Am aflat pentru întâia data de toponimul „Țicleni” la o oră de geografie, în clasa a VII-a, la o lecție despre zăcămintele de petrol din țara noastră. Auzisem, cu câțiva ani mai înainte, de comuna/satul Rășina de la tatăl meu, dar nu îmi amintesc în ce împrejurare. Cu toponimul „Rășina” m-am întâlnit prima data în anii studenției mele. Pregăteam o comunicare despre Campania militară din 1916. Așa am aflat că lângă Rășina (pe dealul dintre Rășina și Brătuia) a avut loc o sângeroasă bătălie (5 noiembrie 1916, stil vechi) și eroul Victor Popescu a reușit, în ultimă instanță, să nu fie făcut prizonier și să înceapă organizarea mișcării de rezistență împotriva ocupantului.
Din 1968, așezarea, situată pe valea Cioianei, alături de Rășina și de alte două localități (Tunși, Gura Lumezi) devine orașul Țicleni, așezare urbană cu cel mai mic număr de locuitori din județul nostru.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai mulți intelectuali care au trăit în Țicleni. Cea mai cunoscută personalitate a fost Victor Murea, inginer petrolist, specialist de primă mărime în domeniul său. La Țicleni s-a format și s-a afirmat, în ultimii 50 de ani o valoroasă pleiadă de intelectuali care au contribuit la creșterea prestigiului cultural al orașului. Pe unii i-am cunoscut, i-am prețuit și îi prețuiesc. Cei mai mulți au muncit – la fel ca mine – în domeniul învățământului. Primii pe care mi-i amintesc sunt colegii mei de liceu, Constantin Rovența și Constantin Rădoacă. Cel dintâi, leat cu mine, valoros profesor de chimie, și-a dedicat viața activă numai copiilor și adolescenților din Țicleni. Al doilea, cu un an mai mare decât mine, profesor de limba și literatura română, a rămas la școlile din orașul petrolului, de la terminarea facultății până la pensionare. Îmi amintesc cu bucurie discuțiile noastre săptămânale despre lecturile/cărțile pe care le citea fiecare dintre noi. În timpul stagiului militar l-am cunoscut și m-am împrietenit cu talentatul poet Miron Dobroiu și el profesor la Țicleni, plecat dintre noi, mult prea repede, la 54 de ani. Pe la mijlocul anilor `970 l-am cunoscut pe Nicolae Diaconu, pe atunci documentarist la Casa Corpului Didactic. Îmi amintesc că se străduia să adune creațiile (mai exact, încercările) literare ale celor din învățământul gorjean, pentru o eventuală valorificare. Scrisesem două piese de teatru (una împreună cu fratele meu – aceasta obținuse și un premiu al II-lea la un concurs județean; locul I revenise venerabilului învățător Ion N. Rădoi din Câmpofeni), câteva proze scurte și mai multe poezii. M-a încurajat să continui. Apoi, la începutul anilor `990 m-a criticat (voalat) în ziarul „Gorjeanul”, pentru orientarea mea politică antifesenistă. L-am mai întâlnit când era consilier-șef al Inspectoratului pentru Cultură Gorj, iar eu – deputat, într-un demers al meu de a cunoaște preocupările și doleanțele scriitorilor gorjeni. Avea idei frumoase, îndeosebi cu privire la promovarea moștenirii Brâncuși. I-am cunoscut și i-am prețuit pe învățătorii Valentin Ciurea, om de mare caracter, dascăl devotat și harnic scriitor, și pe Ion Popescu (Onu) care a părăsit Țiclenii pentru o funcție de îndrumare și control la Inspectoratul Școlar Județean Gorj, funcție care i-a permis să ajute mulți colegi de profesie. Pe Vasile Gogonea îl știu demult, din vremea când amândoi eram tineri profesori. Este un sociolog important, domeniu în care și-a obținut doctoratul și un foarte harnic jurnalist. Îl citesc aproape zilnic cu mare bucurie. Mă încântă și cunoștințele sale teologice. Cu ocazia unei reuniuni a directorilor de licee, organizată la Țicleni, în ultimii mei ani de activitate l-am cunoscut și pe tânărul director al liceului din oraș, profesorul Mihai Istrate. Mi-a făcut o impresie foarte frumoasă: om educat, respectuos, bun manager. Atunci liceul pe care îl conducea avea în derulare cele mai multe proiecte europene.
