Perfecţiuni episcopale în România (XI)

În curgere, egoismul din gros a pătruns din nou nu numai în masa simplilor creştini, dar chiar şi la servirea sfintelor noastre Altare, unde de sigur că au luptat să se ridice, pentru privilegiu şi prestigiu, foarte mulţi dintre precupeţii aceştia de situaţiuni, precum în apus mai ales, unde creştinismul a fost foarte mănos şi foarte puternic şi în privilegiu şi în prestigiu, egoismul a făcut adevărate ravagii,

începând de la încreştinarea barbarilor şi până spre finalul evului mediu; căci în loc de „iertarea păcatelor”, cum le striga de la înălţimea învăţăturii şi a pietăţii lui Bernard de Clairvaux, conducătorii sufleteşti ai lumii creştine apusene s-au apucat „să împartă moştenirile” între credincioşi, cum le apostrofează tot Clairvaux, adică să urmărească cotropirea lucrurilor lumeşti şi sub raportul politic şi sub cel economic. Dar egoismul laic al barbarilor de curând încreştinaţi veghea însă şi el la rândul lui din adâncul sufletesc, încă necreştin îndeajuns, al atâtor popoare apusene. Şi când egoismul acesta laic, abia domolit, al atâtor popoare şi-a dat seama, că înfrânarea şi lepădarea de sine, cu care îl legaseră cei ce îl propovăduia pe Isus Hristos, erau nu virtuţi cu adevărat rupte din sufletul şi din viata propovăduitorilor lor ci fâşii de cuvinte, pentru legarea la ochi a gloatelor de speculat în Hristos, le-a dispreţuit pe aceste virtuţi, şi a ieşit pe faţă la lupta împotriva lor, cu toată vigoarea pe care i-o sporise repaosul forţat, în care fusese ţinut prin recenta lui convertire şi cu toată furia pe care înşelăciunea i-o aprinsese.

În condiţiile unei astfel de stări sufleteşti a păturilor laice, izbucniseră şi se revărsară în lume cele trei mari impulsiuni ale progresului, care din cauza aceasta deveniră însă nişte uriaşe manifestări sufleteşti şi sociale ale egoismului ultragiat şi amăgit şi care fură Renaşterea, Reforma protestantă şi Revoluţia franceză. Câte trele aceste manifestări fură naturaliste sub raportul înfrânării şi câte trele declară lepădarea de sine ca o crimă împotriva naturii. Creştinismul şi perfecţiunile episcopale în România, în imagine, deci devin de aici înainte suspectate şi dispreţuite de spiritul lor prin mai toate operele acestui spirit, care se succede din secol în secol, şi în scris şi în moravuri şi în legi şi în mai toate obiectivele de cultură plămădite din concepţia şi din tendinţele acestor trei mari erupţiuni ale progresului evoluţiei devenite din nenorocire şi din pricina arătată, mai sus, ale egoismului omenesc. În continuare, împotriva înfrânării de sine, Renaşterea a restabilit dreptul animalităţii omeneşti, la care lucraseră deja de mai înainte aşa numiţii „libertini” ca Boccacio şi alţii împotriva lepădării de sine. Reforma a restabilit la rândul ei independenţa individuală, până şi în materie de credinţă, iar Revoluţia a restabilit prin pactul de garanţie naţională, numit constituţiuni, întregul cadru al dreptului individual. (Va urma)