Pomeniţi mereu cu aleasă preţuire, strămoșii dețin un loc de seamă în trupul Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, mai ales că fără preţuirea lor, nu putem să fim uniți cu Biserica, pornind de la premisa că totdeauna strămoșii ne-au adus «așteptarea neamurilor» și chiar moștenirea noastră de aur. Ca urmare, Naşterea Domnului apropie pulsul inimii noastre, plinirea doririlor noastre, vibraţia sufletului nostru, viața și bucuria existenței noastre ca fiinţe iubitoare. De aceea, Ziua Nașterii Domnului o vom cânta împreună cu aceşti strămoşi la care le vom spune: „Veniți să vedem, credincioșilor, locul unde S-a născut Pruncul Hristos în Betleem”, pentru că și demonii știu că Hristos cel prorocit S-a născut în Betleem, aşa cum au prorocit-o veacurile şi o mărturisesc sufletele noastre, fiindcă, trăirile noastre fac prezentă Nașterea Domnului. Problema este să înţelegem şi modul cum Dumnezeu Cel mai înainte de veci, va fi și pentru noi Dumnezeul nostru Cel ce S-a făcut Prunc îndumnezeit! De aceea, Biserica noastră, deși până în secolele 11-12 avea o singură Duminică a Strămoșilor, de atunci a rânduit-o și pe cea de-a doua, ca să-i pună în adâncul sufletului nostru și să-i nemurească împreună cu noi! În felul acesta, Postul Nașterii Domnului nu înseamnă doar patruzeci de zile de abstinenţă, pentru că este o adevărată pedagogie să ne adunăm faptele noastre în așteptarea lui Dumnezeu Care este și va fi împreună cu noi. Ca să înţelegem această pedagogie, ca să putem să Îi deschidem sufletul nostru așteptându-L mereu, aceasta este problema noastră complicată, pentru că Cel Nevăzut pe care-L vrem să fie văzut, ni se pare atât de îndepărtat, cu toate că El este Dumnezeul inimilor noastre, al viselor noastre copilărești!
Dumnezeul pe Care ni L-au dăruit părinții încă de la naşterea noastră!
Cu aceste gânduri curate, să-L căutăm pe Dumnezeul pe Care ni L-au dăruit părinții încă de la naşterea noastră, mai ales că iubirea jertfelnică aduce numai bucurie şi dulceaţă în suflet! Dar, nu dulceaţa aceea amestecată cu slava deşartă, cu autosatisfacţia şi cu plăcerea autosuficienţei întinate, care vine de la vrăjmaşul, ci dulceaţa harului care însufleţeşte smerenia, nobleţea, delicateţea, simţirea cea bună şi iubirea cea jertfelnică faţă de Dumnezeu, ca şi dragostea faţă de toţi oamenii, cuprinzându i chiar şi pe vrăjmaşi! Desigur, la ieșirea sufletului din corp, fiecare va vedea bine ceea ce trebuia să facă și ceea ce să nu facă, spre a dobândi veșnic folosul cel bun! La despărțirea sufletului de corp, fiecare om va vedea toate bunătățile și desfătările lumești depărtându-se din fața lui, ca niște năluciri deșarte, asemenea visurilor de dinaintea celui ce se deșteaptă dimineața și va regreta lăsarea în urmă a bogăţiilor lumeşti, chiar dacă va fi prea tărziu! Dacă stăm să cumpănim îndeaproape, vremurile în care a propovăduit Hristos în Țara Sfântă se asemănau cu cele de astăzi, în ceea ce privește schimbările provocate de amestecurile culturale, de venirea unor neamuri peste alte neamuri, de contactul între diferite religii, de relativizarea principiilor de viață și, mai ales, de polarizarea societății între conservatori și moderniști, credincioși și sceptici, bogați și săraci, optimişti şi pesimişti, fricoşi şi curajoşi! De aceea, nu mai este atât de clar, cine este «aproapele» la care fac referire multe dintre legile scrise de Moise pentru popor, la porunca lui Dumnezeu. La vremea respectivă, termenul putea să fie înțeles și prin aceea că «aproapele» ar fi o persoană care se află în apropiere, dar, dacă ea era de altă condiţie, devenea ceva mai greu să îl consideri și pe acela drept aproapele în conotaţia spirituală a cuvântului. În ceea ce privește vechile neamuri canaanite, evreii nu aveau voie prin lege să se amestece cu ele, ca să fie evitat pericolul preluării unor obiceiuri religioase străine, iar, samarinenii erau consideraţi și ei spurcați, deși se trăgeau tot din protopărintele Iacov, fiindcă la rându-le complotaseră cu sute de ani înainte, alături de asirieni, pentru distrugerea vechiului templu al lui Solomon şi de multe ori își dezvoltaseră alte principii religioase decât cele recomandate de ierarhia canonică de la templu. În consecinţă, cel care arată milă față de omul aflat în nevoie și necaz, acela este adevăratul ajutător, acela este «aproapele» cu adevărat!
