1. Ionuţ Luis Popa a fost întâmpinat bine cu debutul său liric „Omul de zăpadă” fiind tradus în germană de Mircea M. Pop în „Poezia” de la Iaşi şi publicat apoi în tot soiul de antologii şi reviste, asupra cărora n-aş zăbovi totuşi.
A citit şi a lecturat poeţi români şi europeni de mare calibru, la recomandarea-mi paideică şi s-a văzut imediat, căci – ecritural – a evoluat vizibil, aproape nesperat de convingător.
Ambiţios, cum altfel dacă nu de la bun început transarghezian, elaborează, ca incipit deschizător de carte circulară, un „Testament” axat pe ideea dansului transcendent.
2. Tema tăcerii şi a sensului unic se vede rezolvată într-un teritoriu al nostosului patriarhal. Exerciţiul scriiturii este ritualic şi se oficiază „în faţa Altarului, întru levitaţie întru aporia” precum la C. Noica, ori în relaţie cu „peisajul în roşu cu maci”ca la N. Stănescu.
Oricum, poetului (încă tânăr şi deloc frivol,-n.m.) îţi stă grozav a fi declarat – trans- şi arhi-textual, nelimitându-se la depăşita intertextualitate manolesciană, în vogă cândva, dar azi perimată.
3. Devenită imperativ moral, poezia îşi asumă istoria politică şi genocidică uneori, acuză ruperea de Divin şi de Sacru, iar autorul ei se revendică – revoluţionar – dintr-o „ vorbire clocotindă”, cum îi stă bine oricărui revoluţionar contemporan nu atât cu fluturii şi Dumnezeu, cât cu capitalismul retrograd şi impostura naţională.
4. Aşa se face că poetul evocă un sat tradiţional – azi căzut în uitare şi devitalizat/alienat – încercând a-i reface apoteoza arhetipologică.
5. Tehnica de care face uz Ionuţ Luis Popa este aceea a decupajului cinematografic, însă întreţesute textele relevă o frescă duioasă, emoţionantă, recuperatoare, a unor sentimente perene, atribute obligatorii; nu lipsesc accentele – şi ele imperativ necesare – ale satirei şi criticii alternative la o realitate injustă, antipopulară, pe alocuri exasperantă.
6. Compuse în dublă notă: vizual-auditivă şi în dublă accesibilitate: narativ-lirică, textele din culegerea de faţă mizează pe contrastul dintre arcadic şi apocaliptic.
Aspectele reliefate se condensează constant în jurul unor personaje emblematice, ţărani şi orăşeni, îngeri şi sfinţi, Dumnezeu şi Iisus Hristos, şatrari şi clovni, copii şi bătrâni, a căror misiune este să repotenţeze un sentiment naţional căzut în desuetudine, ataşamentul faţă de valorile noastre de popor străvechi şi de naţiune identitară aliniată la valorile europene.
7. Când scrie scurt, concis, epigramatic în sens antic, Luis Ionuţ Popa devine filosof; se poate exprima izbutind reflecţia, maxima, cugetarea, în genul gorjenilor George Drăghescu şi Vasile Ponea. Micropoemele au miez, adică substanţă preţioasă, emanată placentar şi euritmic, şi majoritatea se bazează pe inteligenţă, comparativism şi mimeză. Suspendarea referenţialităţii dizlocă totuşi imitaţia şi invită o anumită suprarealitate să-şi fluture aripile pe deasupra câmpului transcendent.
8. Stilul este unul al juxtapunerii – i-aş zice juxtalist – căci propoziţiile se înşiruie pare-că vrăjite de o „Cuminţenie a Pământului” brâncuşiană şi-mi amintesc de expresionismul abstract-simbolic al lui Decebal Crăciun, dar şi de grafica transvizionară a lui Radu Roşianu. Ambiţionând să supraliciteze comunicarea directă, adică pe înţelesul tuturor, o asemenea poezie – precum cea practicată de L.I.P – parcă ucenic şi al lui Liviu Ioan Stoiciu (din „Substanţe interzise”) – sfârşeşte (în) voluntar (Eugen Negrici) într-o transaparenţă specific transmodernistă căci undeva, în „subsolurile” magmatice, arhetipuri simboluri, imagini primordiale fierb într-o incandescenţă provocatoare de alchimii producătoare de idei şi metafore care te seduc, te cuceresc, te determină să le asimilezi cathartic şi trans-hermeneutic. Astfel o influenţă din O.Paler se contopeşte cu o alta din M.Sorescu. Astfel o elegie coexistă cu „reportajul” cel mai „prozaic” (Poză, Un gram de război) sau în direcţia impusă de Herta Muller şi Cristian George Brebenel, cultivă o mitologie a oraşului tentacular, sastisit de propria-i consumerism simptomatic şi păgubos, plin de „deşeuri”, dar şi a unui alt oraş, translat înspre o fantasticitate răsturnătoare de teme, motive şi topoiuri îndătinate în memorie: „Lumina oarbă pictează pereţii cu umbre dezmorţite”. Poetul „rătăceşte printr-o poveste”, „se ascunde de timp în peniţa unui vers”, „nimeni nu-i dă o bancnotă de un leu pentru a-şi reciti povestea în bobul de fasole” (vezi basmul „Jack şi vrejul de fasole”), este „un lup de mare care dansează vals cu propria nemurire pe o scenă acoperită de nisipul din Sahara” şi „încearcă în fiecare zi să obţină un minut în plus crezând că nu poate să-şi termine opera, ideile”.
9. Aceste (a)postile nu se vor decât a fi o simplă, dar incitantă invitaţie la lectură. Cititorii vor avea parte de una palpitantă şi fericită, meditativă şi răscolitoare.
10. Motivul poveştii nu e singurul recurent în po(i)etica lui L.I.Popa. I se alătură cel al propriei regăsiri, urmat într-o serie compactă, evident diseminată în câmpul semantic: vânzătorul de vise, locuirea sub semn ubicuu, oglinda, călătoria, reconstituirea, bucuria de a trăi (ca la Ungaretti), cuplul Romeo şi Julieta (din Shakespeare), lumea ca un teatru, peregrinul (ahasverul) rătăcitor prin poveste ş.a.m.d. (a se observa, aici, strategia cercului hermeneutic – n.m.I.P.B.)
Poetu-i cu aripi de înger.
Estimp, eu, criticul, sânger.
de Ion Popescu-Brădiceni
