Învierea Domnului nostru Iisus Hristos constituie temeiul şi paralaxa tuturor sărbătorilor creştine şi centrul credinţei noastre ortodoxe, de aceea şi Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Ca să înţelegem cu adevărat esenţa şi importanţa Învierii pentru întreaga omenire, este nevoie să cunoaştem mai multe despre ea, deoarece, nu doar să ne îmbogăţim cunoştinţele noastre teologice prin aceasta, ci dobândim şi un mare folos sufletesc, iar dacă nu ţinem cont de aceasta, nu putem avea nici măcar nădejde că omul o va afla și se va desfăta de ea după moarte”! Oricare dintre noi se gândeşte şi la interogaţiile pe care Mântuitorul Hristos le adresează ucenicilor Săi, celor cărora le vorbea în Muntele Fericirilor! Am aflat cu uimire că Apostolul Toma a rămas o săptămână întreagă în starea precară de neîncredere în Învierea Domnului, motiv pentru care Mântuitorul a «citit» apăsarea lui Toma, pentru că din milă faţă de el, arătându-Se iarăşi tuturor ucenicilor, în duminica următoare, când şi Sfântul Toma era cu ei, după ce le-a dat bineţe tuturor cu pacea Sa, îndată i-a grăi Apostolului Toma şi a zis: ,,Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios!”. (Ioan 20, 27), după care Sfântul Apostol
Toma, într-o pornire puternică de credinţă, a spus: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. (Ioan 20, 28).
Cea mai mare fărădelege săvârşită vreodată în lume este crucificarea Fiului Lui Dumnezeu!
La zece zile de la Învierea Domnului, fiecare să-şi amintească ceea ce a făgăduit la spovedanie şi să-şi repete cât mai des singur temeinicia credinţei sale! Dacă I-ai făgăduit Domnului că vei fi înfrânat, că vei fi cu luare aminte la nevoile semenilor, că vei împlini cu evlavie faptele bunei credinte la biserică şi acasă, că nu ai ranchiună sau nu invidiezi pe cei mai buni, trebuie să nu te superi, să nu te mândreşti, să nu osândeşti pe nimeni, pentru că orice ai făgăduit Domnului, în toate cele amintite să nu fii necredincios, ci, un om credincios. Este mare nevoie ca să ne amintim că la noi persistă un obicei ciudat, pentru că atâta timp cât este post, suntem rezervaţi, iar, cum trece postul, începem să ne «dezlegăm» la toate de parcă nu ar fi un păcat ca omul să se dea robit vâltorii patimilor şi poftelor trupeşti! Îndată ce a trecut Săptămâna Luminată, Domnul ne atrage atenţia să nu fim necredincioşi, ci credincioşi! Cât timp a fost Postul Mare, am dat făgăduinţă şi ne-am adunat puterile, însă, de cum a trecut marea Sărbătoare a Învierii, se deschide calea pentru lucrarea noastră, cu lumina pe care a primit-o omul, ca să iasă fiecare la lucrul său şi la lucrarea sa, ca să-şi arate credinţa şi iscusinţa! Domnul ne-a adunat în biserici, ne-a învăţat să iubim Adevărul, ne-a inţelepţit, ne-a tămăduit rănile, ne-a sfărâmat lanţurile îndoielii, ne-a întărit cu toate cele trebuincioase, ca să mergem înainte cu nădejde şi în unire. Nu ni se cuvine laudă, dacă după o asemenea purtare de grijă faţă de noi, ne vom da iarăşi pe mâna patimii de prima dată când vicleanul se iveşte înaintea noastră! Iată că vine un anotimp în care, mai mult ca oricând, ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti. Până la Cincizecime, dar şi mai departe, să ne arătăm credincioşia în chip deosebit, iar, când se iveşte patima, îndată să-ţi aminteşti de porunca Domnului şi să dovedeşti cu fapta că vrei să-I fii credincios, alungând fără cruţare toate ispitele, mai ales că ştie Domnul că mai mult decât altădată, ne înconjoară primejdii din toate părţile! De aceea, ne aduce aminte şi ne preîntâmpină cu sfaturile Lui! De multe ori vedem că a sosit vremea aţâţătoare de patimi, iar, fiecare aude: „Nu fi