Raportul recent al Băncii Naționale a României este mai mult decât o analiză tehnică. Este o avertizare clară: mediul de afaceri românesc intră într-o fază de defensivă profundă. În timp ce autoritățile transmit mesaje liniștitoare despre stabilitate și reziliență, antreprenorii trăiesc o realitate complet diferită – una marcată de presiune pe preț, incertitudine și lipsă de perspectivă.
Presiunea exercitată de importatori și de marile lanțuri de magazine a devenit sufocantă. Producătorii locali sunt forțați să accepte prețuri care nu mai reflectă costurile reale ale producției din România. Costurile cu forța de muncă, energia și materiile prime cresc, dar puterea de negociere a firmelor românești scade constant. Retailul modern dictează condițiile, iar statul asistă pasiv, deși dezechilibrul este evident.
Efectele sunt deja vizibile. Sectoare întregi ale economiei au fost reduse sau aproape eliminate, în special din zona industriei ușoare. Fabrici care ani la rând au susținut locuri de muncă și exporturi s-au închis fără zgomot. Iar semnalele arată că acest proces nu doar că nu s-a oprit, ci riscă să continue cu un aplomb și mai mare. Nu asistăm la o simplă ajustare economică, ci la o dezindustrializare tăcută, tolerată prin lipsa de reacție a politicilor publice.
În acest context, prudența firmelor este interpretată greșit. Companiile nu evită investițiile pentru că nu ar avea acces la finanțare, ci pentru că nu mai au încredere. Banii există în sistem, dar logica investiției dispare atunci când marjele sunt erodate sistematic, cererea este fragilă, iar mesajul transmis de stat este unul rupt de realitate. Autoritățile continuă să vorbească despre o economie „care merge”, în timp ce antreprenorii se luptă să supraviețuiască.
Și mai grav este contrastul dintre modul în care statul tratează investitorii străini și capitalul autohton. Investitorii străini sunt curtați, menajați și tratați cu o sensibilitate extremă, chiar și atunci când o parte semnificativă dintre ei își optimizează fiscal profiturile prin holdinguri din Cipru, Malta sau alte jurisdicții favorabile. Aceste practici sunt cunoscute, dar tolerate, în numele „stabilității” și al fricii că investițiile ar putea pleca.
Antreprenorul român, în schimb, este captiv. Nu își poate muta ușor afacerea, nu are structuri sofisticate de optimizare fiscală și nu beneficiază de lobby instituțional. Tocmai de aceea, asupra lui se manifestă o determinare aproape obsesivă de a crește controale, taxe și constrângeri. Nu pentru că ar fi mai profitabil, ci pentru că nu poate pleca. Aceasta nu mai este concurență liberă, ci o eliminare administrativă a capitalului românesc, care face loc jucătorilor mari, internaționali.
Paradoxul este că statul este principalul beneficiar al activității economice pe care o sufocă. Un business cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro aduce statului, în mod realist, între 330.000 și 370.000 de euro anual, prin TVA, impozit pe profit, contribuții salariale, taxe locale și alte impozite indirecte. Aproape o treime din valoarea creată ajunge direct la buget. Cu toate acestea, statul nu se comportă ca un partener, ci ca un creditor nerăbdător.
România nu duce lipsă de bani, ci de viziune și onestitate în spațiul public. Este nevoie de un alt mesaj din partea autorităților: unul care să recunoască presiunile reale, dezechilibrele din piață și rolul esențial al capitalului autohton. Fără o schimbare de atitudine și fără politici care să apere producția locală, economia românească riscă să piardă exact ceea ce nu poate importa: antreprenoriatul propriu.
Dragoș Ionică
