Se întâmplă ceva ciudat în PSD în aceste zile. Un partid aflat în centrul puterii, cu ministere-cheie și influență majoră în deciziile guvernamentale, vorbește tot mai des ca și cum ar fi în opoziție. Critică, se delimitează, avertizează. Dar rămâne acolo, la masa deciziilor.
Declarațiile lui Sorin Grindeanu despre concedierile din administrație spun, de fapt, mai mult decât par la prima vedere. Nu este doar o poziționare tehnică. Este un semnal politic: reforma nu poate fi redusă la tăieri, la cifre, la oameni trimiși acasă pentru a bifa niște ținte. În spatele acestor cuvinte se simte o nemulțumire reală, o distanță tot mai mare între ceea ce face guvernul și ceea ce o parte din PSD crede că ar trebui să facă.
Pentru că, dincolo de discursuri, adevărul este simplu: PSD este principalul partid de guvernare. Nu poate poza la nesfârșit în critic. Nu poate spune „nu e bine” fără să răspundă și la întrebarea „de ce nu schimbați?”. Și totuși, exact asta vedem. Consultările din partid, nemulțumirile din teritoriu, reacțiile față de premierul Ilie Bolojan arată o fisură tot mai vizibilă. Nu mai este vorba doar de strategii politice sau de negocieri de culise. Este o problemă de direcție. Mulți din PSD nu se mai regăsesc în politicile actuale ale guvernului. Nu în ritmul reformelor, nu în felul în care sunt comunicate, nu în costurile sociale care se conturează tot mai clar. Aici este, de fapt, miza.
România intră într-o perioadă dificilă. Deficitul apasă, reformele sunt inevitabile, iar nota de plată începe să fie simțită. În astfel de momente, partidele nu mai pot sta în echilibru între două lumi. Trebuie să aleagă: ori își asumă guvernarea până la capăt, cu costuri cu tot, ori ies și spun clar că nu acesta este drumul.
PSD încearcă, însă, o a treia cale: să fie și la putere, și în opoziție în același timp. Pe termen scurt, poate funcționa. Electoratul vede că partidul „nu e de acord”, că „luptă”, că „nu acceptă orice”. Dar pe termen mediu, această dublă măsură devine riscantă. Pentru că responsabilitatea nu dispare doar pentru că este împărțită. Iar tensiunile interne spun exact asta: partidul simte că pierde controlul asupra propriei direcții.
Activitatea intensă din ultimele zile nu este un semn de mobilizare, ci unul de neliniște. PSD nu se mai luptă doar cu partenerii de guvernare sau cu opoziția. Se luptă cu sine. Cu propriile decizii, cu propriile compromisuri, cu propria identitate.
Și poate că aceasta este cea mai periculoasă situație pentru un partid mare: momentul în care nu mai știe dacă este la guvernare… sau în opoziție.
Dragoș Ionică