În ultimii ani m-au impresionat prin tenacitate, hărnicie, prospețime și capacitate creatoare doi intelectuali notabili care poartă același nume, Ungureanu, și prenumele Constantin, respectiv Ion. Amândoi își semnează articolele și cărțile menționând și inițiala tatălui. Semn că își prețuiesc înaintașii și că în Țicleni există multe persoane care poartă numele Ungureanu. Domnul Constantin E. Ungureanu este profesor, iar Ion M. Ungureanu este jurist. Ambii au depășit opt decenii de viață, dar sunt prezențe active în viața intelectuală a localității. Și unul, și celălalt au îndeplinit funcții importante în comunitate: director, Constantin E. Ungureanu, primar, Ion M. Ungureanu. Amândoi au început să scrie fervent și frecvent după pensionare. Cu domnul Ion M. Ungureanu m-am întâlnit de două ori la reuniuni organizate de Asociația Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni, iar la una dintre întâlniri mi-a dăruit (fără autograf) o foarte interesantă carte – studiu despre un episod mai puțin cunoscut din istoria lui Mihai Viteazul – „22 iulie 1593 – zi istorică pentru români. Prima confruntare a lui Mihai Viteazul cu armata turcă, înainte de a se urca pe tronul Țării Românești, relatată de către Dimitrie Cantemir”.
Rândurile următoare îi sunt dedicate domnului profesor Constantin E. Ungureanu. Motivația este simplă. La vârsta domniei sale (împlinește în martie anul viitor 88 de ani!), dovedește o incredibilă capacitate de muncă intelectuală creatoare. L-aș așeza într-o galerie selectă alături de generalul Constantin Ispas, inginerul Titu Pânișoară, coloneii Ion Gociu și Dumitru Dănău, economistul Mihai Pasere, profesorul Petru Rădulea și eruditul meu coleg de cancelarie Ion Trancău (despre care am scris cu mulți ani în urmă), toți născuți înainte de 1940. Hărnicia și vigoarea intelectuală a profesorului Constantin E. Ungureanu pot fi comparate cu cele ale minunatului om și istoric Neagu Djuvara pe care l-am cunoscut bine în anii `990, când am activat în același partid politic.
Pe domnul profesor Constantin E. Ungureanu nu l-am cunoscut nemijlocit decât foarte târziu. Știam că face parte din elita didactică a Țiclenilor și a Gorjului. Studiile absolvite/realizate la Școala Pedagogică din Craiova și la Facultatea de Limba și Literatura Română de la Universitatea București i-au asigurat o pregătire temeinică atât în specialitate, cât și în metodică și psihopedagogie, afirmându-se ca unul dintre cei mai buni profesori de limba și literatura română, fapt recunoscut și de diriguitorii învățământului, care i-au acordat titlul de „Profesor evidențiat”, după doar zece ani de profesorat și i-au încredințat, ulterior, nobila misiune (neremunerată) de evaluare a colegilor de specialitate în perspectiva înscrierii acestora la examenele pentru definitivat, gradul al II-lea și gradul întâi.
Aflăm din scrierile profesorului (a se vedea „Profesorul Doctor Cornel Cârstoiu” în „Interferențe”, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013, pp. 256-262) că și-a început studiile liceale la Liceul de băieți „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, dar, întrucât „liceul teoretic se devalorizase, era pe zece ani, după sistemul de învățământ sovietic, renunțând la celebra școală haretiană”, tatăl tânărului învățăcel, sfătuit „de un unchi, învățător”, l-a transferat la Școala Pedagogică Târgu Jiu (așa se numea din 1948 Școala Normală „Spiru Haret”). În urma examenelor de diferență, a fost înscris în anul al II-lea. Din păcate, în anul 1955 Școala Pedagogică din Târgu Jiu s-a desființat, transformându-se în Școala Medie nr. 3. Elevii care finalizaseră anii I și II au fost înmatriculați la Școala Medie, iar cei care terminaseră anul III au fost transferați la Școala Medie Mixtă din Craiova (P. Rădulea, Gh. Gorun, „Istoria Colegiului Național Spiru Haret Târgu Jiu”, pp. 64, 83, 283). Prin urmare, liceanul Constantin E. Ungureanu a fost transferat forțat la Craiova.
