Dincolo de anotimpuri ca realități ale mediului natural, Biserica ne vorbește în rugăciunile sale și în imnurile liturgice despre anotimpuri ca realități ale vieții noastre lăuntrice, despre anotimpuri ale sufletului.
„O primăvară de om”
Una din cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu atunci când rostim Rugăciunea pentru binefacătorul nostru este aceasta: „Fă Doamne, ca fiecare din zilele lui să fie o frumoasă zi de primăvară, viața lui să se asemene unui râu limpede și lin, ce curge prin grădini înverzite și pline de flori.”
Cu alte cuvinte, ne rugăm ca el să devină „o primavară de om”, un om „odihnitor de oameni”, o adevarată binecuvântare pentru toți cei de lângă el. Desigur, acest lucru este nevoie să îl dorim nu numai binefăcătorilor noștri, cât și nouă înșine și chiar dușmanilor noștri, „celor ce ne urăsc pe noi”.
Ori la experiența vieții ca primavară continuă, acea stare de reânviere sufletească traită ca izbăvire din „iarna cea grea a păcatelor”, ne cheamă în permanență Biserica prin unirea cu Hristos. Un om cu o astfel de viată este numit „fericit” de Prorocul David in Psalmul I: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și in calea păcătoșilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a șezut; Ci in legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea și toate câte va face vor spori.” (Psalmul 1;1-3)
Așa cum iarna presupune îndepărtarea Pământului de Soare, sursa luminii și căldurii, „iarna păcatului”, cea care ne îngheață inimile și sufletele, presupune îndepărtarea noastră de „Soarele dreptății”, de „Lumina cunoștinței”, Hristos.
Dacă în cazul anotimpurilor care se succed în chip firesc în natură, omul nu poate interveni în tot acest proces, în ceea ce privește „anotimpurile” ca stări ale sufletului, fiecare dintre noi este liber și in măsură să permanentizeze una din aceste stări.
Acel ”verde crud” al persoanei noastre (bucuria, pofta de viată, optimismul, sinceritatea) etc., acele „flori binemirositoare” ale virtuților (credința, nădejdea, dragostea, curăția etc.) pot fi păstrate nu numai fără a fi alterate, ci mereu înnoite, participând în Biserică, întru Duhul Sfânt, la Pătimirile lui Hristos și la Învierea Sa.
În Triod, în miercurea de dinaintea Lăsatului sec de brînză, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului Mare prin acest imn minunat: „Răsărit-a primăvara postului și floarea pocăinței. Deci să ne curățim pe noi fraților de toate spurcăciunea și Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ție, Unule Iubitorule de oameni.”
„Primăvara postului” nu este altceva decât starea de asceză ca expresie a pocaintei, „pregătirile duhovnicești” (prin post, milostenie, rugăciune) pentru a întâmpina întru veselie „primăvara” în lumina Învierii lui Hristos. Pentru a putea primi acea „primăvară” despre care aflăm din una dintre cele mai frumoase cântări închinate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe:
„Răsarit-a primăvara, veniți să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniți să ne veselim! Arătatu-s-a pomenirea purtătorului de chinuri, care luminează pe cei credincioși. Pentru aceasta, iubitorilor de prăznuire, veniți cu taină să o prăznuim. Că acesta ca un bun ostaș s-a luptat împotriva tiranilor, și pe aceia i-a rușinat, următor făcându-se patimii Mântuitorului Hristos. Nu și-a miluit vasul cel de lut al său, ci gol l-a strujit cu chinurile, schimbându-l. Aceluia să strigăm: Purtătorule de lupte, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre!” (Slava…, de la Laude, de la Utrenia Sfântului Gheorghe)
Acest imn se cântă întotdeauna după Sfintele Paști. Chiar și atunci când 23 aprilie cade în Vinerea sau in Sâmbăta Mare (din Săptămâna Patimilor), Tipicul bisericesc („Capetele lui Marcu”) menționează că slujba Sfântului Gheorghe se va face luni (a doua zi de Paști) în Săptămâna Luminată. Cântarea amintită ne arată strânsa legătură dintre iubirea jertfelnică și moartea mucenicească ale Sfântului Gheorghe (și ale tuturor sfinților mucenici), Pătimirile Mântuitorului și Învierea Sa.
Făcându-se următor pătimirilor lui Hristos, Sfântul Gheorghe a devenit el însuși „o primavară de om”, și totodată un fierbinte mijlocitor pentru noi, ca unul întru care a luat chip „Primăvara”, Însuși Fiul lui Dumnezeu (în textul Prohodul Domnului, Maica Domnului Îl numește pe Fiul său: „Primăvară dulce, / Fiul meu prea dulce…” ).
Astfel, Biserica ne arată că „o primavară de om” nu poate deveni decât cel care Îl trăiește pe Hristos. Cel care, continuu, trăiește nu în „întunericul și umbra morții”, ci în „lumina lină” a Învierii Lui.
Preot Vicol Florin, Parohia Sohodol-Tismana
