Filmul biografic despre genialul dirijor român Sergiu Celibidache, „Cravata galbenă”, regizat de fiul său, Serge Ioan Celebidachi (printre producători găsindu-se și soția acestuia, Adela Vrânceanu-Celebidachi), a impresionat puternic publicul și cinefilii amatori, nu numai pentru realizarea sa tehnică remarcabilă sau participarea unor mari actori străini, dar și pentru că personajul central este unul dintre marii români care au făcut o carieră excepțională în Occident și apoi în întreaga lume.
Spectatorii au urmărit fascinați evoluția artistului, de-a lungul întregii sale vieți, în momentele sale cele mai importante. Acesta se diferenția de colegii săi de breaslă, prin credința fermă că interpretarea unei lucrări simfonice poate fi adusă la perfecțiune („să nu te mulțumești niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea” ar putea fi un motto al biografiei sale) numai într-o sală de concert, obținându-se astfel frumosul muzical, ca sublim. Totuși, ținând cont de experiența proprie, precum și a altor persoane care au văzut filmul (ce au ținut să-și exprime reacțiile și opiniile pe rețelele de socializare, în articole sau interviuri), o puternică emoție estetică a fost resimțită și în sălile de cinematograf: oamenii au plâns, au aplaudat, au rămas țintuiți pe scaun și după terminarea filmului și mulți dintre ei l-au revăzut. Ea s-a produs atât datorită muzicii în sine și artei regizorale, cât și interpretării excepționale a actorului Ben Schnetzer (în rolul tânărului Celibidache), în special în scenele Boleroului și ale Rapsodiei Române. Or, consider că, tocmai această emoție resimțită, care a entuziasmat publicul, dă măsura măreției demersului cinematografic al lui Serge Ioan Celebidachi.
În unele postări, am constatat că filmul a produs și sentimente patriotice, deoarece protagonistul, unul dintre cei mai mari artiști ai lumii, este român. S-a vorbit despre capacitatea filmului de a te face „mândru că ești român”, de a „trezi conștiințe” și de „a contribui chiar la o renaștere civică a conaționalilor noștri, prin cultură” (comentarii la postarea lui Bogdan Bucur de pe Facebook).
Majoritatea cronicilor, articolelor și postărilor de pe rețelele de socializare au fost elogioase sau moderat elogioase, dar au existat și poziții mai acide, reproșându-se „dialogurile rigide”, „jocul actoricesc constrâns de un scenariu care nu-i lasă să fie prea umani”, „film previzibil” de tip „eye candy” (cu imagini atractive, dar nesolicitant intelectual), folosirea doar a limbii engleze sau germane, „după cum pică bine”, film de public cu multe clișee etc. (vezi și genrevista.ro, 17 nov.2025).
A apărut și o cronică superacidă, tendențios-demolatoare, cu aere de erudiție și limbaj romenglez, presărată cu câteva abjecții (ce ar trebui să dea „cool” la unii tineri), a unui „specialist” și „formator de opinie”, ce pare, însă, în primul rând, lipsit de simțire. Comparațiile și trimiterile par irelevante (se potrivesc „ca nuca-n perete”), în mare măsură articolul fiind, în mod evident, forțat și răutăcios. Astfel, aflăm de aici, că filmul este un kitsch plicticos, „clișeu bătătorit și răsbătătorit”, „naiv la nivel de dramaturgie și regie”, „comercializare a artei înalte într-un ambalaj kitsch”, vânzând „o iluzie de distincție”, „nulitate glazurată cu mulți bani”, ce „reprezintă inamicul artei”. În post scriptum pare să transpară ce l-a deranjat, poate, cel mai mult, pe critic: consideră ridicol acest tip de „sentimentalism cultural”, cu „componenta sa de exaltare patriotică” („bătaia cu pumnul în piept la vederea valorilor noastre naționale”), ce „poate deveni abuziv” (andreigorzoblog.wordpress.com, 19 nov.2025).