Ne-am văzut de patru sau de cinci ori. De fiecare dată la școala la care eu profesam (și la care domnia-sa fusese elev în anii 1953-1954 și 1954-1955). Toate întâlnirile au fost foarte scurte, iar scopul vizitelor domniei-sale a fost acela de a-mi dărui, cu autograf, cărțile sale, adevărate bijuterii spirituale. Se află la loc de cinste în biblioteca mea următoarele creații ale profesorului-cercetător: „Limba română. Valori stilistice și modalități de predare-învățare”, Ed. Akademas, București, 2008; „Limba română. Valori stilistice la nivel lexical, fonetic și gramatical”, ediție revizuită și îmbunătățită, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2015; „Corespondența lui Vasile Alecsandri”, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2009; „Interferențe”, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2013; „Pe cărări spirituale: evocări”, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2023. Aceasta din urmă a ajuns la mine, prin prietenul comun Dumitru Cauc, în vara acestui an.
Primele două cărți sunt adevărate îndreptare și prețioase cărți de învățătură nu doar pentru profesorii de limba română, ci și pentru aceia care prețuiesc limba noastră și care vor să o vorbească corect. De altfel, din toate scrierile profesorului Constantin E. Ungureanu (a se vedea și capitolele „Limba română, între corectitudine și greșeală” în „Interferențe”, pp. 297-339; „Limba română e patria noastră”, în „Pe cărări spirituale”, pp. 205-229) transpare dragostea autorului pentru limba literară română și bucuria nedisimulată pentru darul divin de a gândi, de a scrie și de a vorbi în acest melodios și fermecător grai. În egală măsură descoperim studiile eruditului profesor, îngrijorarea provocată de barbarizarea (anglicizarea) pricipalului factor de dăinuire a națiunii române.
Am fost profund emoționat să constat faptul că la vârsta de 81 de ani și la 51 de ani de la absolvirea facultății profesorul și-a publicat, într-o formă „mult îmbunătățită […], în urma extinderii cercetării” lucrarea de licență susținută la Facultatea de Filologie a Universității București. Cercetarea („Corespondența lui Vasile Alecsandri”) a fost realizată sub îndrumarea cunoscutului și valorosului critic și istoric literar, prof. dr. docent Al. Piru. Cartea este o minune documentară și lingvistică. Despre autorul „Pastelurilor” și al atâtor alte opere și creatorul de limbă literară română, Vasile Alecsandri, C. Ungureanu scrie în alte multe studii (a se vedea: „Junimea. Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu”, „Vasile Alecsandri. Omul”, „Controverse privind data nașterii lui Vasile Alecsandri”, „Problemele limbii române în concepția lui Vasile Alecsandri”).
Cu aceeași afecțiune scrie despre învățătorii săi, Constantin Gh. Ungureanu, „primul învățător, datorită căruia condeiul meu a început să zburde pe tăbliță”, și Ioana (Jeana) Romanescu (căsătorită cu Ilaru Schileru, nepotul celebrului Dincă), care, în pofida marilor nedreptăți pricinuite de regimul comunist, a rămas un dascăl îndrăgostit de profesie și de copii, fiindcă „noblețea de caracter, onoarea, mândria și demnitatea” au călăuzit-o întreaga viață. Pe profesorul său de limba (și literatura) română, Cornel Cârstoiu (director în același timp al Școlii Pedagogice), aproape îl divinizează. Iată cum scrie profesorul Constantin Ungureanu despre Cornel Cârstoiu: „Pătruns de dragostea pentru meseria aleasă a știut să ne insufle râvna pentru învățătură, de atunci, deprinderea de a învăța zilnic și sistematic a devenit un reflex, a știut să mânuiască cu o rară măiestrie sufletele noastre de adolescenți. […]. De remarcat superioritatea morală a domnului profesor Cornel Cârstoiu, pentru dânsul, moralitatea nu era un simplu termen de dicționar, era un om integru, incoruptibil, nu ceda presiunilor politice, venite chiar de la vârf, își menținea verticalitatea. Era un exemplu de „dascăl erudit, de pedagog, de om de caracter”. Despre directorul C. Cârstoiu fostul elev de la Școala Pedagogică din Târgu Jiu scrie: „Școlile păstorite de dânsul, în calitate de director, au fost conduse cu o mână forte, cu o mână de fier. Rigoare, ordine și disciplină erau impuse atât elevilor, cât și personalului didactic și de serviciu. Regulamentul de ordine interioară trebuia respectat cu strictețe, orice abatere era pedepsită. Școala era a doua familie unde își petrecea o mare parte a timpului. Având în vedere că majoritatea elevilor erau interni, „era permanent preocupat de felul cum mănâncă și cum dorm. Era exigent cu respectarea ținutei vestimentare și capilare a elevilor”.
