Creșterea taxelor și impozitelor locale nu mai este de mult o simplă măsură administrativă. A devenit reflexul unei administrații care, incapabilă să-și facă ordine în propria ogradă, își descarcă neputința pe cei mai vulnerabili. Pentru omul cu venit mic, pentru pensionar, pentru familia care trăiește de la o lună la alta, fiecare leu în plus nu este o statistică, ci o rană. Este mâncarea tăiată, medicamentul amânat, factura plătită cu frică.
Și mai revoltătoare este eliminarea scutirilor pentru persoane cu handicap sau veterani. Aici nu mai vorbim despre eficiență bugetară, ci despre cinism pur. Pentru că „unii ar fi abuzat”, statul decide să pedepsească pe toată lumea. Este cea mai comodă și mai lașă soluție posibilă: în loc să cauți vinovații, îi lovești pe cei care nu se pot apăra. Mesajul transmis este brutal de clar: sacrificiul tău nu mai contează, suferința ta este un inconvenient contabil.
Aceeași logică strâmbă apare și în cazul concediilor medicale. În loc să construiești mecanisme de control reale, să identifici fraudele punctuale, să repari un sistem bolnav, alegi să arunci suspiciunea asupra tuturor. Bolnav sau nu, ești suspect. Îndreptățit sau nu, plătești. Este mai simplu să stai la umbră și să aplici pedeapsa colectivă decât să muncești pentru a face dreptate.
Iar absurdul atinge apogeul atunci când acest tip de gândire vine din partea unei administrații care se plânge constant că are prea mulți funcționari. Dacă sunt prea mulți, de ce nu funcționează sistemul? De ce nu există controale eficiente, digitalizare reală, responsabilitate individuală? De ce nu sunt identificați abuzatorii, ci doar victimele? Adevărul incomod este că problema nu se află la cetățeni, ci într-un aparat administrativ supradimensionat, ineficient și lipsit de curaj.
Un stat care își pedepsește bolnavii, invalizii și veteranii pentru că nu este capabil să-și facă treaba nu este un stat puternic. Este un stat slab, frustrat și nedrept. Iar atunci când pedeapsa colectivă devine politică publică, nu mai vorbim despre reformă, ci despre eșec. Un eșec plătit, ca de obicei, de cei care au cel mai puțin și suferă cel mai mult.
Dragoș Ionică
