Fără îndoială, noi, românii, nu ştim să ne apre¬ciem valorile. Pentru ca operele noastre să ajungă a fi încununate cu laurii gloriei, ele trebuie să meargă aiurea. Aşa s-a întâmplat şi cu Brâncuşi, sculptorul ţăran. Pentru ca opera lui să fie recu¬noscută şi încadrată în ritmul artei nemuritoare, a trebuit să meargă departe, peste mări şi ţări, să-şi părăsească locurile iubite, – unde şi-a alintat, visător, nevinovăţia copilăriei, – plaiurile Brădicenilor Gorjului, care i-au imprimat adânc în suflet, măreţia gândirii lui în artă.
Cu drept cuvânt, Brâncuşi este cel mai mare sculptor al timpului nostru. Acum câteva zile, având loc la Bruxelles o mare expoziţie a muncii, în prezenţa familiei regale, pe regele Albert al Belgiei nu l-a impresionat nimic mai mult, decât , „Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi.
În faţa privirilor regale, adânc aţintite asupra operei lui Brâncuşi, stă toată mândria noastră de neam.
Aci se a¬deveresc vorbele lui, că „artistul este zeu, împărat şi sclav”.
Acum vreo doi ani, marea revistă americană „The ‘World” a consacrat un număr în întregime, ţăranului din Gorj, sculptorului Brâncuşi – care a izbutit, într-un mod atât de măreţ, să santifice piatra şi lemnul, realizând ceea ce alţii n-au putut să realizeze: gândirea în sculptură; nu figura ei, ci ideea înnăscută în ea.
În această latură a sculpturii, Brâncuşi este unic şi un adânc vizionar, tinzând să ajungă la suprema ei ideali¬tate.
Brâncuşi n-a sculptat niciodată figuri, ci gânduri, ştiind să dea la iveală atâtea taine ale lemnu¬lui, pietrei şi metalului. În aceasta stă toată superioritatea artei sale. Dar meritul cel mai mare îi re¬vine prin faptul că, deşi trăieşte la Paris, departe de noi, în izolarea sa de acolo, cu tot contrastul atmosferei ce respiră, Brâncuşi realizează mereu numai gânduri româneşti, înscriind de-a dreptul, în ritmul progresului universal, triumful artei româneşti.
Brâncuşi iubeşte viaţa şi natura cu adâncă în¬ţelepciune. Totala deosebire a lucrărilor lui dăinu¬ieşte şi în traiul său de toate zilele, care nu sea¬mănă cu al nimănui. Atelierul său este o prelungire a laboratorului natural, în mijlocul căruia stă, u¬riaş, creatorul artei vii. Masa lui e formată din două pietre de moară, puse una, peste alta, iar sca¬unele sunt făcute din butuci ciopliţi cu barda (Le va reproduce, în anul 1937, în Ansamblul Sculptural de la Târgu-Jiu, n.n.). Dar printre atâtea blocuri de piatră şi marmură, lemne cioplite etc., şi ceea ce pare mai original, stă mândră, într-un colţ, o vatră ţă¬rănească, pe care sculptorul şi-a lipit-o singur. Aci se regăseşte maestrul, ori de câte ori gândurile lui, colindă plaiurile noastre în liniştea şi mulţumirea sărăciei ei, s-au zămislit toate gândurile care strălucesc azi cu atâta putere în „Pasărea măiastră”, „Narcis” şi „Cocoşul”.
Munca maestrului Brâncuşi este munca sihastrului credincios, care şi-a închinat întreaga gândire elementelor materiei, ca să le dea evlavie, forţă şi suflet, în cadrul originalităţii specifice a neamului nostru.
Pentru Gorjul nostru, sărac şi oropsit, triumful artei lui Brâncuşi este cea mai înaltă bucurie. Dacă oficialitatea noastră n-ar fi încurajat şi premiat atâtea caricaturi şi ar fi acordat un premiu naţional lui Brâncuşi, l-am putea vedea repede printre noi.
