Zeul-copil este o vietate eternă a cărui obstinație neînfrântă, semn al vitalității sale esențiale, e de a intra în posesia unui bici, o unealtă mitică cu care să instrumenteze și să înflăcăreze totodată fantasmele imaginației sale creatoare, una inepuizabilă. Puterile zeului-copil, dar și ale copilului-zeu, vin de undeva din străfunduri. Scriind cele de mai sus, Mircea Tomuș nu uită să precizeze că metoda lui Ion Creangă instituie un plan mitologic nou, care va funcționa ca atare în virtutea calităților sale de operă literară cu substructură mitologică. În plus, opera ca atare îndeplinește ‒ citez — „îndeplinirea unui rol în contextul unei mitologii diferite, aceea a copilăriei (vârstei de aur), cuprinsă și ea în orizontul cosmic mai întâi, și apoi în universul satului și al reperelor care îl lărgesc, ca o conștiință a cosmosului și care, prin specificul și valoarea comunicării sale printr-un anume sistem de semne, un limbaj, se instituie ca un alt plan mitologic.” (Tomuș, 1999, 43). „ Amintirile…’’ lui Ion Creangă, apărute în volum postum, pe la 1890, sunt evident, în același timp, și bildungsroman și Weltanschauung. După un secol și ceva, Gabriel Chifu preia modelul cu succes în „Fragmente din năstrușnica istoria a lumii de Gabriel Chifti trăită și tot de el povestită.” Ambele ediții pe care le posed (Chifu, 2009) apărute la Editura Ramuri dovedesc succesul de librărie și de circulație, dar și de critică, devreme ce Nicolae Manolescu ne asigură că noua carte chifuiană e „spirituală, profundă, originală, instructivă.” (Manolescu, 2009).
Copilăria lui Gabriel Chifu (s-a născut la 22 martie 1954, în Calafat – n.m.) s-a petrecut într-o lume plină de poezie, căci, într-un stil admirabil, autorul îmbină lirismul cu observația epică, realistă; apoi combină metafora cu ironia și umorul; juxtapune momentele de visare, de reverie, cu cele de lucidă reflexivitate; contrapune limbajul extazului cu cel al destrămării, contrastează elogiul corpului cu prozodia ideilor. Confesiunea lui Gabriel Chifu traduce emoții și sentimente, meditații și comportamente într-un text care cucerește cititorul prin frumusețea scriiturii, prin gravitate, invenție, precizie semantică, prin derularea inspirată a secvențelor care cad pe locul potrivit, întocmai ca la Arghezi (Arghezi, 2013).
Gabriel Chifu reușește a-și fi însușit trei „lecții”: pe cea a Sfântului Augustin și pe cea a lui Rousseau și desigur cum am arătat mai înainte pe cea a lui Arghezi. Cum l-au influențat cei trei „coloși europeni” pe Gabriel Chifu – care pare să fi devenit, în ultimii ani, numărul unu al literaturii române de azi, doborându-l din jilț chiar și pe Mircea Cărtărescu – se va vedea cu o singură condiție: să-i citești „Amintirile…” de-o viață și de autocunoaștere. În carnea scriiturii ca atare, povestitorul încorporează temele mari ale epocii: tema morală, tema căutării și a salvării sinelui, prin descoperirea Dumnezeirii, a lui Dumnezeu care-i în noi înșine, în sufletul memoriei, tema comunistă (cu neajungerea salariului lunar pentru întreținerea întregii familii), tema triadică a luminii (imagine-aromă-consistență), tema gloriei propriului trup conjugată cu aceea a dezbrăcării în fața oglinzii (adică mitul lui Narcis renaște inerent – n.m.), tema anotimpurilor, a jocurilor și a mișcării timpului în cerc (Chifu, 2009, 28), tema iubirii (a erosului sacralizat), a femeii-miracol, a reîntregirii androginice dar și – ce mai temă! – a felului în care autorul de acum se defecta în copilărie dând joaca pe singurătate (Chifu, 2009, 31) (dublată de ideea stranie, crengistă firește, de a strânge lumina într-o găleată ca s-o care acasă, în pivniță, să umple cu ea „unul din butoaiele tatei”, ca s-o scoată când o fi nevoie, iarna „când se strica dinamul de la uzina electrica și se lua curentul” (Chifu, 2009, 32)).