necredincios, ci credincios!”, ca să discearnă fiecare sfâtuindu-se cu sine însuşi pentru a făptui cele bune! De unul singur sau în comuniune, fiecare are patima sa şi simte când aceasta caută să-l tulbure, iar, dacă eşti credincios, îi vei ţine piept, de nu vei fi credincios, nu îi vei ţine piept! Aşadar, dacă nu vei fi credincios, nu vei primi arvuna vieţii veşnice! Unii dintre noi, credem că odată cu Învierea Domnului, am făcut tot ceea ce trebuia, că ne-am răscumpărat toate păcatele şi am primit îngăduinţă să trăim după bunul plac tot anul! Dar, de fapt, când am pregustat Sfintele Paşti, doar ne-am pregătit ca să facem ceea ce este mai bine în continuare şi nu facem altceva decât să ne recunoaştem păcatele şi patimile pentru a lua hotărârea de a le dezrădăcina, iar la dezrădăcinare trebuie să purcedem printr-o osteneală nouă, pentru care vremea potrivită vine de acum înainte!
Am pregustat Sfintele Paşti şi ne-am pregătit ca să facem ce este mai bine!
Când patimile şi păcatele copleşesc viaţa omului, dacă rădăcinile cele rele sunt ascunse în pământ, ele trebuie smulse şi aruncate dincolo de gardul înmărăcinat al inimii, pentru că să-I fie arătată Domnului credincioşia nefăţarnică, oricât de linguşitor şi de viclean s-ar arăta satana, de la care, zilele rele sunt cele în care sunt mai multe sminteli! A ne răscumpăra întru Hristos Cel Înviat înseamnă a nu ne lăsa pradă ispitei smintelilor diavoleşti! Să răscumpărăm, deci, vremea care vine, în acest fel, acceptând faptul că aceasta este Voia Lui Dumnezeu, iar, împlinind Voia Sa, vom săruta cu smerenie Lumina veşmântului Domnului, ca un semn că vom împlini negreşit ceea ce doreşte şi aşteaptă de la fiecare dintre noi, Domnul Iisus Hristos Cel Înviat! Prin Lumina Sfintei Învieri, să vedem, totodată, trupul crucificat al Mântuitorului, să privim cu ochii înlăcrimaţi la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu sfială însoţită de cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie, pentru că sunt acele mâini care, cu atingerea lor dumnezeiască, vindecau pe cei bolnavi, înviau pe cei morţi, îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat în chip minunat! Aceleaşi mâini binecuvântate sunt întinse mereu ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori şi tot aceleaşi mâini mângâietoare au fost bătute în cuie pe cruce, ca să ne izbăvească de blestemul veşnic şi de moarte, pentru că ele ţin şi menţin în echilibru întreaga lume, întregul univers! Aceste mâini dumnezeieşti conduc viaţa întregii lumi, când binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi, totuşi, aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate de păcatele noastre! Ca să nu privim cu frică şi cu un fel de cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume, crucificarea Fiului Lui Dumnezeu, toţi să căutăm mâinile Lui Hristos şi să le sărutăm cu smerenie! Cu inima deschisă şi smerită, să privim şi la picioarele Lui Hristos, care au fost pironite în cuie, pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie! În concluzie, chiar dacă această propovăduire a generat o răutate diabolică din partea fariseilor, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei cărturarilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată, iar, cărturarii şi fariseii au hotărât să pironească pe Cruce aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată pe acest pământ, toţi trebuie să cădem în genunchi la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului său, să îngenunchiem cu frică şi cu un cutremur la aceste răni ale Domnului, să primim Lumina iertării păcatelor noastre!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
