Nouă din zece doctori care fac gărzi sunt în risc de epuizare profesională, atrage atenția Federația „Solidaritatea Sanitară”, care cere recunoașterea burnoutului ca boală profesională. „Un medic nu e erou, nu e salvator, nu e robot. Este un om. Cu inima plină și cu mâinile amorțite… uneori după gărzi și ture mai mult decât pline, mai mult de 16 ore”, spune dr. Teodor Dincă, medic primar ortopedie-traumatologie de la Spitalul Județean de Urgență Târgu Jiu.
Rezultatele unui studiu național, realizat pe 1.100 de medici, arată o realitate dură: „Medici foarte obosiți, dar încă implicați; angajamentul este încă mare, dar pe fond de oboseală cronică. Combinaţia poate creşte riscul de erori şi decompensări rapide dacă nu se intervine organizaţional”.
Cele mai afectate specialități sunt Terapie Intensivă Coronarieni (UTIC), Reumatologie, Chirurgie vasculară, Neurologie, Oncologie, Pediatrie, Hematologie, Urologie și Urgență (UPU).
Principala cauză a burnoutului este programul supraîncărcat. „Principala ipoteză cauzală privind nivelul crescut al riscului de epuizare profesională a medicilor o reprezintă programul de lucru al acestora, raportat la cele două dimensiuni ale sale: durata activităţii desfăşurată într-o zi de gardă (care porneşte de facto de la 24 de ore de lucru continuu şi poate ajunge la 30 de ore de lucru continuu) şi timpul de lucru săptămânal/lunar, care depăşeşte în mod semnificativ durata maximă legală a timpului de lucru”, atrage atenția Federația „Solidaritatea Sanitară”. Organizația spune că este „momentul optim” pentru modificarea prevederilor privind gărzile, rotaţia celor care le asigură, zi liberă post gardă, recuperare reală şi o planificare atentă a vârfurilor de activitate.
Medic: „Nu vrem privilegii”
Gărzile, plătite încă la nivelul salariilor din 2018, nu se contorizează la vechimea în muncă. „Ministerul Sănătății ne spune că ziua are 24 de ore și, indiferent că lucrezi 8 ore sau 20 de ore, nu poți contoriza gărzile ca vechime în muncă, după legislația actuală! Trebuie schimbată legislația! Dacă noi facem 150 de ore aproximativ (orele din norma de bază – în funcție de zilele lucrătoare din lună), plus 150-200 sau poate chiar mai multe de gardă… mulți ani (până au impus o limită legală – nu poți efectua mai multe ore decât norma de bază, minus o oră – deși se încalcă deseori din lipsă de medici), nu e normal să contorizezi singura excepție de categorie profesională care funcționează după o lege specială depășită (cf. Codului Muncii și legislației europene)?”, a amintit dr. Tatiana Grecu, medic primar ATI la Spitalul Județean Târgu Jiu.
Medicul vorbește despre o realitate ignorată: „E nevoie de adaptarea legislației la realitățile, la normele europene de muncă și a Codului Muncii (…). Noi nu vrem privilegii, vrem doar o legislație care ne recunoaște munca! Noi avem «legi speciale» nu pentru privilegii, ci pentru a crea inechitate, discriminare și o muncă suplimentară nerecunoscută, care pune în pericol integritatea fizică și psihică a medicilor și pacienților”.
„O gardă care nu îți lasă timp să respiri”
Dr. Teodor Dincă, medic primar ortopedie-traumatologie la Spitalul Județean de Urgență Târgu Jiu, a descris într-o postare realitatea din spatele ușilor spitalelor: „Ca niciodată, a fost o gardă cu de toate, și toate grele, nu chestiile de rutină gen accidentări. Sunt gărzi care trec aproape mecanic, cu luxații obișnuite, entorse repetitive și câte un ghips în plus. Și sunt altele… ca ultima. O gardă care nu te întreabă nimic și nu îți lasă timp să respiri. A început cu un caz greu și a continuat în același ritm: fracturi instabile, pacienți politraumatizați, dureri pe care încercam să le alinăm, eu și colegii de serviciu.
Un medic nu e erou, nu e salvator, nu e robot. Este un om. Cu inima plină și cu mâinile amorțite… uneori după gărzi și ture mai mult decât pline, mai mult de 16 ore. Căci da, intrăm la tura de zi, în următoarea zi, după gardă.
Asta e una dintre ciudățeniile meseriei: în mijlocul haosului găsești o formă de concentrare pe care nu o ai în niciun alt context. La final de gardă, rămâi cu totul amestecat: apăsat de cazurile complicate și recunoscător pentru echipă.
În fiecare zi, intru în spital cu gândul că voi face tot ce pot. Dar sistemul în care trăim ne și strivește pas cu pas. Nu e doar oboseala fizică – e oboseala morală, tăcută, aceea care te roade pe dinăuntru. Stresul, presiunea.
