Sfinţii Părinţi ne-au îndemnat mereu ca să ne echilibrăm cu smerenie mintea şi s-o lăsăm slobodă ca să se îndrepte către Dumnezeu Cel Preaînalt. Ca urmare, aş dori să amintesc învăţătura Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, cel care, deşi a fost un sfânt părinte implicat social, dovedeşte o vastă şi profundă experienţă a vieţii lăuntrice şi isihaste a Bisericii, mai ales că în Epistola sa către Eustaţiu din Sevastia exprimă dorinţa care îl preocupa, ca după studiile lumeşti să dobândească virtutea cunoaşterii Lui Dumnezeu, prin puterea PreaSfântului Duh. Deşi simţea ca o necesitate îndreptarea caracterului care se deformase din «cuvântarea către cei vicioşi», când s-a trezit din somnul adânc al rătăcirii, a deplâns viaţa lui şi a căutat îndrumare «spre pătrunderea învăţăturilor dreptăţii» pe care Dumnezeu o aduce din înalturi! În acel moment, el s-a îndreptat către «universitatea pustiei», către «dascălii» vieţii pustnice care erau monahii, unde a trăit mai profund viaţa Bisericii şi a dobândit mărturia celor nevăzute. În acest fel, sfântul ierarh se confesează sieşi: „Şi-mi făceam dovadă a celor nearătate pe cele văzute”, deci, cu alte cuvinte, Sf. Vasile cel Mare, îndată ce a conştientizat dezechilibrul spiritual şi când a simţit că echilibrul nu este atins prin înţelepciunea lumii şi prin judecăţile logicii omeneşti, a căutat să dobândească harul îndumnezeirii monastice. Aşadar, acest mare şi unic părinte al Bisericii a izbutit să atingă ceea ce dorea cu ardoare, viaţa îndumnezeită! În acest fel, s-a retras într-o aşezare singuratică lângă râul Iris în Pont şi acolo se ocupa cu viaţa isihastă, deoarece, numai liniştea în marele înţeles al cuvântului nerostit, ca o stare interioară a sufletului curat, dar şi ca siguranţă a condiţiilor exterioare, îl ajută pe om în schimbarea lui spirituală, în echilibrarea lumii lui interioare. De aceea, chiar şi în Epistola către Sfântul Grigorie Teologul, Sf. Vasile cel Mare descrie acea stare interioară, accentuând elementele care determină şi confirmă echilibrul duhovnicesc!
,,Astfel devenim templu al lui Dumnezeu”!
Sfântul Ier. Vasile cel Mare stabileşte trei puncte importante ale echilibrului duhovnicesc, mai întâi liniştea minţii şi necesitatea liniştii minţii, deoarece, precum ochiul, când se înreaptă în toate direcţiile şi nu este fixat într-un singur punct stabil, nu poate să vadă clar ceea ce se află înaintea lui, la fel se întâmplă şi cu mintea căutătoare şi iscoditoare! De aceea, mintea trebuie să fie orientată spre Dumnezeu şi s-o preocupe numai cele ce au legătură cu Atotputernicul, iar, în acest fel descrie sugestiv şi temelia vieţii creştine. În consecinţă, omul: ,,În linişte trebuie să încerce a avea mintea”, adică, trebuie să ne străduim să păstrăm mintea în stare de linişte deplină, fără tensiuni, fără anxietăţi, cu toate că acest fapt înseamnă îndepărtarea de lume. Pentru acelaşi om copleşit de întrebări: „Nu partea exterioară a lui să fie în chip trupesc plecată din lume, ci să smulgă sulfetul din atracţia spre trup”, iar, sufletul trebuie să fie smuls din seducţia către trup. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie să scape de apăsarea grijii lumeşti şi trupeşti şi în acest fel să se raporteze numai la Dumnezeu. Cel de-al doilea punct din epistola Sfântului Vasile cel Mare se referă la mersul natural al minţii, deoarece, mintea omului nu trebuie să se risipească în lume prin simţuri înşelătoare, nici să se piardă prin cele din afară, ci să se întoarcă în ea însăşi, prin ea însăşi înălţându-se la Dumnezeu. Un asemenea lucru înseamnă mişcarea ciclică a minţii, care lasă în urmă lumea şi se întoarce spre ea însăşi, iar, într-o asemenea situaţie, deşi omul trăieşte în lume, totuşi, primeşte uitarea firii şi are o neîntreruptă dorinţă a dialogului cu Dumnezeu: ,,Căci mintea nerisipindu-se în cele din afară, nici fiind dispersată de către simţuri în lume, se întoarce către ea însăşi, iar prin ea însăşi urcă la noţiunea de Dumnezeu; şi străluminată de acea frumuseţe şi lumină, primeşte uitarea propriei firi, netrăgând sufletul nici către grija hranei, nici către grija veşmintelor, şi, aducând nepreocuparea de grijile pământeşti, schimbă întreaga strădanie a ei înseşi spre dobândirea bunurilor veşnice”, nepieritoare şi ferite de răuvoitori! În fine, cel de-al treilea punct al Epistolei se referă la faptul că, atunci când mintea omului are o continuă amintire de Dumnezeu, nu este pierdută în uitare Icoana Lui Dumnezeu din cauza grijilor vieţii zilnice. Acest lucru întăreşte «locuirea» lui Dumnezeu în noi şi chiar dezvăluie că am devenit «templu» al lui Dumnezeu. Acest lucru este întărit de către Sf. Ier. Vasile cel Mare: „Şi acest lucru înseamnă sălăşluirea lui Dumnezeu, faptul de a avea pe Dumnezeu pus ca temei în tine însuţi. Astfel devenim templu al lui Dumnezeu, când nu este întreruptă continuitatea amintirii cu griji pământeşti, când mintea nu este tulburată de patimi neaşteptate, ci de toate fugind iubitorul de Dumnezeu se retrage spre Dumnezeu şi, îndepărtându-se de cele care ne invită la răutate, îşi petrece timpul cu ocupaţii care duc la virtute”, prin cuvinte care mlădiază sufletul omului!