Să urcăm, cu toată cuviinţa treptele Postului spre Naşterea Lui Hristos!
Dumnezeu Cel Născut din Fecioară, nu are nevoie de ritualuri şi nici de jertfe de animale, fiindcă slujirea adevărată este atunci când omul îndeplinește poruncile dumnezeiești, dintre care cea mai importantă este ajutorarea aproapelui, ca expresie concretă a iubirii necondiţionate. Deci, prezența fără întârziere și în stare de puritate trupească în casa lui Dumnezeu devine un mediu prielnic al înţelegerii faptului că aproapele nostru este orice om aflat în nevoinţă, pe care trebuie să-l ajutăm şi să nu judecăm pripit apropierea sau îndepărtarea de omul aflat în suferinţă! Chiar dacă vrem să punem pe cele ale lui Dumnezeu înaintea celor lumeşti şi suntem bine intenționați, e important să nu uităm spusele Apostolului Ioan care arată că: nu poți să spui că Îl iubești pe Dumnezeu pe care nu l-ai văzut, dar în același timp să îl urăști pe fratele tău pe care l-ai văzut, și am putea completa aici, sau să fii indiferent față de el (cf. 1 Ioan 4,20). Deci, un principiu de viață e bine de ținut minte, dacă el nu ne împiedică să vedem în cel de lângă noi pe un fiu al lui Dumnezeu, pentru că acel principiu e greșit practicat şi devine insuficient să spunem că nu trebuie să judecăm starea celui aflat în necaz, fără a empatiza cu acesta! De asemenea, nu trebuie să judecăm fără discernământ, pentru că numai dacă am fi cu adevărat sinceri cu noi înșine, ne-am aduce aminte, cel puțin de o situație din viață în care am uitat să facem bine sau am amânat facerea de bine, eschivându-ne de la o datorie incomodă și invocând motive pentru a nu ajuta pe cineva aflat într-o situaţie precară! Pentru a veni în ajutorul celui aflat în necaz, nu trebuie să așteptăm ca alții să fie mai săritori, chiar dacă o spunem în sinea noastră că nu trebuie să facem noi primii un gest de ajutorare, fiindcă sunt alții mai în măsură să o facă! E adevărat că împărțirea rolurilor în societate e dificilă, pentru că e greu de înţeles ca învățătorul să facă treaba brutarului, preotul pe cea a vatmanului, constructorul de drumuri pe cea a cultivatorului de pământuri, contabilul pe cea a medicului, dar, a face milostenie reprezintă un mod fundamental de a ne deschide inimile. Desigur, nu ni se cere să facem milostenie dăruind bani, ci renunțând la plăcerile și comoditățile noastre de dragul milosteniei! În concluzie, milostenia înseamnă să fii atent la cel de lângă tine şi chiar dacă cineva nu are bani de dat, dar, totuşi, poate fi milostiv prin rugăciunile sale, prin grija față de cei săraci, prin felul de a se purta simţitor şi civilizat! E bine să încercăm să împlinim sfaturile pe care Mântuitorul ni le-a transmis pentru a putea regăsi drumul bun, pentru ca inima să devină liberă de orice neliniște și împlinită în dăruire prin iubirea milostivă. Având credinţă în Dumnezeu, să urcăm, cu toată cuviinţa treptele Postului care ne duc spre Naşterea Lui Hristos, pentru că în această perioadă suntem chemaţi ca să îndreptăm comportamentul cel păcătos din viaţa noastră, nu învinovăţind pe alţii pentru păcatele noastre, nu judecând pe alţii, ci, recunoscând propriile noastre greșeli, judecându-ne obiectiv pe noi înşine, pentru a primi iertarea păcatelor, pentru a ne elibera de trecutul întunecat și pentru a trăi o viaţă nouă în bucuria şi în Lumina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos!
Profesor Vasile GOGONEA
