Ne-am obişnuit ca în tradiţia isihastă, să se considere că omul ajunge la profunzimea relației cu Dumnezeu, când nu mai vorbește cu El prin cuvinte, ci, doar simte milostivirea în inima sa! De fapt, starea noastră şi simțirile noastre, sunt ca un dialog pe care Îl avem cu Dumnezeu şi cu cât considerăm din propria meditaţie, că nu mai avem nevoie de cuvinte în a-I vorbi lui Dumnezeu, cu atât relația noastră devine mai profundă, iar, în mod asemănător se întâmplă și în relațiile noastre cu ceilalţi! Din păcate, acolo unde este multă vorbărie, justificări nenumărate, vedem că dragostea sărăcește şi cu cât dialogul este mai interior și există un flux de energie lăuntrică între noi, cu atât nu mai simțim nevoia să vorbim ăn zadar! În sufletul nostru, putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul, dar, dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată, ca să avem o părticică a raiului! Ca să dăm un exemplu relevant, vedem că este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre, şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi şi săraci materialiceşte, ci, la cei care, fugind de munca cinstită şi onestă, profită de marea îngăduinţă a creştinilor milostivi, mai ales dacă ne amintim de un cuvânt mai tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga, care spune: „Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!”, mai ales că păcatul făţărniciei şi al nesimţirii este frecvent în zilele noastre şi lupta împotriva lor nu este deloc uşoară. Dacă analizăm cu atenţie, păcatul nesimţirii face casă bună cu averile obţinute fraudulos, despre care se vorbeşte tot mai des, asociat cu mândria şi egoismul, cu beţiile şi desfrânarea, cu lenea şi cu dispreţul faţă de munca cinstită, cu insensibilitatea faţă de semenii aflaţi în nevoinţă! Aşa se face că mai la tot pasul ne lovim de purtători ai păcatului nesimţirii, la funcţionarul care, plătit fiind să fie serviabil, ne tratează cu aroganţă şi cu dispreţ, la vânzătorul, căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare, şi face orice ca să ne înşele cumva, la muncitorul tâmplar, instalator, zidar ş.a.m.d., pe care-l angajăm şi-l plătim ca atare, ba îi mai dăm şi mâncare şi băutură, dar, care face lucru de mântuială, la şeful, indiferent de treapta şefiei lui, până la vârful piramidei, care caută să fie simţitor de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie! La fel este şi subalternul, care, profitând de bunătate şi îngăduinţă, face totul numai de faţa lumii, fără nici o dăruire sufletească, la fel ca politicianul care se arată a fi simţitor doar în campaniile electorale, iar, în rest este surd şi orb la cei cărora le-a promis să-i slujească, aşa cum se dovedeşte şi vecinul, pentru care eşti vecin, doar când are nevoie de tine, sau cum este rudenia, care te recunoaşte de rudă atâta timp cât ai o funcţie sau bani şi poate profita din belşug!
«De-am fi din zei coborâtori/ C-o moarte toți suntem datori…»
Desigur, exemplele ar putea să continue, dar nu vrem să exagerăm şi nici să generalizăm, fiindcă există şi semeni cu bun simţ, dar, nu putem trece sub tăcere faptul că uneori ne întrebăm şi noi, la fel ca Fericitul Augustin: „Săracilor, ce vă lipseşte dacă-l aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?”, de aceea, să ne rugăm cu smerenie, deoarece, dacă pentru unii poruncile lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, măcar fie-ți milă de starea în care te afli și cutremură-te înaintea celui înstrăinat de sine, pentru că s-ar putea să ajungi și tu asemenea lui! Dăruieşte celui care merită să-i dăruieşti şi nu spun să-ți dai averea toată, ci, ceea ce îţi este de prisos şi fă milostenia care după părerea mea, nu este un abis pământesc, ci este judecată între acele alegeri ale modului nostru de a viețui! De vreme ce unul a ales plăcerea acestei lumi și nu a îndreptat această alegere printr-o schimbare a inimii, îşi creează pentru viața viitoare un loc lipsit de orice bine, îşi sapă acest loc inevitabil precum sapă cineva un puț adânc și fără fund, pentru că de când ne naștem, observăm că aceia care ne sunt dragi pleacă pe un drum de la care nu se mai întorc, iar, în mod firesc, ne îndreptăm gândul, unde se duc, ce se întâmplă cu ei, dacă această despărțire vine prin moarte și toți dorim să trăim, dar să nu uităm că suntem călători pe aceeași direcţie la capătul căreia ne așteaptă sfârşitul vieţii pământeşti! Aşadar, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ne place, fie că nu ne place: «De-am fi din zei coborâtori/ C-o moarte toți suntem datori/ Pentru că toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște», mai ales dacă vedem că pentru fiecare dintre noi, roata vieții se învârteşte și vine vremea când toate trec, bogăția și mărirea și frumusețea și puterea, cu visurile şi cu întrebările lor!