„Aşadar, liniştea este început al curăţirii pentru suflet”!
În felul acesta se confirmă adevărul că toată strădania omului se află în faptul de a-şi înălţa mintea către Dumnezeu şi de a avea o neîntreruptă amintire de Dumnezeu, prin aceasta devenind chiar «templu» al Preasfântului Duh. Atunci, chiar dacă nu încetează grijile lumeşti, fricile şi obsesiile, dar mintea este vindecată şi se poate ajunge la faptul că toate firile omului funcţionează canonic, deoarece, la răsăritul soarelui omul poate să se avânte în imne şi laude, cântând lui Dumnezeu, iar, dacă mai târziu se îndeletniceşte cu diferite munci care îl reţin, chiar şi în timpul muncii există în chip tainic rugăciunea, când omul caută şi Îl slăveşte pe Dumnezeu, armoniind muncile. În acest fel, sfântul părinte nu cere întreruperea muncii, scurtarea ei, ci încununarea ei prin rugăciune! Fiindcă numai rugăciunea înmiresmează munca zilnică a omului, iar, mintea trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu, să aibă o permanentă amintire de Dumnezeu, să lucreze paralel cu diferitele munci cotidiene! Desigur, ca omul să reuşească acest lucru este necesară curăţirea inimii de patimi, pentru că începutul curăţirii este liniştea interioară: „Aşadar, liniştea este început al curăţirii pentru suflet”, atunci când omul se echilibrează duhovniceşte, când mintea lui este îndreptată spre Dumnezeu, slujeşte pentru El şi sunt lăsate la locul lor toate problemele exterioare. Pentru un astfel de om, comportamentul faţă de semenul său este unul cumpănit! De aceea, când Sf. Vasile cel Mare descrie liniştea minţii şi neîntrerupta amintire de Dumnezeu, dezvoltă în continuare şi unele elemente ale vieţii exterioare, pentru că noi, oamenii, din păcate, despărţim viaţa interioară de cea exterioară. Cu toate că unii oameni, aşa cum ne spune Înaltul Ierarh, separă viaţa interioară de cea exterioară, acest sfânt părinte, integrat organic în tradiţia ortodoxă, nu desparte viaţa interioară de cea exterioară, pentru că mai întâi vorbeşte despre îndreptarea minţii spre Dumnezeu, temelia vieţii spirituale. Desigur, se cere să existe această orientare a minţii, această echilibrare spirituală, deoarece, îl prezintă în cuprinsul Epistolei Sf. Vasile cel Mare, mai ales atunci când prezintă şi manifestările exterioare, care sunt fructul unei sfinte echilibrări spirituale a minţii. În acest fel, Sf. Vasile cel Mare se referă la faptul că omul îndreptat întreabă calm şi răspunde liniştit, nu întrerupe «pe cel cu care discută, când spune ceva folositor» şi nici nu doreşte să introducă ostentativ propriul său cuvânt îndreptător, căci, tonul vocii nu provoacă şi chiar dacă dojeneşte, o face cu modestie, încât să fie prietenos şi deschis! În concluzie, în Epistola Sf. Ier. Vasile cel Mare transpare ideea că mişcările trupului sunt măsurate şi echilibrate, îmbrăcămintea, chiar şi modul de hrană şi de somn este cumpătat la oamenii Lui Dumnezeu, mai ales că cel dintâi lucru pentru pocăinţă este îndreptarea minţii omului către Dumnezeu, după care sunt cumpănite toate acţiunile, mai ales că omul cumpănit este sociabil, este chilibrată în interior şi în afară ca să trăiască decent şi cu adevărat civilizat în societate.
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
