L-am cunoscut pe Ovidiu Maitec în anul 1985, când s-a bucurat de succesul celei de-a doua personale, oferită publicului numeros la Sala Dalles. Expoziția, selectivă, cuprindea cele mai importante lucrări ale sculptorului din perioada maturității creatoare, formate din structuri simetrice suspendate în echilibru în jurul unui pivot, precum deopotrivă cinetice, cu o semioză monumentală, reimplementând vechiul în nou, tradiționalul în neomodernitate grație rechemării sacrului în imanența cotidiană, însă sublimă și solemnă, învăluite în aura pădurii de sculpturi.
Ovidiu Maitec s-a născut la Arad în 1925; a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1950 și a murit la Paris, în deplină glorie, în 2007. În 2025 îi sărbătorim și noi târgujienii 100 de ani de la naștere, fericiți că-i putem revedea excepționalele lucrări: Echilibru (1984, lemn de nuc), Stâlp și aripi (lemn de nuc); Coloana, Aripi (1975, lemn de nuc); Coloană (lemn de nuc); Compoziție (Farul, lemn de nuc); Coloană (lemn de nuc); Construcție cu drapel (lemn de nuc); Tron (1990, lemn de nuc); Radar (1973, lemn de nuc); Pasărea albastră (1970, lemn de nuc); Pasăre (1972, lemn de nuc); Poartă orizontală (1976, lemn de nuc); Poarta cu semne (1972, lemn de nuc); Scaun domnesc (1996, lemn de nuc); Columna (lemn de nuc); Poarta amintirilor (1998, lemn de stejar); Perete și cap (lemn de nuc); Poarta (1969, lemn de nuc); Poarta suspendată (1975, lemn de nuc).
Pe un fond muzical discret, de jazz simfonic, am contemplat capodoperele, care s-au bucurat de colaborări cu galerii din Veneția, Scoția, Marea Britanie, Franța. Astfel, a fost găzduit de celebrii galeriști Richard Demarco, Jim Ede (fondatorul Kettle’s Yard Museum și al Tate Galery din Londra). În Veneția a fost invitat de trei ori, în 1976, 1980, 1995.
Mircea Eliade însușii i-a dedicat un comentariu în 1977, în care i-a remarcat câteva trăsături de identitate – unicitate: nonfigurativitatea, perforarea lemnului (un fel de zid), metafora porții (a deschiderii), simbolistica păsării (zborul eliberator dintr-un sistem concentraționar, dogmatic, autoritarist), tehnica introducerii luminii în lemn.
Astfel, Ovidiu Maitec a dat lumii artistice: planetare, porți, păsări, aripi, îngeri, balamale, balanțe, praguri, obloane, cumpene, stâlpi, coloane, turnuri, radare, falange, bănci, tronuri, containere, arici, sarcofage etc.
O monumentalitate atemporală, dublată de interesul pentru experimentele neoavangardei postbelice occidentale, sunt cele două borne între care s-a articulat opera artistului prodigios și revoluționar prin aspecte precum: concilierea fondului arhaic al materialului (lemnul de nuc), cu fascinația revoluției tehnicii contemporane; vizualitatea puternică bazată pe inserția luminii și aerului în sculptură, facilitată de perforațiile ritmice; originalitatea amprentei transbrâncușienizante; includerea Surselor și Ordinelor Ezoteretice (apartenente perfecțiunii și miracolelor naturii, transmise/retransmise inteligenței și talentului omenesc de pretutindeni, împreună cu misterul și pietatea tuturor lucrurilor).
La Revoluția din 1989, atelierul lui Ovidiu Maitec a luat foc în urma conflictului armat în zona Televiziunii Române, 70 de lucrări majore arzând în incendiul nimicitor.
Echilibrul între antiteze; ochii care răzbat orice carceră. Aripile stâlpilor – sunt ființe androginice. Coloana se metamorfozează într-o uriașă cutie de rezonanță a Vieții cu Moartea întru dezmărginire. Victoria e axul istoriei, rotirile dau sens întregului. Altă coloană străpunge nemărginirea Transfinitului. O delicată compoziție sugerează robotul viitorului. Construcția cu drapel e pură ironie la adresa sistemelor politice bolnave și antidemocratice. Tronul reînvie cavalerismul artificial și sarcasmizează respingerea Puterii Absolute! Radarul instituie o solitudine autoprotectoare. Pasărea albastră provoacă azurul, zenitul. O altă pasăre reimaginează mișcarea cuantică. O poartă orizontală stă mărturie ieșirii din timp., O poartă cu semne descifrează mărci ezoterice cu o dezinvoltură cubistă, Scaunul domnesc chiar reinstituie cultul Eroului Civilizator. Poarta amintirilor e o rezistență poetică la memoria sacerdotală. Poarta (Omagiu, 1969) transgresează idolatria meditației printr-o expresivitate ocultă, iar Poarta suspendată propune o desprindere din cătușele cotidianului înspre zările unei transcendențe eudaimonice, eleutherice, apolimice.
N.A. Expoziția poate fi vizitată, zilnic, la Muzeul Județean de Istorie „Alexandru Ștefulescu” Gorj, până pe 26 noiembrie 2025.
Ion Popescu Brădiceni, Scriitor și cronicar plastic
