Guvernul a găsit, în sfârșit, marea gaură din bugetul României. Nu sunt companiile de stat pe pierdere, nu sunt contractele umflate, nu sunt armatele de sinecuri. Problema era, evident, în farfuria militarilor, polițiștilor și a bugetarilor cu salarii mici. Acolo s-au descoperit miliardele.
Norma de hrană — acei aproximativ 34 de lei pe zi pentru militari și polițiști sau circa 347 de lei pe lună pentru alți bugetari — urmează să devină noua victimă a „responsabilității fiscale”. În total, statul ar economisi aproximativ 2,5 miliarde de lei pe an. Sună mult, până când înțelegi cine primește acești bani.
Nu sunt privilegiații sistemului. Nu sunt șefii de agenții sau consiliile de administrație. Sunt bugetarii cu salarii brute sub 6.000 de lei — oameni pentru care acea sumă nu înseamnă un bonus, ci diferența dintre a respira și a te sufoca financiar.
Pentru ei, norma de hrană nu este un moft. Este, pur și simplu, o completare de venit într-o perioadă în care inflația a topit salariile mai rapid decât orice reformă guvernamentală. Prețurile au crescut cu zeci de procente în ultimii ani. Energia, mâncarea, ratele — toate au explodat.
Statul nu a compensat suficient. Iar acum, după ce inflația le-a subțiat veniturile, vine și le mai ia ceva. Este, în fond, o ironie perfectă: într-o țară în care risipa bugetară rămâne intactă, austeritatea începe de la cei mai vulnerabili.
Poate ar fi util ca, înainte de a vota astfel de măsuri, miniștrii să coboare din birouri și să meargă printre oameni. Să stea o lună cu un salariu de 3.500–4.000 de lei, să plătească facturi reale, să cumpere alimente reale și să trăiască fără indemnizații mascate în funcții. Ar descoperi rapid că acei bani nu sunt o cheltuială bugetară. Sunt o plasă de siguranță.
Dar politica nu se face din realitate, ci din calcule reci și din datorii politice. Iar guvernele, de regulă, nu taie de unde este risipa mare, ci de unde rezistența este mică.
De aceea, austeritatea românească rămâne constantă în timp: începe de jos, urcă puțin și se oprește întotdeauna înainte de vârf. Iar când statul ajunge să economisească din mâncarea propriilor angajați, nu mai vorbim doar despre economie. Vorbim despre o ruptură profundă între putere și realitate.
Dragoș Ionică
