,,Somnul raţiunii naşte monştri”!
Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui, pentru binele omului bun! Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte, nici supărarea, nici mâhnirea! Ei, bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului care se aseamănă cu un om golit în suflet, lovit din toate părţile şi starea omului sănătos îl răneşte pe invidios! Dacă este altul mai frumos la chip, e o altă rană pentru invidios! Dacă cel cu har depăşeşte pe mulţi prin talentele sale, dacă este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii, dacă unui bogat, îi place nespus ca să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci, poate că este lăudat de cei cărora le face bine, dar, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l rănesc drept în inimă pe invidios! Chiar urgia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească, ci, dimpotrivă, stă cu capul plecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de o răutate surdă. Iar, dacă-l întreabă cineva de ce suferă, invidiosului îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: «Sunt un invidios şi un amărât şi mă roade fericirea prietenului meu, bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere, nu pot suferi să văd faptele bune ale altora şi orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!». Poate că aşa ar gândi invidiosul, dacă ar vrea să spună adevărul, dar, el nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui, ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l sfârşeşte. Nici nu caută un doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Invidiosul aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Pentru că ura i se termină numai atunci când îl vede pe cel invidiat nefericit, din fericit cum era! Iar, când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea, numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede tânguindu-se de durere. Învidiosul nu se bucură cu cel vesel, dar nu plânge cu cel îndurerat, îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică şi ridică în slava cerului, prin cuvinte viclene, starea lui fericită de mai înainte, nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea suferinţa. Chiar pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate, dar, dacă ar trăi copilul, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. Dacă vede că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă din nou şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o, laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit, pentru că invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute!

,,Sunt plini de invidie, de ucidere”!
Nimic nu poate fi mai pierzător ca această boală a invidiei, care înseamnă distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Invidiosul l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor, căci, prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu şi s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului, iar, fiindcă n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om. Însuşi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel, pentru că diavolul l-a învăţat invidia şi uciderea, asociate una cu alta întru nelegiuire, pe care Apostolul Pavel le-a alăturat prin cuvintele: ,,Sunt plini de invidie, de ucidere”! Cain a văzut cinstea dată de Dumnezeu a fratelui său şi s-a aprins de răutate, a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Iar, pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în uciderea de frate! Iar, un astfel de om a fost şi Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta! Astfel, invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate! De fapt, binefacerile îl îmblânzesc pe duşman, dar, pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit, pentru că este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine, decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite. Nu este sălbăticiune pe care să n-o depăşească invidioşii prin răutatea lor, şi câinii se îmblânzesc, dacă le dai de mâncare, leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi, dar, invidioşii se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă! Să ne gândim, cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere, dacă nu invidia, şi cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia bolii acesteia! Dar, prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia invidioşilor s-a întors împotriva lor, căci, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor urâte. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, Iosif cu poporul său n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu! În loc de concluzie, trebuie să gândeşti la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii, pentru că este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Ei L-au pizmuit pentru minunile Lui, care au avut ca obiectiv mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel Care-i hrănea era prigonit şi duşmănit, morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură, demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor, leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. Din păcate, fariseii au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii şi până la crucificarea Lui Dumnezeu i-au adus răutăţile invidiei!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui – ,,Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător al răutăţilor, iar, dacă lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Predecesorii noştri ne-au lăsat din experienţele lor o serie de vorbe de duh!
Pentru că suntem în continuitatea indicatorului alfabetic, să ne referim pentru început la litera «Ş», prin intermediul căreia domnul profesor Marin Arcuş ne oferă unele îndrumări, dar, personal, am ales expresia: «Ştiinţa nu va reuşi niciodată să descifreze complet universul. Pe măsura avansării cunoaşterii, câmpul necunoaşterii se lărgeşte. Nu există ,,o realitate ultimă”. Cu cât ştim mai mult despre univers, cu atât ştim mai puţin» (Tin Xuan Thun, Melodia secretă). Am ales această expresie care de multe ori este stocată în proverbe sau zicători ca fiind vorbe de duh, deoarece aceste comori sunt venite din Duhul Sfânt, combinat cu duhul ştiinţei, adică din cunoaşterea trăită şi tradusă de cineva care s-a iluminat într-o experienţă sau alta. Predecesorii noştri ne-au lăsat din experienţele lor o serie de vorbe de duh magnifice prin care ne putem înţelepţi cu mintea şi cu sufletul prin multe cunoştinţe, dar erau într-un contact permanent cu divinul din ei, ceea ce i-a determinat să pătrundă şi cunoaşterea ancestrală a acestui univers încă din cele mai vechi timpuri. Poate că nu avem prea multe şcoli pentru intelect, dar, cei înţelepţi din veacuri aveau inteligenţa spirituală activă! De foarte multe ori, un proverb devine vorbă de duh, când ne ajută să facem un salt calitativ în evoluţie, când ne ajută să ne iluminăm vizavi de o provocare a cunoaşterii sau o oportunitate a spiritului. Trecem acum la litera «T», din filele căreia am selectat citatul: «Timpul nu poate exista fără lucruri. Timpul este ideal. Ideal fiind, timpul este continuu, uniform, indivizibil» (Leibnitz), şi am ales acest citat pentru frumuseţea lui lăuntrică, mai ales că prin intermediul vorbelor de duh la nivel cerebral, apare un scurt circuit, ca un fel de fulger care desface o reţea neuronală prin care aveam anumite aşteptări şi atitudini, chiar sensibilităţi care ne ajută să creăm o reţea nouă de o altă frecvenţă şi de o altă vibraţie a curgerii timpului! În acest caz, vorbele de duh au rolul de a ne ajuta să ieşim dintr-o atitudine distructivă şi atemporală, care aduce suferinţă, pentru a recrea o altă reţea funcţională şi în acelaşi timp actualizată prin conştiinţă! Pentru litera «Ţ» am ales parodia: «A fost odată ca-n poveşti/ A fost de-ar mai fi iară,/ Din neamuri tragice regeşti/ O prea frumoasă ţară», pentru a subliniqa faptul că autorul cărţii vrea să ne spună prin şoapte abia şoptite, că unii s-au iluminat prin suferinţă şi apoi au tras învăţătura, iar, alţii s-au iluminat înainte de a experimenta suferinţa şi au schimbat realitatea pentru a se schimba mult mai profund pe ei înşişi!