Au urmat și luări de poziție anti-critici, postate pe diferite rețele, considerați o „castă aparte”, acuzați ca fiind „hermeneuți ai nimicului”, care „nu se uită la filme, ci și au bucuria să-ți răpească și ție bucuria pe care ei o văd . În schimb, orice ratare estetică este ridicată la rang de artă socială (dacă tema nu este social(ist)ă, atunci filmul este un kitsch), mai ales dacă este vorba despre un regizor român ce face pate din mainstream (Silion Bogdan, www.facebook,com/share/19q3Iswqqu, 26 nov.2025).
O explicație pentru faptul că filmul a stârnit și critici ar fi aceea că el „vine în peisajul cinematografiei românești actuale cu ceva neobișnuit și, după cum se poate observa, abominabil, anume cu un firesc uman și narativ, care creează un contrast halucinant față de fenomenul general. Filmul configurează un tip de personaj pe care discursul mainstream, dacă nu l-a uitat demult, îl tratează cu o suspiciune reflexă și cu un dispreț superior”. Acest tip de parcurs, al unui personaj puternic, independent, condus de vocație și în luptă cu viața, „capătă astăzi o aură aproape subversivă, deoarece se sustrage normelor dominante ale unui cinematograf calibrat pe teme civice, pe modelaj social și pe tipare narative care transformă experiența personală într-un instrument accentuat ideologic”. Concluzia lui Pavel Șușară, și „nu a paznicilor purității ideologice”, este că această producție „poate fi înțeleasă atât ca un act de recuperare, cât și ca o dovadă de continuitate […] filmul reintroduce tocmai un model de cinema în care destinul personal nu este doar un pretext de <lectură critică> ci, pur și simplu, o miză reală și legitimă” (https://www.facebook.com/share/p/1HakDGKHXL/).
De altfel, în diverse postări, se constată acest reproș al comentatorilor privind faptul că diverși critici gândesc deseori prin filtrul ideologic (de stânga, mai ales). Având în vedere că majoritatea filmelor de pe piață sunt ele însele ideologizate, aceștia se raportează în același mod la astfel de creații.
O să punctez, în continuare, câteva repere biografice ale acestui artist (în conjuncție cu momentele importante ale filmului), considerat, pe drept cuvânt, nu numai „o legendă a baghetei mondiale”, dar și „un filosof al muzicii universale” și „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea” (The New York Times, necrolog din 15 august 1996).
Sergiu Celibidache se naște în orașul Roman, în județul Neamț (la 26 iunie 1912), dar, la șase luni de la nașterea sa, familia se mută la Iași. Tatăl său, Demostene Celibidaki, grec de origine, a fost ofițer de cavalerie și prefect al Iașului, iar mama sa, Maria, profesoară de chimie. După ce și-a exasperat părinții, timp de trei ani, pentru că nu a scos niciun cuvânt, un an mai târziu îi uimește prin faptul că a început să cânte singur la pian. El își amintea că dădea și „concerte” într-un pod gol, plin de praf, fără lumină (numeroase date biografice pot fi găsite pe site-ul Fundației Celibidache, www,fundația-celibidache.com; 25 nov.2025). După anii copilăriei, au urmat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, unde a studiat matematica, filosofia și muzica, remarcându-se printr-o inteligență ieșită din comun. La 18 ani, în urma unor dispute cu tatăl său, autoritar și intransigent, care dorea o carieră politică pentru fiul său (dăruindu-i, în acest sens, simbolic, o cravată galbenă), tânărul pleacă de acasă pentru a-și urma cariera muzicală.
Perioada studiilor la București este una de cumplită sărăcie, asigurându-și existența ca pianist corepetitor la o școală de dans. După stagiul militar (1935), pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Potențialul său muzical deosebit a fost remarcat de Heinz Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, care îl invită să vină acolo. Învață germana și se înscrie la facultatea respectivă. Se întreține singur și, în 1940, îl regăsim pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompaniază în turneele sale. Se dedică compoziției propriilor lucrări și începe să dirijeze. În perioada 1941-1942, are primul angajament ca dirijor permanent la „Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”, impresionând prin memoria lui excepțională, deorece cunoștea toate operele dirijate pe dinafară. La finalul anilor de studiu, scrie o lucrare de doctorat privind tehnicile de compoziție. Va urma
Sorin Buliga
