Imaginea bogatului este des întâlnită în Sfintele Evanghelii şi în pildele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar, un bogat nu se duce în iad pentru că are averi, ci, pentru că seducţia bogăţiei face din el un om rău şi egoist şi lacom, mai ales că bogăția în sine poate fi o mare binecuvântare, când agoniseala este cinstită și nu se întemeiază pe furt sau pe corupție, cu precizarea că şi comportamentul parvenitului este al celui care crede că totul i se cuvine și toată bogăţia trebuie să graviteze în jurul său, fiind nepăsător la nevoile celor din jur! Portretul unui astfel de bogat se defineşte prin faptul de a fi arogant, de a se comporta cu grosolănie față de cei din jur, considerând că bogăția sau statutul social sunt suficiente ca să îl justifice pentru a se comporta cu multă răutate și cu lipsă de empatie față de cei din jurul său cu o condiţie socială mai modestă. Mai ales în zilele noastre, se constată că sunt foarte mulți oameni de felul acesta, cărora o funcție le ia mințile şi cu cât cineva este mai îmbătat de putere și este mai sigur stăpân pe cele materiale pe care le posedă, cu cât le idolatrizează și crede că acelea sunt ultima realitate a acestei vieți, astfel că seducţia bogăţiei şi căderea omului în patima lăcomiei îl fac pe omul bogat mai insensibil și mai răutăcios, pentru că se izolează în autosuficiența egoismului său! Astfel de indivizi profită chiar şi de bunătatea celor din jur, iar, dacă extindem puţin aria de cuprindere şi ne gândim la o posibilă schimbare în bine, ştim că Hristos Însuși, față de cărturari și farisei, cei care nu au dorit să schimbe ceva în viața lor, nu a putut să se comporte ca și cum ei au nevoie de dragoste, mai ales că ei au negat dragostea Lui și pe El Însuși. Desigur, Mântuitorul Hristos respectă libertatea omului, dar, dacă omul nu vrea să se schimbe, să facă ceva bun din viața lui, nu putem să-l forțăm să ne primească dragostea!
,,E mai bine să fii un păcătos smerit, decât un drept mândru”! (Sf. Arsenie)
Nu putem şti cu mintea noastră, câtă lume este însetată de dragoste și câtă nevoie este ca să ne deschidem inima în fața celui sărman și amărât! Când iubim pe cineva foarte mult și ne este drag, ne este suficient numai să îl vedem, fără să ne spună nimic, pentru că ne bucurăm chiar şi de zâmbetul lui, de chipul lui, fără să ne vorbească. Dragostea adevărată înseamnă revelaţia unui dialog interior, fiindcă vorbim în sufletul nostru cu omul care ne este drag. În tradiția isihastă, ni se spune că omul ajunge la profunzimea relației cu Dumnezeu, când nu mai vorbește cu El prin cuvinte, ci cu inima sa, iar, dacă s-a eliberat de seducţia bogăţiei, simţirile sale sunt ca un dialog cu Dumnezeu. Cu cât omul smerit nu mai are nevoie de cuvinte în a-I vorbi lui Dumnezeu, cu atât relația sa este mai profundă şi dincolo de interesele materiale, iar, în felul acesta se consolideză şi relațiile cu semenii. Unde este multă vorbărie se cocoţează patima în demagogie, însă, cu cât dialogul este mai interior și există acel flux de energie lăuntrică între persoane, cu atât devine mai reţinută nevoia de a vorbi! Ca să revenim la seducţia bogăţiei şi căderea omului în patima lăcomiei, nu putem rămâne insensibili la imaginea dezolantă şi reprobabilă a unor cerşetori din zilele noastre, şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci, la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor milostivi! Următoarea pildă din Pateric spune că: «La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul, iar, un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu fraţii ceilalţi. Iconomul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis: ,,Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!”, după care, omul sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de o parte. Dar, faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat! Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: ,,Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?”, dar, omul a răspuns: ,,Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, iar, când îl chemi, vine!”, învăţătura pildei din Pateric revelând faptul că bogăţia poate fi asemuită cu o scară şi poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism! Dincolo de căderea omului în patima lăcomiei prin seducţia bogăţiei, trebuie să înţelegem că Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii noştri
