România este o țară care ar fi putut fi puternică. Nu prin noroc, nu prin conjunctură, ci prin ceea ce are sub pământ. Aur, cupru, argint, metale rare, uraniu, grafit, wolfram, molibden, sare – resurse strategice într-o lume care se luptă pentru materii prime, industrie și autonomie economică. Și totuși, România a ales să fie slabă.
România are unele dintre cele mai mari rezerve de aur din Europa. Valoarea lor se ridică la zeci de miliarde de euro. Ce face cu ele? Aproape nimic. Le ține blocate, politizate, transformate în subiecte de scandal, nu de strategie. Aurul nu devine investiție, nu devine industrie, nu devine securitate economică. Devine tăcere.
România are cupru, metalul viitorului, esențial pentru energie, infrastructură, apărare și tehnologie. În loc să-l transforme în cabluri, aliaje, componente industriale, România exportă minereu. Exact ca o țară bananieră. Cuprul pleacă ieftin, valoarea se creează în altă parte, iar noi importăm scump produse finite.
România are metale rare – indispensabile pentru industria de apărare, baterii, electronice și tranziția energetică. Polonia le integrează în lanțuri industriale. România le lasă în pământ sau le tratează ca pe o notă de subsol într-un raport guvernamental.
Și aici apare comparația dureroasă: Polonia nu este mai bogată decât România în resurse; dar, Polonia este incomparabil mai bogată în viziune. Polonia exploatează cuprul și argintul prin companii naționale puternice, le procesează, le transformă în produse finite și câștigă anual miliarde de euro. Polonia creează locuri de muncă bine plătite, își consolidează industria și își crește influența economică și politică în Europa.
România, cu resurse comparabile ca valoare, pierde anual între 4 și 6 miliarde de euro pentru că refuză să construiască industrie. În zece ani, pierderea ajunge la 50–60 de miliarde de euro. Nu pentru că nu avem ce valorifica, ci pentru că nu avem curajul să decidem.
Diferența nu este în sol. Diferența este în stat. România exportă materie primă. Polonia exportă valoare adăugată. România vinde ieftin. Polonia câștigă mult. România așteaptă investitori. Polonia își construiește puterea.
Aceste lucruri ar trebui să fie prioritatea absolută a conducătorilor noștri. Ar trebui să vorbească despre industrie, despre lanțuri de producție, despre procesare, despre suveranitate economică. În schimb, grija lor este să pozeze în grijulii, să țină discursuri frumoase și să trântească licitații, fără viziune, fără strategie, fără responsabilitate.
România nu duce lipsă de resurse. Duce lipsă de direcție. Nu duce lipsă de bogăție. Duce lipsă de stat. Într-o Europă care se reindustrializează, România riscă să rămână furnizor de materii prime și piață de desfacere. Exact rolul unei economii periferice. Exact opusul a ceea ce ar putea fi.
Întrebarea nu mai este dacă avem aur, cupru și metale rare. Le avem. Întrebarea este dacă mai avem voința de a construi o țară care să conteze.
Dragoș Ionică
