îndestul de augmentat.
Marin Arcuș redactează o veritabilă monografie dar și o captivantă biografie. Posedă toate însușirile unui narator veritabil, ba și pe cele ale unui sensibil metapoet, ca de pildă, când îl compară pe George Enescu cu cântărețul trac Orfeu, căruia i-a dedicat una din capodoperele sale „Oedip”, și piatra sa de căpătâi.
Dar într-o altă secțiune, autorul acestui op academic se ocupă și de secolul XX, cel ancorat în estetica serialismului (sau în muzica tonală dodecafonică – n.m., I.P.B.). Manifestă cu acest prilej deschiderea necesară, căci deja după expresionism, lucrurile se schimbă rapid și irevocabil (vezi cele „Cinci piese pentru pian” (1922) ale lui Arnold Schönberg, care totuși anticipează constructivismul de-o abstractă cerebralitate – n.m., I.P.B.
Au semnat note de relector avizat la volumul de sărbătoare spirituală „Popasuri Muzicale” câțiva exegeți de marcă precum: Carmen Manea, Constantin E. Ungureanu, Mircea Pospai, Tatiana Galan, Vasile Gogonea, Vlad Răzvan Baciu, Doina Drăguț, Constantin M. Arcuș ș.a.
Zăbovesc în continuarea însemnărilor mele de recititor abilitat ca transhermeneut încercat, secțiunea a patra a topului intitulată „Alte teme”, unde Marin Arcuș se reconfigurează în poetician terapeut și comparatist. Astfel, așază muzica sub steaua poeziei, ambele arte temporale sau cinetice în mișcare. Deci „ut musica poesis”, poezia și muzica sunt surori siameze. Ca și George Călinescu, „clasicul modernist” Marin Arcuș repune în circulație un citat al marelui junimist I.L. Caragiale: „Poezia și muzica sunt două surori divine menite să meargă totdeauna mână în mână, ca, prin îndoit farmec, să minuneze pe muritor”.
Cel de-al doilea citat este din „Poema română” de George Enescu pe care-mi permit, inspirat de context, să-l transcriu în chip de poem:
„Seară de vară. Sărbătoare. Se aud
Clopotele de vecernie, cântările
Preoților.
Noaptea. Lumina și simplă a lunii
Doina unui păstor.
Furtuna. Se oprește furtuna, cântă
Cocoșii, clopotele, Imnul Național
Român”.
Într-adevăr, în demersul ei sonor, arhitectura muzicală rămâne suverană și-n cea mai pură poetitate/poeticitate. Însăși Ideea Poetică, fie ea romantică ori modernă, fie ea postmodernă sau transmodernă se mulează pe structura muzicaloidă simultană cu numinosul metafizic. În universul prozodic muzicalitatea unor Goethe, Heine, Musset, Hugo, Eminescu, Macedonski, Voiculescu, Barbu, Bacovia, Cezar Ivănescu, Montale, Eliot, Baudelaire, Valery, Ion Popescu-Brădiceni, Silviu Doinaș Popescu, Lazăr Popescu e indiscutabilă; muzica și poezia fuzionează intim. De pildă, Mahler, Debussy, Schönberg, Stockhauser, Șostakovici, Berlioz, Strauss, Varése, Bartok, Hindemith, absolut toți acești prodigioși maeștri au inclus în doctrina lor programatică subiectul literar, dramaticul, ideea poetică, meditația, imnul, oda, elegia, expresivitatea literalității orfice, semnificația poetică, mesajul liric, emoționalitatea, mitul, arhetipul liric.
Marin Arcuș abordează apoi categoria estetică a comicului și muzica unor Beethoven, Berlioz, Wagner, Gounod, Mozart, Gluck, Pergolesi, Cimarosa, Donizetti, Rossini, Bisset, Liszt, Brahms, Ceaikovski, care au ilustrat cu geniu maxima horațiană: Ridendo castigat mores.
O încununare a simbolisticii faustiene au adus-o Goethe, Mann, Bulgakov, Eftimiu ș.a. ca scriitori, dar nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos: Wagner, Liszt, Gounod, Berlioz, Mahler ș.a.
Închei această metacronică a mea cu o ultimă remarcă despre miticul Orfeu și iubita-i Euridice. Marin Arcuș își transmite, ca un veritabil alchimist, textul „Orfeu și Euridice în Muzică” într-un splendid eseu despre sensul orfismului, care constă în fecunditatea suferinței pentru inspirația artistului, precum și în puterea artei de a îmblânzi sufletele oamenilor întregii planete Terra.
Ion Popescu Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