O carte care îţi creează viaţa şi devii responsabil de ceea ce scrii!
Pentru litera «U», m-am oprit la expresia plină de înţelepciune din care se poate desluşi situaţia politică actuală din România: «Iar dacă lipseşte unirea, nici statul nu poate fi cârmuit, nici casa bine gospodărită» (Socrate), pentru a preciza mai pregnant modul în care autorul cărţii s-a gândit la idealul unităţii în cuget şi în simţiri, la luptele pentru realizarea unităţii statale, cele care au rămas ca repere în a învăţa să creăm şi să trăim realitatea, conştient şi în unitate, înainte de experienţa suferinţei. După cum ştim, oamenii se trezesc de cele mai multe ori după suferinţe, aşa că numai unii iau în seamă aceste vorbe de duh, pentru a-şi îmbunătăţi viaţa şi experienţele viitoare. Pentru litera «V», am reţinut citatul: «Viaţa apare în toate faţetele ei: frumoasă şi abjectă, inocentă şi perversă, seducătoare şi repugnabilă. Trăieşti clipe sublime sau terifiante. Drama umană stă în faptul că în vreme ce trupul îmbătrâneşte, sufletul îşi păstrează intactă tinereţea şi pofta de viaţă» (Nora Iuga), ca un prilej de reflecţie profundă şi revelatoare pentru faptul că noi atragem în realitatea noastră exterioară ceea ce creăm din interior, adică, toate stările noastre interioare le exteriorizăm prin diferite momente, evenimente, situaţii, oameni şi aşa mai departe! Spre deosebire de duh, sufletul este reşedinţa poftelor şi dorinţelor, mai ales că mântuirea sufletului nu poate fi diferenţiată de mântuirea persoanei. Deci, nimic nu este întâmplător, aşa că înseşi situaţiile care apar şi ne aduc aminte de un proverb sau altul, de fapt, noi le-am creat. Proverbul sau înţelepciunea la un loc au menirea de a ne face să conştientizăm măcar în al nouălea ceas, ceea ce am creat şi ceea ce să schimbăm conştient din realitatea fiinţei noastre! Pentru litera «W», am reflectat mai mult la expresia consacrată din limba germană, cea de «Weltanschaung», ca o privire asupra lumii, ca o viziune despre lume şi viaţă, ca atunci când te trezeşti şi îţi spui: ei sunt ei, ca oameni sau mai puţin oameni, dar eu nu sunt în stare să fiu punctual pentru a trăi o viaţă minunată fără observaţii şi răutăţi de la alţii! În felul acesta, eu, ca om care caută un răspuns la întrebări, ar fi timpul să mă trezesc mai devreme sau să plec mai repede de acasă, sau să fiu mai atent, astfel încât să nu mai întârzii la întâlnirea cu absolutul! Căci, dacă nu mai întârzii, cei din jur nu mă vor mai critica, blama, înjura şi în felul acesta îmi creez o viaţă frumoasă, fără acele «gunoaie» energetice pe care le aduc în viaţa mea cei rău intenţionaţi, prin faptul că mereu întârzii în a le răspunde! În fine, pentru litera «Z», am ales cuvântul «zenit», care este punctul cel mai înalt de pe bolta cerească, mai ales că m-am gândit la ceea ceea ce domnul Marin Arcuş ar putea desluşi ca un ecou al vieţii unui om punctual, care a trăit şi trăieşte o viaţă frumoasă, pentru a crea frumosul, veselia, buna dispoziţie, împlinirea în ceea ce face zi de zi împreună cu distinsul său fiu, prof. dr. Constantin Arcuş. De aceea, autorul cărţii se poate întreba cu uimire, cât de simplu e atunci când eşti conştient că tu îţi creezi realitatea, când eşti conştient de faptul că fiecare carte de-a ta, prin gând, vorbă şi faptă, îţi creează viaţa şi devii responsabil de ceea ce scrii, te autocorectezi, şi starea de bucurie se instalează în interiorul sufletului tău. Iar, dacă ea s-a instalat în interior şi o vei reda prin paginile unei astfel de cărţi, cu siguranţă că o vei îndrepta spre exterior prin evenimente, oameni, situaţii, momente care te susţin să creşti, să evoluezi şi să te împlineşti ca fiinţă.
Profesor dr. Vasile GOGONEA, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi

Articolul Profesorul Marin Arcuş extrage bijuteriile culturii de la A la Z (III) – Cultura umanităţii ne demonstrează cu prisosinţă că vorbele de duh sunt adevărate instrumente şi excelente posibilităţi, dacă nu chiar oportunităţi de reflecție! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu, fără credinţă!
Să fim bine înţeleşi, pentru cel care crede cu adevărat, nu există un folos din credinţa fără fapte, deoarece dovedirea credinţei noastre constă în puterea pe care ea o dă omului, iar, arătarea puterii este săvârşirea bunelor porunci, adică, a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. În acest fel, orice lucrare vine din puterea prin care omul poate înfăptui ceva bun, pozitiv şi unit cu pronia divină! Dar, dacă este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu, fără credinţă, este evident faptul că forţa care vine din credinţă dă însăşi tăria prin care se împlineşte fapta bineplăcută lui Dumnezeu şi după voia Lui! Dar, prin credinţă trebuie să înţelegem şi ceea ce credem, nu doar să afirmăm dezinvolt cu afirmaţia pe buze, că noi credem în Hristos sau ne încredinţăm Lui, ci, să credem că în Hristos este cu putinţă să ne eliberăm de răutate şi să ne facem lucrători neînfruntaţi ai oricărei virtuţi pe care o îngăduie Dumnezeu! Aşadar, cel care nu are cunoaştere înţelegătoare că se împărtăşeşte de Har, zadarnic s-a mai făcut creştin, fiindcă se situează alături de necredincioşi, când consideră că s-a eliberat de orice răutate şi că este părtaş oricărei virtuţi, pentru că în realitate, zadarnic se osteneşte, fiind mincinos şi ipocrit! Un astfel de om, chiar dacă ar împărţi săracilor toate ale sale, chiar dacă ar posti şi ar priveghea şi ar dormi pe pământul gol sau pe iarba verde, chiar dacă s-ar ruga şi L-ar implora pe Dumnezeu să fie miluit, de fapt, el nu cunoaşte că Harul care vine din credinţă este milostivirea, de aceea, lăsând toate cererile sale imediate, trebuie să-I ceară Domnului milostenie înainte de toate, iar, Hristos Domnul să-i dea doar Harul. Şi dacă, numai pentru Har, omul ar cheltui bani mulţi şi ar suferi orice răutate, arătând grăbire şi zel, trebuie ca ulterior, fie să dobândească Harul pentru prima oară, când s-a făcut creştin, fie, după ce a pierdut Harul, ca să-l redobândească prin pocăinţă şi spovedanie şi printr-o vieţuire plină de umilinţă şi smerenie, toate acestea se înscriindu-se în gândirea sa deziderativă, mai ales dacă el crede că împlineşte numai fapte bune care îl vor îndreptăţi să ajungă înaintea lui Dumnezeu, adică, milostenii, privegheri şi rugăciuni!