Scriitura chifuiană din aceste „fragmente” impresionează prin chiar sinceritatea ei necomplicată, mai ales în pasajele dedicate copilăriei. În acest studiu de caz, ea conotează un ceva specific, o originalitate nestridentă vădind acel aer de proză est-europeană de calitate garantată transeontic.
Și fiindcă invocaț-am aspectul de Weltanschauung, lumea lui Gabriel Chifu e purtătoarea unei încărcături afective reactivate. E o lume deloc idilică, dar nimbată de melancolie, de prea omenești și perfect explicabile nostalgii. lar cartea, ea însăși, transgenologică, e peste mode și timp, e o poveste accesibilă oricui și situată la mare înălțime literară. Că e „o carte transgenologică (și implicit transmodern(ist)ă recunoaște și Gabriela Gheorghișor, care poziționează „Fragmentele” la granița fluidă dintre roman, memorii, jurnal și poem în proză). Rezumez un pasaj din cronica sa cu nedisimulată plăcere: „Cartea e deci o epopee-mărturie și o povestire, a unui intelectual autentic și vertical, a unui scriitor îndrăgostit de „smirna cuvintelor”, a unui, în ultimă instanță, curajos Gabriel Chifu par-lui-même. Cartea lui Gabriel Chifu e în felul acesta o încântătoare mostră a unei libertăți câștigate prin elaborarea textului.”
Prin urmare, zeul-copil și copilul-zeu, restaurat (resuscitat de Gabriel Chifu) resimțea mirajul unor „ținuturi senine, din înalt, binecuvântate”. De la o familie (Popescu, cu un băiat Dan și o fată Monica), rămânea cu „gustul raiului pe pământ, sub două chipuri” cireșul rapăn de fructe „uriașe, de un roșu brun, pietroase, dulci, cărnoase” (de remarcat hiperbola, figură de stil cu menirea de a sublinia și sublima subiectiv un detaliu a cărui semnificație coboară tot din „amintirile” lui Ion Creangă (vezi paragraful cu furatul cireșelor din partea a doua a „Amintirilor din copilărie” – n.m.) minus gestul furăcios.); casa plină de „cărți peste cărți, cu poze răpitoare sau numai cu litere minunat rotunjite, păstrând în ele poveștile ca pe niște comori” (Chifu, 2009, 9). Copilul întoarce paginile fermecat și având revelația că „paradisul poate arăta, așa, sub formă de cărți”. Ca orice copil, a avut îngerul sau personal, de obicei invizibil, dar lui arătându-i-se în felurite împrejurări, parcă din neatenție, ca dublu al său „obligat să treacă întocmai prin situațiile prin care a trecut el.”
Copilăria și-o țesea din vise și închipuiri; asculta seara greierii țârâind până îl apucau fiorii c-ar fi putut muri cineva, sau se temea că pe gaura burlanului unei mașini de gătit ar putea să năvălească peste el „păsări negre, zmei și spâni”, fiind „imaginativ și prăpăstios spre catastrofic” (Chifu, 2009, 18).
Cât despre vise, acestea, în prima copilărie, erau concrete; apoi s-au rafinat și s-au metamorfozat în poezie. Un vis e de sorginte eminesciană ori macedonskiană: citez: „Visez că sunt închis într-un diamant, și diamantul e însuflețit, dar doarme. Visez că mă prăbușesc în gol, iar eu sunt deopotrivă și cel care cade, dar și spațiul în care are loc căderea.” Seria de visuri – speră scriitorul – și acesta e supremul vis din copilărie – se va lăsa transcrisă într-o carte nepieritoare. Motivul e novalisian și Gabriel Chifu o să-mi dea dreptate că „l-am ghicit” (Novalis, 1995) corect.
Ca și Niculae Moromete, Gabriel Chifu ia, fiind foarte silitor la școală, premiul întâi, dar tânjirea lui era de altă natură, pur… materială: răsplata să-i fie un ceas de mână (fie el și marca Pobeda, adus din U.R.S.S.- n.m.). Dar în întreaga-i copilărie n-a primit cadou nici ceas nici bicicletă.