Domnul profesor doctor Cornel Cârstoiu a fost oaspetele meu de onoare când școala aceea a împlinit 175 de ani de existență. Îl cunoșteam de multă vreme, fiindcă fiul său, profesorul de matematică Andrei Cârstoiu fusese colegul meu la Liceul de Chimie din Târgu Jiu. Și Andrei, un dascăl și un om excepțional precum tatăl său. Sunt sigur că în școala actuală, cu actualele „politici educaționale”, domnul Cornel Cârstoiu n-ar fi rămas director mai mult de un modul sau de un interval, căci nici nu mai știu cum se numește perioada în care tineretul trebuie să meargă la școală…
Domnul Constantin E. Ungureanu îi poartă în suflet și îi face nemuritori pe mulți dintre colegii de profesie sau de școală, cărora le dedică emoționante medalioane literare, adevărate perle scriitoricești. Învățătorul Aurel Ciurea, absolvent al Școlii Pedagogice din Târgu Jiu (la aceeași școală au învățat și urmașii săi), a profesat la Școala Generală Tunși din 1957 și până la pensionare, școală în curtea căreia există un „falnic stejar, plantat de Aurel Ciurea la debutul apostolatului (1957)”. Aurel Ciurea „a venit pe lume cu multe daruri. Spirit inventiv, cu numeroase abilități, cu înclinații vădite spre domeniul estetic, spre alte arte: desen, muzică și sculptură. Iubitor de natură și pasionat de lectură”. A făcut din Școala Tunși un model de stabiliment școlar.
Despre profesoara de matematică Iuliana Ungureanu, școlită la Sibiu și la Iași, venită la Țicleni în anul 1979 și devenită soția juristului Ion M. Ungureanu, C. E. Ungureanu scrie: „Foarte bună profesoară, cu o pregătire solidă de specialitate, apropiată de elevi, dar exigentă, cu răbdarea și calmul ardeleanului, avea fibră de bun pedagog și psiholog, bucurându-se de respectul elevilor și stima părinților […]. Am admirat întotdeauna comoara lumii ei interioare, bogăția ei sufletească […]”.
Despre profesorul Constantin Iacob, absolvent al Filologiei ieșene, a cărui viață a fost curmată la numai 37 de ani, în urma unui accident de circulație, Constantin E. Ungureanu scrie: „În toamna anului 2013, se vor împlini patru decenii de când trupul lui s-a risipit în pulberea pământului, dar faptele lui au rămas în conștiința generațiilor de elevi pe care le-a educat. Mulți dintre ei, aflați acum în prag de pensie, afirmă cu mândrie: Am făcut limba și literatura română cu profesorul Iacob”.
La învățătorul Gheorghe I. Ungureanu, mai vârstnic decât autorul medalionului cu două decenii, l-au impresionat demnitatea și dârzenia cu care a trecut peste mari greutăți: „Cu toate greutățile oferite de soartă, datoria de dascăl era în prim-planul vieții sale, amărăciunea fără margini rămânea la ușa sălii de clasă și cu o răbdare și un calm ieșite din comun, lecțiile mergeau strună […]. Împreună cu cetățenii satului Sterpoaia, comuna Aninoasa – n.n. a reușit să construiască cele trei școli – Poeni, Lăceanu și Costești”. Domnul profesor își exprimă mâhnirea că în monografia comunei Aninoasa „nu s-a amintit, nici în treacăt, numele acestui slujitor devotat al învățământului”. Învățătorul Gheorghe I. Ungureanu, născut în Țicleni, a fost învățător toată viața în satul Sterpoaia. Am gustat și eu o asemenea amărăciune. În cea de-a doua monografie a Liceului Industrial Nr. 1 (Liceul de Chimie) numele meu nu este pomenit, deși am fost profesor acolo vreme de 12 ani și îmi ocupasem catedra în urma unui concurs dificil…
Despre foști colegi de școală (și despre cărțile lor) Constantin E. Ungureanu scrie cu o nemărginită admirație. Constantin N. Șofei, și el excelent profesor la școlile din Țicleni, i-a fost coleg la Școala elementară, împărțind prima bancă începând din clasa I. Apoi, au „îmbrățișat aceeași profesie” și au „ieșit la pensie din aceeași unitate școlară”, Liceul Industrial Țicleni. După ce îi evidențiază aptitudinile creative ale leatului și tizului său, profesorul Constantin E. Ungureanu realizează pertinente cronici ale celor două romane („Diavolul cu chip de înger” și „Lumină sub umbrela morții”) scrise de Constantin Șofei, dar semnate cu pseudonimul Dae Rășinaru.