Doar credinţa noastră curată va străluci mereu în faţa lui Dumnezeu!
Credinţa este taina creştinătăţii, păstrată şi moştenită din neam în neam, care s-a arătat în vremurile din urmă, căci cunoştinţa Adevărului nu este nimic altceva decât însuşi Harul, care este şi Adevărul care s-a împlinit în Iisus Hristos Cel Înviat, Cel Înălţat la cer şi Cel Care Pogoară Sfântul Duh la întemeierea Biserica dreptmăritoare! Fără această cunoaştere a Adevărului credinţei, devine cu neputinţă ca să găsească vreodată creştinul milă la Dumnezeu, pentru că, aşa cum nu este cu putinţă ca Hristos să facă minuni necredincioşilor, nici să se dezmintă, nici să se lepede de Sine, la fel nu este cu putinţă ca să miluiască pe cineva dintre cei care cred în El, dacă nu mai înainte acela înţelege pe deplin că Harul care vine de la El şi prin El este milostivirea şi mântuirea sufletului, mai ales că mântuirea nu se dobândeşte decât atunci când aceia care vor să se mântuiască, ajung la îndumnezeire! Din momentul în care ne întoarcem la Dumnezeu, va începe un proces fundamental de tămăduire, deoarece, Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală sau necaz, dându-i energii noi, luminându-l cu acea lumină neînserată a Creaţiei Sale. Întreaga istorie a vieţii în Biserică a dovedit faptul că pentru rugăciune, adică, pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este de netămăduit! Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări, putem constata că există medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire negativă din jurul nostru, putem suferi orice fel de lipsuri, dar, dacă, ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi, îşi poate lăsa amprenta asupra noastră, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, începe un proces de tămăduire fundamentală, iar, Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, adică, pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este uitată. În esenţă, valoarea noastră ca oameni, trebuie s-o socotim după măsura credinţei, fiindcă valoarea noastră este determinată exclusiv şi numai de măsura credinţei noastre. Acesta este singurul şi unicul criteriu al valorii noastre ca fiinţe umane, prin credinţa noastră şi prin însuşirile noastre bune, pentru care ne justificăm şi ne considerăm egali celorlalţi! Doar credinţa noastră curată va străluci mereu în faţa lui Dumnezeu şi va fi singura noastră însuşire adevărată, unică şi tămăduitoare! Ca urmare, o singură înţelepciune există, înţelepciunea întru Hristos, iar orice altă înţelepciune a oamenilor este o abatere înaintea lui Dumnezeu! În concluzie, esenţa întregii învăţături a Domnului Iisus Hristos este rezumată în fericiri, în poruncile pe care le-a dat oamenilor în Predica de pe munte, iar, aceste porunci le ascultăm de fiecare dată la Sfânta Liturghie, mai ales că pe treapta cea mai înaltă, Domnul a aşezat porunca smereniei, zicând: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3) şi acelora Iisus Hristos le-a făgăduit împărăţia, cu menţiunea că smerenia este temelia vieţii creştine, a întregii morale creştine, iar, fără smerenie, nu există viaţă creştină!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Credinţa este taina creştinătăţii, moştenită din neam în neam – Gândirea deziderativă reprezintă acel tip de activitate mentală în contextul căreia raţiunea devine subordonată credinţei noastre! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Aşadar, în Duminica a 2-a după Paşti, a Sf. Apostol Toma, putem constata noi înşine că Învierea Domnului a fost un moment aşteptat, uneori greu de crezut, dar mai ales greu de acceptat prin consecinţele sale, fiindcă, noi ne salutăm: «Hristos a Înviat!» şi răspundem: «Adevărat a Înviat!», deci, nu ne salutăm ca în mod obişnuit, aceasta constituind şi o mărturisire de credinţă a noastră, ce se întemeiază pe faptul că Hristos a Înviat! Evanghelia din Duminica Sfântului Apostol Toma aduce lumină în această privinţă şi din conţinutul său aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos a intrat la ucenicii Săi Apostoli, trecând cu trupul prin uşile încuiate, ceea ce nu îngăduie legile fizicii şi cunoştinţele existenţei celor pământeşti, prin care să pătrundă un trup material printr-un zid şi prin uşi, fie el şi înviat, zicându-le Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli: „Pace vouă!”, dar, acest lucru a fost posibil, pentru că Trupul Mântuitorului Cel Înviat era un trup spiritualizat, cuprins în întregime de Duhul Sfânt! Deci, vorbim despre un trup înduhovnicit, transfigurat, mai ales că după Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a instituit şi Sfânta Taină a iertării păcatelor. Fiind vorba despre un dar dumnezeiesc făcut de Iisus Hristos ucenicilor Săi şi prin ei nouă tuturor, ca o împlinire a poruncii săvârşirii Sfintei Euharistii! Ştim bine că Hristos Domnul, înainte de moartea şi Învierea Sa, instituie Sfânta Euharistie, la «Cina cea de Taină», totul însemnând, aşa cum am spus, o împlinire a poruncii săvârşirii Sfintei Euharistii, prin care Dumnezeu ne arată totdeauna pe Fiul Cel Înviat, care este Hristos Domnul şi nu ne lasă ca să ne rătăcim în drumul nostru spre limanul cel neînviforat al Împărăţiei veşnice!