Ne bucură, însă, nădejdea că iubitul şi răsfăţatul copil al Gorjului va şti să dea şi mai departe operelor sale atâta gând românesc, câtă simţire, iubire şi voinţă poate da Gorjul, pentru izbânda neamului său.
Sihăstria sa de la Paris este jertfa şi eroismul puse în slujba triumfului culturii româ¬neşti.
„Brâncuşi n-a sculptat niciodată figuri, ci gânduri” …
In casa învăţătorului septuagenar Dumitru Gr. Pupăză, din Dobriţa (comuna Runcu, Gorj), am cu¬noscut pe unul dintre cei mai vechi admiratori înflăcăraţi ai operei genialului artist gorjean, care a dăruit omenirii, prin talentul său inegalat, binecunoscute capodopere sculpturale.
Înfiripăm discuţia noastră printre picături, în timp ce interlocutorul ne prezintă zeci şi sute de documente, articole decupate, cărţi şi vederi, strânse cu migală de cercetător pasionat de-a lungul unei vieţi întregi.
– L-am cunoscut pe Brâncuşi în anul 1938, când lucra în parcul din Tg.-Jiu, la „Poarta sărutului”. Eram printre acei oameni din aceste locuri care ştiau cine era Brâncuşi, de unde plecase, de unde venise şi ce vroia să înalţe din blocurile de piatră, care-i fuseseră aduse la îndemână. Ştiam că pornise din Gorjul său, pentru a învăţa în şcoli înalte arta de a sculpta şi că străbătuse pe jos dru¬mul până la Paris, chinuit de mirajul chemării sale în sanctuarul artelor.
– Aţi încercat… să vă mărturisiţi cuiva admiraţia pe care o nutreaţi încă de pe atunci pentru Brâncuşi?
– Sigur. Am scris despre el cu mult înainte.
Priviţi dumneavoastră acest articol care mi-a fost publicat în „Gorjanul” spre sfârşitul anului 1930 … ,,0 mândrie a neamului: Sculptorul Brâncuşi”.
– Constantin Brâncuşi a ştiut de articolul dum¬neavoastră ?
– Bineînţeles. Cineva, nu-mi amintesc bine cine, m-a prezentat marelui Brâncuşi la Tg.-Jiu, cu mult după ce apăruse articolul, iar sculptorul mi-a mulţumit simplu, ca pe la noi, prin Gorj. Mi-a strâns mâna cu bucurie şi căldură şi mi-a urat sănătate.
– Consideraţiile dumneavoastră despre Brâncuşi, exprimate în anul 1930, s-au dovedit în timp a¬utentice şi preţioase, cu atât mai mult, cu cât veneau din partea unui gorjean. Cum aţi intuit încă de pe atunci valoarea artei brâncuşiene?
– … Eram la curent cu tot ce se scrisese despre el, ştiam de succesele expoziţiilor sale şi cred că i-am înţeles bine ideile-simbol. Eu consider că e greşit a susţine că străinătatea l-a descoperit pe Brâncuşi: tot noi, românii, am fost cei care ne-am dat seama de sensul şi valoarea operei sale nepieritoare. Am fost fericit să-l văd că se întoarce pe meleagurile natale, pentru a lăsa gorjenilor lui un semn nobil al activităţii sale artistice. Titanul din Impasse Ronsin m-a fascinat pentru totdeauna …
Într-adevăr, în casa învăţătorului … pasiunea şi admiraţia pentru marele artist gorjean, care a a¬dus faima puterii creatoare şi a inteligenţei româ¬neşti peste mări şi ţări, sunt şi astăzi componente statornice şi fireşti ale unui modus vivendi, fiind transmise urmaşilor cu multă recunoştinţă fără sfârşit, demnă de Brâncuşi.
Convorbire consemnată de G. MANONIU