În dulceața condeiului profesorului Constantin E. Ungureanu s-au mai aflat profesorul Costel Răducan, coleg de clasă și de bancă la Școala Pedagogică din Craiova, originar din Negomir (dar „trăitor în Ardeal de 23 de ani”), și el absolvent de Filologie, despre cărțile căruia scrie cu mare bucurie, precum și Gheorghe Dascălu, coleg la Școala Pedagogică din Târgu Jiu, matematicianul clasei, devenit profesor de limba și literatura română pe care a predat-o copiilor și adolescenților din Țara lui Dobrotici. Lui Gheorghe Dascălu și operei sale îi dedică un pertinent studiu intitulat: „Gheorghe Dascălu, publicist și poet, un spirit arghezian”. Îndurerat de trecerea în eternitate, la vârsta de 61 de ani, a colegului său, profesorul Constantin E. Ungureanu consemnează: „Dacă timpul ar fi fost îngăduitor cu Gheorghe Dascălu, numărul cărților lui ar fi sporit considerabil, conștient de faptul că cine scrie cărți nu moare și Cu cartea omul înfruntă vremelnicia și câștigă o fărâmă de eternitate”.
Am fost impresionat de fascinația cu care domnul Constantin E. Ungureanu a scris despre un uriaș profesor, plecat în veșnicie în luna și în anul (martie 1939) nașterii autorului. Este vorba despre Theodor Costescu, născut în martie 1864 în comuna Rovinari, școlit la Colegiile „Carol I” din Craiova și „Sf. Sava” din București și la Facultatea de Fizico-Chimice, Universitatea din București și afirmat ca unul dintre cei mai prestigioși dascăli ai țării. A fost profesor și director al Liceului „Traian” din Turnu-Severin. Iată cum îl portretizează Constantin Ungureanu pe Theodor Costescu: „Era un bărbat distins, înalt, slab, cu ochi căprui și cu mustață. La clasă era omenos, blajin, dar și exigent, riguros la învățătură și disciplină. Pe tot parcursul vieții sale a fost vizionar, renumit pentru modul de a concepe proiecte și de a le duce la îndeplinire …”. Theodor Costescu a fost un creator de instituții, iar liceul condus de el a dobândit „o reputație națională”. La inițiativa și cu strădania sa a fost construit un liceu cu internat, înconjurat de un parc „de o frumusețe rară, în care se află bustul lui Th. Colțescu”, iar în apropierea liceului s-a edificat „un palat cultural”. Fanfara liceului, înființată în timpul directoratului lui (început în anul 1892), a participat și „a defilat prin fața tribunelor oficiale la parada din 10 Mai 1900, cu ocazia serbărilor naționale din 10-11 mai”. Performanța elevilor de la „Traian” și directorul lor au elogiate în presa timpului, iar celebrul I. L. Caragiale a scris o schiță dedicată lor. Rovinăreanul de la Severin a îndeplinit și funcții politice, administrative și civice. Prefect fiind, a construit în județul Mehedinți 60 de școli primare, iar în satul Vânjuleț a edificat două școli primare, o școală profesională de fete și o școală de meserii pentru băieți. Înainte de a pleca în veșnicie (martie 1939), începuse construirea unui spital pe un teren aflat în apropierea satului Vânjuleț, pe care îl donase în acest scop. Din păcate, s-a stins la vârsta de 75 de ani, lăsând construcția nefinalizată. Doamne, ce Oameni au fost!