„Pentru că M-ai văzut, ai crezut! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”.
Când Hristos Cel Înviat Se arată întâia dată ucenicilor Săi, Apostolul Toma nu era prezent, dar, când Apostolii i-au spus că L-au văzut pe Domnul şi au confirmat modul în care El S-a arătat, Sfântul Apostol Toma a zis: ,,Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan 20, 25). După opt zile, domnul Iisus Hristos S-a arătat din nou ucenicilor, în acelaşi fel în care S-a arătat şi prima dată, de data aceasta fiind prezent şi Apostolul Toma, căruia Hristos Cel Înviat i s-a adresat direct: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”, după care Apostolul Toma a exclamat cu sinceritate şi cu o anumită rugăminte de iertare: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu”, dovedindu-se în felul acesta un mărturisitor puternic, atât al Învierii lui Hristos, cât şi al dumnezeirii Sale! Sfântul Toma a cerut argumente palpabile pentru a se întări în credinţă, mai ales că după ce L-a văzut pe Hristos Înviat, îndoiala lui Toma a fost biruită, iar el a devenit un mărturisitor puternic, atât al Învierii lui Hristos, cât şi al dumnezeirii Sale, fiindcă a văzut cu ochii săi trupeşti pe Iisus Cel Înviat şi L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut! Desigur, că după ce a fost încredinţat că Cel care intrase prin uşile încuiate era cu adevărat Hristos Cel Înviat din morţi, Domnul Iisus i-a zis Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), ceea ce înseamnă că sunt fericiţi cei care, deşi nu l-au văzut cu ochii trupului pe Iisus Înviat, totuşi au crezut în El! Faptul că Sfântul Apostol Toma a văzut semnele cuielor şi al suliţei pe trupul lui Hristos, semnele crucificării vor fi veşnic perceptibile pe trupul Domnului, ca nişte dovezi ale iubirii Sale jertfelnice. Prin acest lucru, Hristos le-a arătat Sfinţilor Apostoli semnul cuielor şi al lăncii pe trupul Său Înviat, pentru ca ei să fie încredinţaţi că El, Cel ce a pătimit şi a murit pe Cruce, este acelaşi cu Hristos Cel Înviat din morţi. Pe nedrept supranumit «Necredinciosul», Apostolul Toma este modelul celui care doreşte să se împărtăşească pe deplin de realitatea Învierii lui Hristos, dar şi prototipul celui care se împărtăşeşte de raţionalitatea credinţei. Pentru că Sfântul Toma nu contestă adevărul Învierii, nici nu se îndoieşte în sufletul său, ci doreşte să fie, asemenea celorlalţi ucenici, martor al lui Hristos Care a trecut prin moarte! De aceea, Îl nedumereşte şi chiar Îl provoacă pe Dumnezeu, ştiind că în Atotputernicia Sa, Acesta îl va cerceta cu amănunţime şi cu o uşoară dojană. În concluzie, Sfântul Apostol Toma este cel care se apropie de Hristos îndoielnic, nesigur, însă, cu dorinţa de a afla adevărul, iar, din moment ce a fost încredinţat de Hristos–Dumnezeu, Sfântul Toma se ridică pe deplin convins ca un Apostol mărturisitor şi jertfelnic, pentru că s-a şi împărtăşit din mărturia lui Hristos Cel Înviat! Pentru noi, cei de astăzi şi pentru toţi cei care vor fi după noi, Apostolul Toma e un exemplu care dovedeşte că îndoiala nu e un păcat, dacă aflarea Adevărului e ultima noastră preocupare mântuitoare! Şi noi suntem chemaţi ca să fim nişte mărturisitori puternici ai Adevărului Învierii lui Hristos şi să strigăm cu bucurie de fiecare dată când ne întâlnim cu El în biserică, prin Sfânta Euharistie, aşa cum a făcut-o Apostolul Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, ca o dovadă că Dumnezeu ne arată totdeauna pe Fiul Cel Înviat, care este Hristos Domnul şi nu ne lasă ca să ne rătăcim în drumul nostru spre limanul cel neînviforat al Împărăţiei veşnice!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne arată totdeauna pe Fiul Cel Înviat, care este Hristos Domnul şi nu ne lasă ca să ne rătăcim în drumul nostru spre limanul cel neînviforat al Împărăţiei veşnice! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Și totuși, în fiecare primăvară, vine Paștele. Vine ca o oprire necesară, ca o chemare la liniște, ca o aducere aminte că, dincolo de tot ce ne apasă, există ceva mai puternic decât frica, decât nesiguranța, decât dezamăgirea: speranța.
În Gorj, oamenii nu au avut niciodată viața ușoară. Dar au avut ceva ce nu poate fi măsurat în statistici sau în bilanțuri: puterea de a merge mai departe. Am văzut-o în ochii celor care pleacă dimineața la muncă fără să știe dacă ziua de mâine va fi mai bună. Am văzut-o în părinții care strâng din dinți și oferă copiilor lor tot ce pot. Am văzut-o în bunicii care încă mai cred, cu o liniște aproape sacră, că lucrurile se vor așeza.
Poate că nu spunem des aceste lucruri. Poate că ne-am obișnuit să ducem totul în tăcere. Dar adevărul este că această comunitate trăiește prin oameni care nu renunță. Oameni care, chiar și atunci când le este greu, aleg să rămână, să construiască, să spere.
Paștele nu este doar despre tradiții și mese în familie. Este despre acel moment în care, pentru o clipă, ne oprim și ne întrebăm: ce mai contează cu adevărat? Și, de fiecare dată, răspunsul este același: oamenii de lângă noi, liniștea din suflet și credința că nu suntem singuri pe acest drum.
În noaptea Învierii, când fiecare dintre noi va ține o lumânare aprinsă, nu vom purta doar o flacără. Vom purta, fără să ne dăm seama, toate speranțele noastre. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru acest loc pe care îl numim acasă.
Și poate că nu vom schimba lumea peste noapte. Dar putem face ceva la fel de important: să nu ne pierdem credința. Să nu ne pierdem omenia. Să nu ne pierdem unii pe alții.
Într-o lume în care totul pare să se miște prea repede și prea rece, poate că adevărata putere este să rămâi om. Să mai ai răbdare. Să mai ai încredere. Să mai aprinzi o lumină, chiar și atunci când pare că e întuneric în jur.
Gorjul nu este doar un loc. Este suma tuturor acestor oameni care nu renunță. Iar atâta timp cât există această forță tăcută, există și viitor.
În aceste zile sfinte, să ne regăsim liniștea. Să ne iertăm, dacă avem de iertat. Să ne apropiem, dacă ne-am îndepărtat. Și, mai ales, să credem din nou.
Lumina Învierii nu vine doar din lumânări. Vine din noi.
Dragoș Ionică

Articolul Lumina vine din noi… apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Smerenia sau poarta Împărăţiei lui Dumnezeu
Aşadar, în Duminica a 4-a din Postul Mare aflăm că scrierea fundamentală a Sfântului Ioan, ne ajută să înţelegem că «Scara» simbolizează, pe de o parte, modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine, mai ales că profunzimea reprezentării acestui urcuş duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor trăiri dobândite în isihie prin stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi mai ales prin rugăciune. În continuare, merită să urmărim şi modul magistral în care Sfântul Ioan ordonează treptele «Scării» în felul următor: 1. Retragerea, care presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. Despătimirea, care constă în golirea omului de tot ceea ce este stricăcios; 3. Înstrăinarea, care este maica despătimirii; 4. Ascultarea, adică, fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. Pocăinţa, întoarcerea omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. Gândul la moarte sau darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. Fericita întristare sau dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. Mânia sau tulburarea sufletului; 9. Ţinerea de minte a răului, care îngustează sufletul; 10. Clevetirea, cea care surpă iubirea; 11. Flecăreala sau catedrala slavei deşarte; 12. Minciuna sau fiica multei vorbiri; 13. Trândăvia, adică, moartea tuturor virtuţilor; 14. Lăcomia sau maica desfrânării; 15. Neprihănirea (castitatea), care este începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. Arghirofilia sau închinarea la idoli; 17. Nesimţirea, adică, breşa dintre trecut şi prezent; 18. Somnul sau îngroşarea minţii; 19. Privegherea sau subţierea spiritului; 20. Frica sau nedesăvârşirea în iubire; 21. Slava deşartă, care este vânătoarea virtuţilor; 22. Mândria sau închipuirea de sine; 23.Hula sau gândurile vrăjmaşilor; 24. Blândeţea sau contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. Smerenia sau poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. Discernământul sau curăţenia inimii; 27. Isihia sau calea rugăciunii neîntrerupte; 28. Rugăciunea sau maica virtuţilor; 29. Nepătimirea sau moartea întru înviere a sufletului; 30. Credinţa, nădejdea şi dragostea care dovedesc amplitudinea cunoaşterii şi a trăirii duhovniceşti, acestea toate şi fiecare în parte însemnând faptul că Dumnezeu ne arată cu prisosinţă că pocăința, smerenia şi toate nevoințele de care se face pomenire în «Scara» Sfântului Ioan, ajută la curățirea de patimi și la creșterea noastră în virtuți!