În fine, prima amintire despre corpul său, Gabriel Chifu o are de la vreo trei ani, prilej cu care descoperă alteritatea lui… Rimbaud. Citez: „Toată copilăria, mama, rudele și prietenele ei mă umpleau de săruturi, minunându-se ce copil frumos eram.” (Chifu, 2009, 23). Acest topos-copil și portret-copil descinde din Creangă, Eminescu și Caragiale în triumvirat. Denotația e transparentă: „memorialistul” Gabriel Chifu – cel care se juca de-a pitulușul și de-a războiul — se comportă în prezent ca un învingător… încă „dependent” de ,jumătatea sa ideală” Dana, care are „astăzi consistența luminii” căci „pare o perdea de borangic pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subțiat-o și au topit-o până s-au făcut și firele de borangic tot raze’’. Poema dedicată Danei are tăria și prospețimea „cântării cântărilor” din Vechiul Testament. Citez spre luare-aminte a tuturor bărbaților de pe pământ: „Ce secret deține ea că nu minte și nu înșeală, că rămâne curată precum cerul deasupra Mediteranei? Ce secret deține ea că nu i se știrbesc, nu i se trec sentimentele? Ce secret deține ea că mă iartă și mă învăluie precum mirosul chiparoșilor din agios gordis, că mă adăpostește și mă apără precum zidurile unei bisericuțe?” Ei, da această zeiță-femeie Dana, nu e Diana, asta e sigur, ci tocmai Ana lui Manole dar nefiind zidită într-un zid de monastire ci în edificiul unei căsnicii edenice: „Ah, pășesc în această dragoste ca printr-un câmp verde într-o dimineața senină de mai” (Chifu, 2009, 146). „Încântarea” lui Sabin Velican o manifestă și o confirmă – și Gabriel Chifu – când se încredințează că „Inima mea este o cămilă care ține în spate cu încântare (s.m.), cu ușurință și cu naivitate, lumea. Mă simt cauza acestui univers iluminat, mă simt pământul din care totul rodește mistic.” (Chifu, 2009. 147).
Aproape surprins, continuu lectura cărții unui mare prozator român contemporan, Gabriel Chifu, despre care am publicat un eseu într-o revistă craioveană (Popescu-Brădiceni, 2019, 18-19). Cartea a fost definită de Nicolae Manolescu „spirituală, profundă, originală, instructivă”. Gabriel Chifu e un scriitor adevărat, de la care avem de învățat o mulțime de lucruri, mai ales despre lumea sa năstrușnică și despre (invers – n.m.) „năstrușnicia lumii” (Chifti, 2009, in integrum). Revin la ea, căci pare croită în haloul străluminos al „Poveștii” lui Ion Creangă, dar recitind-o de la coadă spre cap, adică de-a-ndoaselea.
Toposuri, motive și mituri, simboluri, semne și eikonuri (imagini ale ființei, ca de pildă aceea a tatălui, avocat provenit din proletariatul muncitor, posesor al unei biblioteci cu cărți de povești – n.m.) dau reflexe ale clipei de diamant pe momentul când te simți infinit (cum se simțeau cei patru extratereștri crengiști, care avea tot-timpul din lume la dispoziție ca să care lumina cu banița în bordei, să urce nucile cu țăpoiul în pod ș.a.m.d.). Acestor patru inși diferiți, Gabriel Chifu se adaugă pe el însuși. Citez: „Eu crescusem […] diferit, dintr-un aluat mai bun: eu am să zbor acolo unde el abia merge bâjbâind, socoteam eu prostește” (el fiind tatăl său, pe care-l iubea într-un fel aparte; nevoind să semene cu el – n.m.). Mai ales când într-o seară de toamnă este dedublat de o persoană invizibilă care, de grija „titularului prim”, a îndreptat la propriu strada pentru el. Citez: „Ce putere are nevăzutul ăsta enervant, m-am mirat (s.m.) în gând, să-ndrepte strada asta plină de curbe aiuritoare”. Cele patru „ciudate avatare de zei”, Chifu le „alipește” pe „omul cu gâlma”, un dublu monstruos al scriitorului, adică osânda creatorului, tiranică, înfricoșătoare, de nesuportat în ultimă instanță.