În același registru al prețuirii oamenilor valoroși și copleșit de plecarea prea timpurie la Domnul a foarte cunoscutei profesoare Elena Roată, venerabilul dascăl Constantin E. Ungureanu îi dedică celei dispărute un sfâșietor necrolog. Sunt evidențiate meritele și realizările intelectualului devotat profesiei, culturii, școlii și orașului până la sacrificiu. În mod fericit, o numește pe distinsa profesoară „o lumânare arzând o viață spre a-i lumina pe liceeni și pentru a întreține focul în vatra culturii și literaturii gorjene. Totodată, autorul își exprimă mâhnirea față de indiferența manifestată de autorități și, mai ales, față de „marea absență a Colegiului Național Tudor Vladimirescu … și față de idolența colegilor de breaslă”, care „cu excepția profesorului universitar Ion Popescu Brădiceni” nu s-au obosit să scrie despre Omul Elena Roată. Din păcate, recunoașterea meritelor profesoarei s-a produs după plecarea ei din lumea aceasta. Spre lauda sa, Consiliul Local al Municipiului Târgu Jiu i-a acordat titlul de „Cetățean de onoare” al municipiului. Cu aceeași mare durere, autorul „Interferențelor” scrie despre plecarea din lumea aceasta a foarte iubitului medic stomatolog Silviu Diaconescu, răpus de „o boală insidioasă și galopantă … Câtă durere și câte lacrimi s-au revărsat în ziua înhumării, după o slujbă dumnezeiască, de parcă totul în jur era trist! La vârsta de 71 de ani, prea repede l-a chemat Pământul de sub scutul Cerului!”. Concitadinului său Ion M. Ungureanu, altruistul intelectual C. E. Ungureanu îi prefațează și îi recenzează critic și laudativ cartea „Petrolul și oltenii”, despre care afirmă: „De bună seamă că biografia cărților de specialitate din domeniul petrolului se vor îmbogăți cu încă una, care va deveni o carte de referință pentru viitorime”.
Cu nemărginită admirație și nedisimulată bucurie, domnul profesor se referă și la alți doi valoroși dascăli și la cărțile acestora, intelectuali care au în comun faptul că fiecare a profesat toată viața în aceeași comunitate rurală. Este vorba despre Marin Arcuș și despre Dumitru Cauc. Nu doar atașamentul celor doi pentru locurile în care trăiesc îl impresionează (și ne impresionează), ci și, mai ales, anvergura lor intelectuală, ilustrată și confirmată atât de studiile secundare și universitare pe care le-au urmat, cât și de scrierile lor. Profesorului și muzicologului Marin Arcuș din Rădinești îi dedică trei studii biografice și critice și afirmă, pe drept cuvânt, că Marin Arcuș „un nume cu renume în Rădineștii Gorjului și nu numai”. La rândul său, Dumitru Cauc din Valea cu Apă și cărțile lui se bucură de două studii laudative din partea venerabilului intelectual din Țicleni. Profesorul Constantin E. Ungureanu îl caracterizează pe Dumitru Cauc – întru totul motivat – ca fiind „un intelectual select, performant, un veritabil cercetător de istorie locală și națională”.
Din medalioanele și studiile domnului Constantin E. Ungureanu nu putea lipsi profesorul doctor Zenovie Cârlugea, intelectual veritabil, doct și – după părerea mea – cel mai implicat profesor de limba și literatura română din învățământul secundar în activitatea de cercetare. Iată ce scrie domnul Constantin E. Ungureanu despre mai tânărul său confrate, după ce îi recenzează critic două cărți: „Cât despre autorul acestor cărți, putem spune că onorează Gorjul prin activitatea sa intelectuală, scriitoricească, dovedindu-se a fi un cărturar exemplar. Exprimându-ne metaforic, putem afirma că glasul profesorului doctor Zenovie Cârlugea ar putea intra în competiție în orice aulă uniersitară. Reprezintă cu cinste breasla profesorilor de limba și literatura română din Gorj și sper să nu greșesc a-l considera primus inter pares”.
Harnicul profesor și om de carte din Țicleni mai scrie cu drag și despre foarte cunoscutul și apreciatul poet Nicolae Dragoș, autor „a peste cincizeci de cărți …, dotat cu harul de a descoperi puterile nebănuite ale cuvintelor”, dar și despre medicii Ștefan Marinescu și Cornel Munteanu – „destoinici ucenici ai lui Asklepios și Esculap, dar și literați cu har”. Mai scrie despre doi țiclenari, unul octogenar, Vasile Bălănoiu din Tunși, celălalt nonagenar, Teodor Colțescu, din Rășina, ambii colecționari de antichități și depozitari de documente cu valoare inestimabilă. Primul, fost pădurar, păstrează cu mândrie sabia strămoșului care a fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu. Teodor, licențiat în Drept, participant cu fanfara elevilor de la Liceul „Traian” la defilarea din 10 mai 1900, păstrează cu sfințenie „un caiet cu file îngălbenite” în care se găsesc prețioase însemnări din viața tumultuoasă a memorialistului. Despre ei profesorul Constantin E. Ungureanu a scris în anul 1968!