,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”!
Cu siguranţă, nu putem omite în articolul nostru episodul privitor la vindecarea fiului lunatic şi Predica de pe munte – Fericirile, cu o prezentare succintă, atât cât ne îngăduie spaţiul publicistic, pentru a spune că puterea lui Dumnezeu trebuie neapărat să se întâlnească mereu cu credinţa omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, deci, să nu credem că Dumnezeu este Atotputernic şi face minuni, fără ca noi să participăm la minune, în cazul nostru, la vindecarea slăbănogului sau paraliticului, fiindcă toată viaţa creştină este o permanentă conlucrare între Dumnezeu şi om, iar, Dumnezeu nu face nimic fără participarea efectivă şi conştientă a omului prin actul credinţei! Când ucenicii Îl întreabă pe Iisus: «De ce noi n-am fost în stare să scoatem demonii?», atunci le-a spus: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”, deci, credinţa este energie, credinţa este putere şi se manifestă şi cantitativ, când ai credinţă puţină sau ai credinţă multă sau ai credinţă totală, şi dacă nu ai credinţă totală sau nu ai credinţă foarte multă, nu poţi participa la lucrarea lui Dumnezeu! Aşa trebuie înţeleasă credinţa – dacă este multă, mult lucrează, mult poate, iar dacă este puţină, puţin lucrează, şi dacă lucrează sub trebuinţele noastre, ea devine ineficientă, este ca şi cum n-am avea-o în mintea şi în sufletul nostru! Vedem că tatăl paraliticului s-a adresat Domnului cu îndoială, cu o expresie dubitativă, de aceea, Iisus i-a replicat tot cu o expresie îndoielnică: ,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, iar, omul a exclamat prin cuvintele extraordinare şi de o expresivitate nemaiîntâlnită până atunci: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!», pentru că numai Mântuitorul Iisus Hristos, ca un Dumnezeu Adevărat, putea spune: ,,Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre! Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară!”. Numai după aceste cuvinte minunate, Mântuitorul Iisus Hristos putea să propovăduiască în «Predica de pe munte»: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi!”.
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu arată că pocăința, smerenia şi toate nevoințele de care se face pomenire în «Scara» Sfântului Ioan, ajută la curățirea de patimi și la creșterea noastră în virtuți! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”!

Aşadar, în Duminica a 34-a după Rusalii, aflăm cu încredere şi cu mare bucurie că Dumnezeu ne primeşte pe toţi, cei care venim la El cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare, iar, textul Evangheliei ne spune următoarele: «Zis-a Domnul parabola aceasta: „Un om avea doi fii. Şi cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară’ndepărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-I pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar, fiul lui cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea? Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Tată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat…Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat» (Ev. Luca 15, 11-32), ceea ce ne ajută ca din pedagogia acestei parabole să ni se arate drumul care se întinde înaintea noastră, atunci când ne hotărâm să trăim în funcție de judecata lui Dumnezeu Care ne tămăduieşte sufletul din orice boală rătăcitoare şi pierzătoare, dându-i energii noi, luminându-l cu lumina neînserată a iertării şi a întoarcerii la credinţă!

,,Acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”!
Pilda Întoarcerii Fiului risipitor ne prezintă dragostea nemărginită a Tatălui ceresc, care se revarsă atât asupra celor ascultători, precum fiul cel mare, cât și asupra celor păcătoşi și risipitori, precum fiul cel mic, pe care l-a așteptat să se întoarcă din exilul păcatului și să revină la Masa Împărăţiei, făcându-se mare bucurie în cer, la întoarcerea celui păcătos. Pentru mai buna înţelegere a tainelor cerești, Mântuitorul se folosește de un exemplu dintr-o familie în care tatăl, cu doi copii, participă cu durere, atât la plecarea celui tânăr, îndepărtându-se de iubirea părintească, dar, mai ales la întoarcerea lui din rătăcirea și ispita păcatului! De asemnea, pilda ne mai arată, mai întâi, pe fiul cel mai mic și felul cum a plecat din familie, părăsind casa iubitoare a părintelui său, cum s-a îndepărtat de dragostea părintească, luând cu sine ceea ce, omenește, spunea el că îi aparţine, iar, prin acest lucru, în primul rând, vedem prin atitudinea fiului cel tânăr, cât de ușor putem cădea și ne putem îndepărta de la dragostea părintească a Tatălui ceresc, și apoi observăm până unde putem ajunge în această îndepărtare, care este extrema rătăcirii sufleteşti și cea mai de jos treaptă a păcatului. Desigur, poate că în final ne-am fi așteptat ca tatăl să fi reacţionat altfel și să nu-i fi împărţit averea fiului cel mic, știind că o va risipi, dar, Dumnezeu, Care este Atotștiutor, nu ne obligă pentru ca noi să ne manifestăm credinţa în El în mod liber, ci, așteaptă cu multă răbdare ca tot noi, cei liberi, să conlucrăm cu harul Lui, pentru a ne ridica din patima păcatului, pentru că întotdeauna Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală rătăcitoare şi pierzătoare, dându-i energii noi, luminându-l cu lumina neînserată a iertării şi a întoarcerii la credinţă!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală rătăcitoare şi pierzătoare, dându-i energii noi, luminându-l cu lumina neînserată a iertării şi a întoarcerii la credinţă! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Învăţătura Preotului de mir – ,,Numai dumnezeiescul har poate să ne schimbe, fiindcă, noi, singuri, nu putem nimic”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Nu te îndrum de-a citi ca să-ţi încarci memoria”!

-V.G. Sfinte Arsenie Boca, om al rugăciunii profunde şi al comuniunii intime cu Domnul, tu care ai trăit pe pământ ca un înger printre oameni, care ai purtat pe umeri greutatea milocirii pentru cei necăjiţi, bolnavi, persecutaţi, cei care nu aveau la cine să se îndrepte, vin înaintea ta în acest moment cu inima deschisă, cu sufletul gol, cu credinţa tremurând în piept ca o flacără ce refuză să se stingă chiar şi în faţa celor mai violente vânturi pe care vrăjmaşul le îndreaptă împotriva vieţii mele!
-A.B. Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ca pe ceva care a fost, nu ca ceva ce urmează să fie. Dacă oamenii ţi-ar face dreptate, Dumnezeu cum te-ar mai răsplăti? Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri! Iubirea, prin natura sa, ocupă acelaşi loc cu mistica. Ea e spirituală şi nu poate fi asimilată organizării fizice şi trupeşti!
-V.G. Te rog să mijloceşti şi pentru mine înaintea Tronului Harului, să porţi numele meu înaintea Tatălui veşnic, să-mi prezinţi lacrimile, temerile, neliniştile mele, dar şi încrederea mea neclintită că nici o armă făurită împotriva mea nu va putea prospera, că nici un rău aruncat asupra mea nu va găsi loc să prindă rădăcini, pentru că sunt ocrotit de mantia sacră a providenţei divine, pentru că am fost pecetluit cu semnul crucii, pentru că aparţin Domnului şi nimeni nu mă poate smulge din mâinile Sale.
-A.B. Dacă mijlocesc pentru tine înaintea Tronului Harului, să ştii că va trebuie să nu uiţi niciodată de Dumnezeul ceresc, să nu uiţi că aparţii Domnului!
-V.G. Sfinte Părinte Arsenie, de ce simt că uneori oamenii uită de binele pe care le-am făcut şi mă lovesc pe la spate?
-A.B. Ştiu că există cei care lucrează în umbră, dorindu-ţi căderea, complotându-ţi ruina ta, nutrind gânduri otrăvitoare împotriva ta şi alor tăi, oameni care nu pot dormi din cauza furiei pe care o simt văzând că încă stai în picioare, că încă zâmbeşti, că încă ai puterea să continui! Uită de aceşti oameni mânaţi de invidie, care este ca un cancer în suflet, cuprinşi de amărăciunea care putrezeşte inima!

,,Cea mai mare libertate a omului este libertatea faţă de păcat”!