Dumnezeu nu ne va judeca doar pentru cât am acumulat!
Maica Tereza de Calcutta ne învață că la judecată, Hristos, ca Judecător, ne va întreba, nu cât am strâns în această viață, nici cât am muncit de mult, ori am citit sau am călătorit prin lume, nici ce funcții înalte am ocupat, ci, doar, câtă iubire față de semeni am pus în tot ceea ce am făcut, mai ales că la Judecata de apoi, accentul va cădea pe milostenie şi se va vedea, ceea ce ai făcut aproapelui tău! Cu aceea te vei întâlni dincolo, mai ales că faptele iubirii creștine și umane sunt foarte simple şi la îndemână, iar, a da cuiva înfometat un pic de hrană sau un pahar cu apă, a fi dispus să-l primești pe cel străin, să-l îmbraci pe cel care nu are cu ce, să -l vizitezi pe cel singur sau bolnav este un fapt de milostenie! Dar, dacă nu poți să- l îngrijești, măcar să- l consolezi cu o vorbă bună, deoarece, criteriul milei față de semenii noștri va atârna foarte greu în balanța dreptății divine și va fi decisiv în favoarea noastră sau, dimpotrivă, nepăsarea și egoismul şi ura, vor înclina balanța în dezavantajul nostru. Pentru că la judecată, nu vom fi întrebaţi numai de răul pe care l-am făcut, ci de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut, iar, Dumnezeu nu ne va judeca doar pentru cât am acumulat într-o relaţie directă, personală cu El sau după felul cum ne-am comportat față de El, ci și pentru lucruri care ţin de relaţiile interumane, adică, de felul cum ne-am comportat față de aproapele, ca rezultat al apropierii şi al comuniunii cu El. Nu ne putem apropia de Dumnezeu, dacă-l nesocotim pe aproapele nostru. În acest sens, Părintele Constantin Necula spunea: „Singurul mod în care îi puteți ajuta pe ceilalți este să nu treceți indiferenţi pe lângă drama lor, ci să spuneți că vă pasă, că parte integrată din mântuirea lor sunteți și voi”, de aceea, să privim la cei care conduc lumea, acești «imaculați» care mimează că se luptă cu corupția celorlalți pentru a instaura dreptatea pe pământ, ei înșiși considerându-se în afara oricărei bănuieli. În timp ce Sfinții și Hristos Însuși ne învață că trebuie să luptăm cu răul din noi, păzindu-ne de judecata aproapelui, conducătorii lumii acesteia ne îndeamnă să ne pârâm unii pe alții, să urmărim răul în ceilalți, căci nimeni nu se pârăște pe sine, drept crezându-se numai pe el! Căci, dacă sfinții își văd păcatele, păcătoșii își văd numai calitățile proprii, iar omul superficial va iubi mai mult pe cel care îi amintește că este slab şi ar trebui ajutat! Desigur, pe păcătosul lingușitor, viaţa îl răsplăteşte cu iluzii, iar, ca urmare, aşa se face că păcătoșii înrăiţi au început să spună cu trufie că în ei trăiește Dumnezeu și nu mai au nevoie de Biserică, pe cînd toți Sfinții sunt în Biserica Domnului! Sfânta Scriptură vine ca să-i descurajeze pe cei «drepți» închipuiți, mai ales când Iisus Hristos le spune că nu a venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși! Dar, dacă vedem, apoi, că omul, din chip al lui Dumnezeu se poate întuneca într-atât încât să devină lăcaş al duhurilor necurate, ba chiar să se identifice cu satana, în haina lui antihrist, va fi ca un om născut din femeie, dar care va fi întrutotul ca satana în răutatea sa și va face lucrarea aceluia!
Profesor Vasile GOGONEA