Tot din consemnările domnului profesor aflăm și despre Mircea Malița, „o culme de viață, o personalitate distinsă a culturii și a diplomației românești”, despre poeții patrioți Alexei Mateevici și Grigore Vieru, despre savantul George Emil Palade și despre Nicolae Diaconu, trecut în viața veșnică la doar 58 de ani.
Profesorul și cercetătorul Constantin E. Ungureanu a realizat pertinente și folositoare studii și eseuri de istorie și critică literară și despre mari personalități ale istoriei noastre politice și culturale precum: „Junimea. Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu”, „Bicentenarul nașterii lui Cezar Boliac”, „Un geniu despre un alt geniu” (Mircea Eliade despre Mihai Eminescu), „Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu”, „Nichita Stănescu, un adorator învederat al lui Mihai Eminescu”, „Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski”, „Doi prieteni nedespărțiți, mari doritori de a se lumina unul pe altul. Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale”, „Titu Maiorescu și I. L. Caragiale”, „Imortalizarea lui I. L. Caragiale”, „Octavian Goga, publicistul la 75 de ani de nemurire”, „La un secol de la moartea lui Ștefan Octavian Iosif, între prețuire și uitare”, „Centenarul morții unui poet uitat: Panait Cerna”, „Shakespeare în conștiința literară românească. Mihai Eminescu despre Shakespeare. Vasile Voiculescu și Shakespeare”, „Nichita Stănescu și Marin Sorescu”, „Ciprian Porumbescu, unul dintre clasicii muzicii românești”, „George Enescu – o superbă întrupare a geniului muzical românesc, un patriot înnăscut”, „Scrisoarea lui Neacșul din Câmpulung (1521) – primul text scris în românește păstrat până în zilele noastre”, „O trecere în revistă a lui Ioan Maiorescu”, „Iosif Vulcan și Mihai Eminescu”, „Ion Luca Caragiale la Junimea”, „Decizia lui I. L. Caragiale de a pleca din țară, într-un exil voluntar”, „140 de ani de la apariția revistei Contemporanul”, „Răspunsul lui Lucian Blaga la acuzațiile lui Mihai Beniuc, în romanul său Pe muche de cuțit”, „Bicentenarul Revoluției de la 1821. Întru eternitatea lui Tudor Vladimirescu, personalitate marcantă a istoriei naționale”, „Petrache Poenaru, un înflăcărat susținător al lui Tudor Vladimirescu și unul dintre ctitorii învățământului românesc”, „Bicentenarul nașterii lui Ion C. Brătianu. Dinastia Brătienilor – adevărați bărbați de stat și oameni patrioți”, „Carol al II-lea, Voievodul culturii române” ș.a.
Am scris despre preocupările și realizările domnului profesor Constantin E. Ungureanu din mai multe motive. Cel mai important este acela că îl admir pentru felul în care a ales să-și folosească etapa de viață a cărei principală caracteristică este înțelepciunea. Alegerea domniei sale se constituie în model pentru oricine se află în această etapă a existenței. Îl admir și pentru generozitatea de a scrie despre oamenii în care a văzut o lumină de umanitate și care au lăsat ceva în urma lor. Asemenea lui Alexandru Doru Șerban, Titu Pânișoară, Sabin Popescu Lupu și, mai aproape de noi, asemenea lui Ion Popescu Brădiceni și lui Victor Troacă, dar, poate, și aidoma altora, domnul profesor Constantin E. Ungureanu îi nemurește pe aceia despre care scrie. Spre lauda lor, primarul și consilierii locali, recunoscându-i meritele deosebite și în semn de apreciere și respect, i-au acordat venerabilului dascăl și om al cetății, Constantin E. Ungureanu, titlul de „Cetățean de onoare” al orașului Țicleni, în februarie 2014, cu puțin timp înainte să împlinească 76 de ani.
Tot în semn de recunoștință, de respect și de apreciere îi dedic și eu rândurile de mai sus.
Gheorghe Gorun