-V.G. Când aş putea constata că sunt ocrotit de un scut spiritual divin, atunci când dorm, sau atunci când mă rog la Domnul?
-A.B. Mulţi caută modalităţi de a te răni, de a te doborî, de a te răni prin cuvinte blestemate, ritualuri întunecate, energii negative care încearcă să-ţi pătrundă aura, pacea, casa, dar, declar acum şi să mă asculţi, că toate acestea se întorc, că fiecare gând rău îndreptat spre tine se întoarce multiplicat la cel care l-a trimis, pentru că nu îl accepţi, nu îl primeşti, nu permiţi nimic rău să se apropie de tine, de munca ta, de familia ta, de proiectele tale, de visele tale, pentru că eşti învăluit într-un scut spiritual care este mai puternic decât orice vrăjitorie, mai puternic decât orice magie neagră, mai eficient decât orice lucrare a întunericului!
-V.G. Sfinte al sufletului meu, sunt impresionat de ceea ce-mi spui, dar, oamenii care fac rele invocă libertatea de a face orice şi cu orice preţ!
-A.B. Cea mai mare libertate a omului este libertatea faţă de păcat! Omul, în genunchi în faţa lui Dumnezeu, este mult mai mare! Iisus mereu a avut ce răbda! Mai presus de toate Crucea, răstignirea şi moartea. Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ!
-V.G. Aş vrea să citesc mai mult, dar, simt că uneori obosesc!
-A.B. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă! Citeşte asimilând, nu simplu citind, că nu-i vorba de-a împlini o normă, ci un canon, aceasta-i norma sau principiul! Citeşte trăind, nu memorizând. A citi trăind, bucurându-te de frumuseţea unei idei, te construieşte conştient şi subconştient, iar timpul scoate cele sădite acolo aşa, cândva, ca pe ale tale! Ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai citit, aceea îţi aparţine cu adevărat, aceea ai asimilat! Deci nu te îndrum de-a citi ca să-ţi încarci memoria, aceasta e bibliografie şi slavă deşartă, ci, de a creşte sufletul!
-V.G. Care este esenţa acestei vieţi pământeşti?
-A.B. Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câte suferinţe putem răzbi cu bucurie! Toţi suntem condamnaţi la moarte şi mai nimeni nu crede că va muri! Vorbesc de o credinţă care să-ţi transforme viaţa din vederea morţii, în vederea vieţii! Toţi suntem chemaţi la Viaţă şi mai nimeni nu trăieşte viaţa aceasta după aceea la care suntem chemaţi! Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu! Citeşte mai degrabă ceea ce atinge inima, decât ceea ce te depărtează!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Dialog cu Sfântul Arsenie de la Prislop la Întâmpinarea Domnului – ,,Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu! Citeşte ceea ce atinge inima, decât ceea ce te depărtează”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Prin profesia mea caut mereu o mărturisire de credinţă – ,,Profesia mea de specialist optician, pe care o practic de zeci de ani, a fost şi rămâne crezul meu şi temelia credinţei mele în Dumnezeu”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Când va veni Fiul Omului, găsi-va El, oare, credință pe pământ?”.
Dincolo de abisurile acestui neant, însă, ne cheamă glasul Lui Hristos: ,,M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate, întâi de toate, ție, omule, care te rogi în fiecare seară”, pentru ca fiecare dintre noi să spună: «Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Tu singur fiind desăvârșit, Iisuse Hristoase, pentru multă milostivirea Ta, nu Te dezlipi de mine, robul Tău, ci odihnește întru mine pururea, Cel ce ești păstor bun al oilor Tale! Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei, că sămânța putreziciunii este întru mine», mai ales că această sămânță a putreziciunii și a morții, semănată de demon, prin care el vrea să ne despartă de Domnul, ne face să spunem: Pentru că mă rog către Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viața nepătată, neîntinată, nestricată, pururea Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curată nașterea ta, și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat», rostind acestea ca la Sfânta Împărtășanie. Tresaltă de multe ori firea fiecăruia dintre noi, când spunem adesea lucruri nebănuite, când ne vedem în slăbiciunea noastră, în neputința noastră trupească sămânța putreziciunii, când ne vedem în slăbiciune, spre deosebire de clipa când ne vedem pe un piedestal falnic și măreț, şi ne cuprinde ispita trufiei. Desigur, în aceste două cazuri, omul este decăzut şi despărțit de Dumnezeu, fie, că îl sminteşte măreția, bărbăția, frumusețea cuiva, fie că îl coboară neputința, putreziciunea care e deja semănată de demon! De aceea, să avem trează în suflet numai teologia rugăciunii, gândirea rugăciunii! Să înţelegem de aici că numai în Dumnezeu este salvarea noastră, viața noastră, iar, fără El, rămânem în lumea morții întunecate. Căci Dumnezeu a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin Harul Lui, care este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu!ar, El a devenit Mirele Bisericii, pentru că așa Îl numește și Sfânta Scriptură, spre a ne cununa Lui, mai ales că faptele noastre sunt logodna Împărăției. Unul care tălmăceşte greşit învăţătura Bisericii, rătăceşte cu mintea şi consideră că în afara Casei Lui Dumnezeu e silirea, iar înlăuntru se naște convingerea, interpretând Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauționând chiar violența, care anulează voința, libertatea conștiinței, crezul lăuntric, deschizând în istorie calea abaterilor şi a ereziilor! Dar, Dumnezeu veghează mereu, ca întreg lucrul Bisericii să se împlinească numai prin puterea Duhului Sfânt, iar, pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,Cel ce ucide un eretic săvârșește un păcat de neiertat”, pentru că un lucru nu-l săvârșește Dumnezeu, acela că nu impune ca să-L iubești, căci, în necesitate nu e virtute, iar, ce este impus ca necesar, nu mai este virtute!