Tema luminii e dominanta mitemică a întregii epopei cu „trena grea de povești”, ele însele… luminiscente. Povestitor el însuși, autorul lor se simte cauza acestui univers iluminat, se simte pământul din care totul rodește mistic. Iubita-i soție „are consistența luminii” și „pare o perdea de borangic, pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subțiat-o și au topit-o până s-au făcut și firele de borangic tot raze.” (Chifu, 2009, 146). Ciclicitatea, ritualitatea istoriei, ba criminale ba kairotice cu un artist al cuvintelor, îl încurajează pe acesta să întoarcă spatele sistemului, ca și Ion Creangă desigur în „Prostie omenească”. Gabriel Chifu e mai direct, mai aspru, incriminator pe față. Citez: „întorc spatele oricărui sistem social, toate sunt întocmite rău, toate sunt făcute să te doboare, nu există instituție, nu există forță publică, nu există regulă colectivă, nu există ideologie care să te slujească cu adevărat…” (Chifu, 2009, 121). Poate toate invers acestea dimpreună să te sluțească.
Exact ca „omul cel însurat” prozatorul poet găsește drumul de întoarcere acasă căci „o casă e ca o țară, poți călători prin ea fascinat, poți să-i descoperi secrete și povești. Căci însăși cercetarea casei caselor e o plăcere aventuroasă, cunoaștere și îmbogățire, precum cititul ori hoinăreala prin ținuturi noi.” De pildă, Casta avocatului Popa are în casa lui de la marginea Calafatului o bibliotecă formidabilă (cu o ediție ilustrată din „Don Quijote”). Cum tipul cu oborocul e un alchimist harnic, sisific, alchimistul chifuian are dorința să obțină aur pur din lumina solară. „Lumina, inspirată, cu litere febrile” își va scrie pe corpul autorului mesajul: un roman-fluviu, paradiziac. Calea îi va fi luminată tot timpul, căci lumina e vie, inundă cadrul, și-i înlesnește intrarea în încă o poveste cu „asemenea minuni” pe care și Creangă le revelează noetonic și stoichieionic (Peters, 2007, 260). Există locuri unde cunoscătorii își umplu trupurile cu lumină, lucru care li se întâmplă și celor patru țipi „aiuriți” doar la vederea primă, nu și la cea secundă sau la cea ascunsă (în dedesubtul semnelor „drumețului” – n.m.), dar și „însurățelului proaspăt tată de fiu posibil a deveni zeu”. Întors acasă, omul nostru se înnoiește căci totuși de-acum e altul: „Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.” (Creangă, 1968, 252). Finalmente, drumețul lui Creangă pare „un specialist al călătoriilor în închipuire” și imaginare, cum le identifică Gabriel Chifu, cel care, copil, se defecta din pricina luminii: „foarte grea și vie, materială, ca de aur topit (ce) se aduna într-un fel de troiene, în grămezi plutitoare, în dune peste Dunăre și în parcările de jos.” Citez finalul de la fragmentul „Despre felul cum mă defectam în copilărie : „îmi intrase în cap s-o strâng, s-o pun în găleată, s-o car acasă, în pivniță…” (Chifu, 2009, 12).
Astfel am închis cercul hermeneutic (cu metamorfozele lui) pentru a doua oară cu speranța că la această „școală grea a închipuirilor” câteva arhetipuri s-au văzut reînviate ca anarhetipuri și ca eschatipuri.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
‒ Mircea Tomuș: Romanul romanului românesc (I). În căutarea personajului; Ed. 100+1 Gramar, București, 1999.
‒ Ion Pecie: Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă; cuvânt înainte, ediție și tabel cronologic de Cristian Livescu, cu o notă a autorului prin care se aduc mulțumiri – citez – „domnului Ion Popescu-Brădiceni pentru materialul documentar și detaliile prețioase furnizate în alcătuirea acestei ediții complete.”
‒ Gabriel Chifu: Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită; Edit. Ramuri, Craiova, 2009 (cu opinii critice de Ștefan Agopian, Dan Cristea, Raluca Dună, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghișor, Gheorghe Grigurcu și, pe copertă, de Nicolae Manolescu. Calificativul de „năstrușnicie” coboară desigur din Ion Creangă).
‒ Tudor Arghezi: Cartea cu jucării, ilustrată de Mitzura Arghezi; Edit. Arthur, București, 2013.
‒ Ion Creangă: Amintiri din copilărie; Editura Tineretului, București, 1968
‒ Novalis: Între veghe și vis. Fragmente romantice; selecție, traducere, prefață, note și comentarii de Viorica Nișcov; Editura Univers, București, 1995
‒ Ion Popescu-Brădiceni: Fragmente din năstrușnica istoria a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită; în „Constelații Diamantine”, anul X, nr.4(104), 2019
‒ Gabriel Chifu: Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită; Editura Ramuri, Craiova, 2009.