,,Numele de creştin fără o viaţă creştinească este o făţărnicie”! (Sf. Arsenie)
Păcatul esenţial al bogăţiei care înnebuneşte omul este păcatul nesimţirii şi oricine poate recunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel sărac şi lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard surpat pentru că nu poate să înţeleagă nicidecum suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa material! Bogatul realizează ceea ce înseamnă doar «preţul» banului ca marfă supremă pentru că are întotdeauna bunuri de prisos! Bogatul nu poate avea simţul cumpătării, însă, are cu îmbelşugare simţul…nesimţirii, ca un păcat care îl ridică în planul ierarhiei sociale, fiind un păcat foarte des întâlnit în zilele noastre, mai ales că lupta împotriva lui nu este deloc uşoară. Căci păcatul nesimţirii face înţelegere cu averile obţinute fraudulos, cu mândria şi egoismul, cu beţiile şi desfrânarea, cu lenea şi implicit, cu dispreţul faţă de munca cinstită, cu insensibilitatea faţă de semenii aflaţi în suferinţă şi în lipsuri materiale! Aşa se face că tot mai des ne întâlnim cu diferiţi exponenţi ai păcatului nesimţirii: funcţionarul care, plătit fiind să fie serviabil, ne tratează cu aroganţă şi dispreţ, vânzătorul, căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare, dar, face orice ca să ne înşele cumva, şeful, indiferent de treapta şefiei lui, care caută să fie simţitor de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie, subalternul care, profitând de bunătatea şi îngăduinţa noastră, face totul numai pentru impresie, fără nici o participare sufletească, politicianul care se arată simţitor doar în campaniile electorale, în rest fiind surd şi orb la cei cărora le-a promis să-i servească, vecinul, pentru care eşti vecin doar când are nevoie de tine, rudenia care te recunoaşte de rudă doar când ai o funcţie sau bani şi poate profita, iar, exemplele ar putea să continue, dar nu vrem să exagerăm şi nici să generalizăm, deoarece există, din fericire şi mulţi semeni cu bun simţ şi plini de omenie! Chiar dacă am relua exemplificările de mai sus şi am adăuga altele, faptele iubirii creștine și umane devin uneori simple, iar, a da unui om sărac ceva din ceea ce ai primit de la Dumnezeu, poate ajunge uneori şi doar un gest de a-l consola cu o vorbă bună! Așadar, criteriul milei față de semenii noștri face ca bogatul să se regăsească pe sine prin seducţia bogăţiei, dar, şi prin căderea sa în patima nebuniei, ceea ce va însemna foarte mult în balanța dreptății divine și va fi decisiv în favoarea pledoariei pentru credinţă, sau, dimpotrivă, nepăsarea, lăcomia și egoismul, vor înclina balanța în dezavantajul omului nevoiaş! Şi pentru că la judecată nu vom fi întrebaţi numai de răul pe care l-am făcut, ci, mai ales, de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut, Bunul Dumnezeu nu ne va judeca doar pentru cât am acumulat într-o relaţie directă, personală cu El, deci, Dumnezu nu ne va judeca doar față de felul cum ne-am comportat față de El, ci și pentru lucruri care ţin de relaţiile interumane, adică, de felul cum ne-am comportat față de aproapele, ca rezultat al apropierii şi comuniunii cu El! În concluzie, nu ne putem apropia de Dumnezeu, dacă-l ignorăm pe aproapele nostrum, aşa, cum nu ne putem lega de apropele nostrum, dacă Îl uităm pe Dumnezeu!
Profesor Vasile GOGONEA