,,Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea”!
Pentru că numai în libertate este virtute, de aceea, adaugă Sfântul Vasile cel Mare: ,,Dacă i-ai luat virtuții libertatea, i-ai luat esența”, aceste spuse întărind pe cele ale Mântuitorului, care afirmă că: ,,Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). De bună seamă că în toată făptura este prezent Dumnezeu, Harul fiind legătura de unire între lumea zidită, creată din nimic, și Cel Ce este Veșnicul Creator, iar, aceasta o dobândim prin rugăciune! Un rugător din Patericul egiptean a dat un răspuns care ne pune pe gânduri mereu, pentru că a fost întrebat, de care fapte se teme diavolul mai mult şi care sunt puterile care îl opresc pe el, la care răspunsul a fost dat chiar de către demon: «Trei sunt puterile pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartă el atârnat de grumaz, altul e apa, iar apoi e Trupul Lui Hristos», cu alte cuvinte, semnul și darul pe care-l poartă creștinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci, apa e Taina Sfântului Botez şi Trupul reprezintă dumnezeiasca Împărtășanie, iar, cei care se simt loviți, bântuiți de duhurile rele să cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiești, care sunt o ofrandă adusă lui Dumnezeu! În concluzie, să ne simţim cu evlavie smerită în starea aceasta de oferire, de jertfă, pentru că jertfa nu e moarte, e sfârşitul numai al răului, al păcatului. Altfel spus, moartea pare inconștientă, pe când jertfa este săvârşită conștient, jertfa e «da», moartea e «nu», jertfa e lumină, moartea este întuneric, jertfa e profeție, viziune a viitorului, a învierii, iar, profeția morții e adâncul pământului! Deci, starea aceasta de jertfă, de oferire lui Dumnezeu a vieţii noastre devine o premisă pentru întâmpinarea venirii, întrupării Fiului lui Dumnezeu, când creștinii se spovedesc și se împărtășesc! Rugăciunea smerită, nu trebuie s-o rostim fără cugetare în suflet, căci, atenția numai la trup, o îndrept către muritorul pierdut, fără să simt că e darul lui Dumnezeu! Cu aproape zece zile înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului, am putea spune ca Sfântul Arsenie Boca: nu trebuie să ne împărtăşim pentru că se apropie Crăciunul sau Paştile, ci, ca să fim mereu cu Hristos, pentru că unul dintre fruntașii fariseilor Îl roagă pe Domnul să ia cina în casa lui, după care Mântuitorul răspunde chemării și luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloseşte prilejul și-i povățuiește: ,,Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine! Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă! Dar, tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: «Prietene, mută-te mai sus»”, ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos, ne previne și ne ferește de calea dureroasă care ne dă în jos, care ne prăvale, pentru că de jos, nu ai unde să cazi! În schimb, ai unde să urci cu duhul, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul Dumnezeu este sus, departe în timp și departe în spațiu – ,,M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate…”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Să acumulăm ceva cu adevărat folositor şi plăcut Lui Dumnezeu!
De multe ori, bogaţii declară cu emfază că muncesc mult, gândind că între săraci și bogați, arătându-ne ceea ce sunt, hotărăsc atât de simplu, că unde-i moarte, nu-i tocmeală! Dar, o spun atât de tranşant, fără a ști clipa și icoana reală a dreptei judecăţi, chiar dacă bogăția lor se măsoară în mult mai mult decât raportările financiare. Desigur, ca să-ţi vezi copiii crescând și să știi că nu le-ai lipsit, să îngădui oamenilor să se bucure de zâmbetul tău nefățuit în priviri de circumstanță și să-i onorezi cu prietenia reală, să faci din munca ta și din oamenii tăi locul întâlnirii cu Dumnezeu e una dintre soluții, dar, a nu ne îngriji de cele ale vieții, nu este un îndemn la lenevie, ci, e rugămintea lui Dumnezeu de a nu uita că suntem oameni, că nu suntem cifre și solduri, ci, oameni cu probleme de viaţă, cu sufletul înveșnicit de iubirea Celui Preaînalt! Cu siguranţă că «lecția la vremea postirii» ne învaţă că trebuie să medităm cu aplecare sufletească la ceea ce ne spune Sfântul Vasile cel Mare, care fiind întrebat, care bogat se va mântui, răspunde mai simplu decât s-ar aștepta unii: acela care se va pocăi! Nu banii ne rup de Dumnezeu, ci orgoliul născut din ei, lipsirea de autenticitate a vieții cotidiene și aiuritoarea performanță de a nu avea nimic, atunci când ni se pare că avem totul! Pocăința nu ne strică niciunuia, mai ales atunci când încercăm să fim oameni! Poate că scopul vieții noastre nu e acela de a separa și de a spune că tot ceea ce e material e rău, iar ce e spiritual e bun, pentru că, altminteri, înseamnă că până și creația lui Dumnezeu e rea, fiind în parte materială. Dar, lumea este dată ca omul să o cunoască, nu dispunând de ea doar ca un proprietar, ci, căutând să o transfigureze, iar, în loc să fim preocupați exclusiv de înmulțirea bogățiilor materiale trecătoare, suntem creaţi de Dumnezeu ca servindu-ne de cele materiale, să ne adâncim în cele duhovnicești, mai ales că bucuria de cele pământești este un lucru atât de mărunt în fața bucuriilor duhovnicești! Prin ştirile comerciale care sunt difuzate pe toate canalele mediatice cu nonşalanţă şi care sunt menite să ne sprie şi să ne îngrijoreze semănând frica în suflet, pentru că au nevoie de ajutor copiii cu boli grave, că părinții sunt în pericol să-și piardă casa, că infractorii sunt lăsaţi liberi, că se produc violuri, că se fură de toate, că se amplifică propaganda de război, că violenţa şi drogurile din şcoli nu pot fi stăvilite, în această perioadă de criză politică şi socială se înmulțesc necazurile, așa că uneori ajungem imuni la excesul solicitărilor de ajutor. În multe situaţii, nu este vorba numai despre milostenie, ci, despre îngrijirea sufletului, mai ales că o astfel de îngrijire nu se face satisfăcându-ne zilnic dorințele în ceea ce privește mâncarea variată, băutura, jocurile, distracțiile de tot felul, excursiile și tot ceea ce punem la un loc în categoria divertismentelor colorate, pentru că timpul trece parcă mai repede, dar pentru suflet, avem prea puțin timp să acumulăm ceva cu adevărat folositor şi plăcut Lui Dumnezeu!