Nu avem suficiente resurse, nu avem personal, nu avem timp. Și totuși, avem pacienți – mulți, prea mulți. Fiecare cu suferința lui, cu speranța lui, cu durerea lui. Și când încercăm să explicăm că nu putem face, mereu, imposibilul, ca medici, că nu există medicamente minune, că un om nu poate fi peste tot în același timp – se primesc priviri acuzatoare, țipete, scandal. „De ce nu veniți mai repede?”, „Ce faceți acolo, dom’ doctor?”, Noi murim și voi stați!?”
Nu vă dați seama câte nopți ne chinuim cu aceste voci. Câte decizii ne urmăresc, câte pierderi ne dor. Câte strădanii și lipsă de aer într-o resuscitare sau într-o operație. Alergătură. Noi nu uităm. Nici ca oameni, nici ca medici. Fiecare pacient pierdut, fiecare copil plâns, dar recuperat, fiecare clipă în care am simțit că nu a fost destul sau că am reușit deși nu mai speram – toate rămân acolo, undeva în noi toți, cei care lucrăm într-un spital.
Aparținătorii recalcitranți sau agitați nu ajută – ba chiar pot încurca. Înțelegem spaima lor, necunoscutul, neputința de a sta pe margine în timp ce cineva drag trece printr-un moment critic. Dar tocmai atunci avem nevoie de calm, de cooperare, nu de tensiune.
Triajul la UPU nu este pe loc. În urgență, fiecare secundă și fiecare decizie contează. Când aparținătorii ridică tonul, pun presiune sau cer explicații imposibil de oferit în mijlocul intervenției, se pierde concentrație, timp și energie – resurse esențiale pentru pacient. Nu cerem să nu se simtă frică. Nu cerem să fie indiferenți. Cerem doar liniște să lucrăm. Timpii de așteptare nu țin de noi, personalul. Țin de cazuri, urgențe, gravități, protocoale. Vin mulți odată.
Și apoi, după toate astea, trebuie să putem să mai zâmbim. Să mergem mai departe. Să nu simțim frustrări, stres ori nervi. Să intrăm în alt salon, să ascultăm alt suflet. Când s-a transformat medicina dintr-un jurământ al vieții într-o luptă continuă!? Ați lucra atâtea ore, cu presiune constantă și multe voci pe voi?!
Când am ajuns să ne fie incomod stresul neînțelegerilor cu unii pacienți și aparținători mai mult decât de boală? Boala nu așteaptă. Criza, momentul, nu așteaptă. Și atunci, trebuie să fim fermi.
Când a devenit firesc să fim insultați, blamați și reușitele nu se văd deloc?! Dincolo de neajunsuri – care nu țin de noi?! Respectul devine reversul medaliei. Pentru fiecare medic, asistent, infirmieră, brancardier, care încă mai crede că poate schimba ceva. Pentru fiecare dintre noi care își sacrifică familia, sănătatea, somnul – pentru a fi acolo, în gardă, când altcineva are nevoie. Și în tura de după gardă.
Sunt blamați și asistenții medicali, dar ei sunt acolo, cot la cot cu noi. Ei duc greul cel mai greu. Ei sunt primii care aud durerea, primii care șterg lacrimile, primii care se prăbușesc în tăcere după ce pleacă pacientul. De multe ori, fără recunoștință, fără protecție, fără cuvinte. Totuși, revin mereu. În fiecare dimineață. Cu același halat, cu aceleași mâini obosite, dar cu aceeași inimă. Cu toții au dreptate, într-un fel. Omul bolnav vrea răspunsuri și speranță. Medicul vrea condiții, timp și respect. Iar între ei… se pierde adesea empatia.
Poate că medicina românească e obosită, dar încă are suflet. Curaj, asumare. Atât timp cât mai simțim ceva după o gardă grea sau după o săptămână grea, nu ne-am pierdut omenirea. Când luminile se sting încet, simți că ai trăit o lume întreagă într-o singură noapte. Un medic din România care nu se lasă”, a precizat dr. Teodor Dincă.
Gărzi plătite diferențiat
Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a anunțat o posibilă reformă a sistemului de gărzi, care ar introduce trei categorii plătite diferențiat în funcție de volumul și intensitatea muncii: garda de urgență, garda de monitorizare și garda la domiciliu, care în prezent nu este remunerată. „Mi se pare o nedreptate ca un radiolog intervenționist care face trombectomii și stă în stand by 24 de ore și este chemat la ora 2:00 sau 3:00 noaptea la spital pentru o trombectomie să fie plătit cu 20 de lei. Mi se pare absurd”, a spus ministrul, menționând că a discutat subiectul și cu premierul Ilie Bolojan.
Dincolo de promisiuni, burnoutul rămâne o rană reală a sistemului medical românesc, o presiune zilnică pentru medicii care salvează vieți într-un sistem care, adesea, îi epuizează.
I.I.