Este necesară acordarea dreptului de a fi lăsaţi să trăim în pace!
La vremea sfârşitului de an calendaristic, ni se pare că muncim extrem de mult și apoi dorim ca în scurtul timp liber să ne relaxăm sau, dacă se poate, să profităm fără discernământ de cele accumulate, iar, în acest cerc vicios în care vorbim despre: muncă, timp liber, bani pentru Sărbătoarea Crăciunului, rate pentru casă, mașină, aparatură și altele, sufletul secătuiește nehrănindu-se cu adevărat în atmosfera cântecelor de colinde! Devine tot mai asiduă acumularea de cunoștințe care uneori devine un scop în sine, fără ca înțelepciunea să ne apropie de Dumnezeu, fiindcă sufletul nu trăiește cu mâncare, băutură, bani și veselie și nici măcar cu sete de cunoaștere, ci cu rugăciune, bunătate, iar, pe lângă tate acestea, cu un timp dedicat grijii pentru sine și pentru Dumnezeu. De fapt, ne facem socoteli cu un timp pe care noi nu îl avem cu certitudine şi nu ştim când încheiem socotelile cu viața aceasta pământească! Putem strânge mult sau puțin, putem lăsa totul moștenire copiilor noștri sau altor persoane dragi, dar, cu siguranță, nu putem lua cu noi, dincolo, nimic din cele acumulate! Timpul prielnic Iubirii Lui Dumnezeu se câștigă investind în bunătate și nu în căutarea dreptăților pământești, căutând soluţii împărțirii moștenirilor și averilor, iar, dacă nu ne trezim din această iluzie pământească, ajungem blocați în sărăcia cea de toate zilele! Poate că este necesar să ne întrebăm, dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii Mântuitorului Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmbe şi înguste a fariseilor, cu privire la aproapele nostru. Astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa, trebuie să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om, chiar dacă, din cauza sărăciei este desfigurat, dar în ultimă instanţă, el este un chip de om în care bate cu putere o inimă şi un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune, când îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, când îşi trăieşte toată durerea. În loc de concluzie, să privim cu atenţie şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni apăsaţi de necazuri şi de lipsuri şi ne vom cutremura! Lumea de astăzi este un nesfârşit drum al urcuşului dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, cu precizarea că sunt mai puţini cei care se pleacă cu dragoste şi compasiune asupra lor! De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de milostivire şi empatie. Să avem, deci, pentru fiecare suferind, multă milostenie, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti, pentru cel amărât o vorbă de mângâiere, pentru cel sărac o bucată de pâine, pentru cel neştiutor un sfat bun, pentru cel năpăstuit o mână de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată! Cred că a sosit vremea ca idealul despre care vă vorbesc să fie cumva transpus în realitate şi sunt convins că o asemenea situație, dacă ar atinge o masă critică, ar intra probabil în conflict cu statul actual, dornic de intruziune cât mai adâncă în viețile oamenilor. De asemenea, sunt convins și mai mult că o transpunere în realitate a acestei idei, ar fi singura șansă de ridicare rapidă a neamului nostru! Trebuie găsită o cale de mijloc ce poate să împace segmentele vulnerabile ale societăţii, pentru că suntem în situația în care statul a ajuns să ne acapareze abuziv viețile, astfel încât dorința naturală de libertate a propriei conștiințe, nu mai este respectată, iar,în aceste condiții este mai mult decât necesară acordarea dreptului de a fi lăsaţi să trăim în pace!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Lumea e un drum al urcuşului dintre Ierusalim şi Ierihon – ,,Luminează-Te, Luminează-Te Noule Ierusalime, că Slava Domnului peste Tine a răsărit”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Iisus ne-a împăcat, prin Sine, cu Tatăl şi între noi” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Cu siguranţă, că viaţa veşnică pe care o propovăduia IisusHristos este alta decât cea pe care o credeau făţarnicii evrei, mai ales că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, dând greş cu ispitirea Domnului în pustie, caută mereu să-L ispitească mai departe prin oamenii pe care mai întâi îi orbeşte cu totul! Dacă diavolul nu i-ar fi orbit pe toţi învăţătorii de lege din Vechiul Testament, asemeni diavolului care Îl viclenea pe Hristos, nu era firesc ca ei, consideraţi nişte experţi şi comentatori iscusiţi ai Legii, aşa cum spuneau că sunt, să fie cei dintâi care să-L cunoască pe Mesia şi să I se închine, să-i meargă înainte ca înainte văzători şi să vestească poporului Vestea cea Bună că Mesia, împăratul lor cel mult aşteptat, a venit! La fel au păţit iudeii când L-au ispitit pe Hristos, fiindcă, ispitindu-L pe Domnul, mai mult L-au slăvit, iar pe ei înşişi s-au pierdut şi au plecat de la El cu mare ruşine, aşa cum a plecat în pustiu şi «tatăl minciunii», care este satana! Cunoaşterea apropelui nostru presupune o învăţătură mântuitoare din neam în neam, până la sfârşitul lumii! Ierusalimul pământesc înseamnă locaşul ceresc al celui dintâi om zidit în tăria şi frumuseţea raiului în faţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, iar, păcatul neascultării de Dumnezeu, îi face pe demoni plini de răutate împotriva oamenilor, pentru că diavolii îi lovesc, le dezbracă sufletele de sfântul veşmânt al fricii de Dumnezeu, al credinţei şi al evlaviei, le răneşte sufletele cu păcate şi cu vicii, chiar dacă îi lasă o vreme cu sufletele zăcând departe de drumul vieţii, incapabili să se mişte înainte sau înapoi. Dumnezeu i-a trimis neamului omenesc cel bătut şi rănit de moarte, doi doctori şi vremelnice leacuri: unul a fost Legea şi celălalt prorocii, dar, nici unul, nici altul, nu au putut să-l vindece de rana adâncă, mortală, pricinuită de diavol, ci au dat înapoi la cea dintâi tulburare adusă de om asu¬pra omului! Legea lui Moise cu cele cinci cărţi ale sale a dovedit limpede că omenirea e bolnavă de păcate fără leac pe acest pământ, că adevărata vindecare se află la Dumnezeu în ceruri, mai ales că prorocii au adeverit că boala e grea şi apăsătoare pentru care a venit Doctorul cel adevărat. Mântuitorul este «balsamul» ceresc al omenirii păcătoase, şi cu Trupul Său sfânt a legat rănile omenirii decăzută în păcat! Iar, după cum uleiul în¬moaie rănile, la fel şi Mila Domnului mângâie sufletul cel chinuit şi plin de amar, după cum vinul e tare, dar te încălzeşte, la fel şi Adevărul lui Dumnezeu şi Dreptatea, Binele şi Frumosul, sunt la fel de tari pentru sufletul păcătos, dar, pătrunzându-l adânc, îl încălzeşte şi-i dă tărie! După cum păstorul cel bun, găsindu-şi oaia rătăcită, o pune pe umerii săi şi o aduce cu bucurie înapoi la turmă, aşa a luat Domnul asupra Sa păcătoşii pierduţi şi i-a adus cu El la turma Sa cerească, pentru ca să fie şi ei acolo unde este El, mai ales că în această lume oamenii trăiesc printre demoni ca oile printre lupi, iar, Domnul este Păstorul Cel Bun care caută oile Sale şi le apără de lupi cu trupul Său îndumnezeit!

,,Iisus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Când vine Domnul ca să judece lumea, îmbrăcat în Slava nemuritoare şi în Lumina cea necreată, atunci, păstorii şi învăţătorii Bisericii Sale, Îl vor cunoaşte pe Dreptul Judecător, care va face tuturor dreptate deplină şi nepărtinitoare! Căci, dacă Domnul ar face judecată după măsura cerească a dreptăţii Sale, puţini ar scăpa de focul cel veşnic, dar, El ştie că slăbiciunea şi neputinţa noastră sunt copleşitoare şi ne va judeca pe măsură, încât şi un pahar cu apă dat în numele Său unui însetat, ne va fi socotit ca o faptă bună! Aşadar, să nu ne înşelăm, lăsându-ne pradă nepăsării, fiindcă păstorii Bisericii, îndrumătorii duhovniceşti, trebuie să aibă mare grijă, pentru că lor li s-a dat putere multă şi li se va şi cere pe măsura puterii dobândite! Mântuitorul Iisus Hristos este iubirea întrupată, iar, iubire mai mare decât aceasta nu este în tot universul, nici în timp, nici în veşnicie! Şi în acest fel, credem că a intrat în lume un principiu cu totul nou al iubirii, o nouă singură poruncă a dragostei care îţi cere să-L iubeşti pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, să-L iubeşti mai mult decât pe tine însuţi! Prin această dragoste, una nedespărţită şi de neînlocuit, poţi să-L iubeşti şi pe Dumnezeu, dar, şi pe om! Depărtează-te, muritorule, de slava deşartă, de lauda simulată, de iluzia că ai să-L poţi iubi vreodată pe Dumnezeu, fără Hristos! Să nu te amăgeşti nici cu minciuna că ai să poţi iubi vreodată pe om fără Hristos, pentru că El a coborât din cer şi S-a aplecat asupra ta, aşa rănit şi bolnav cum eşti, ca să te ajute, ca să te tămăduiască, de aceea, priveşte faţa Lui şi vezi chipul tău de fiinţă creată de către Dumnezeu, iar, când îţi vei da seama de înrudirea ta cu El, toate celelalte legături îţi vor părea ca o umbră palidă a înrudirii celei adevărate şi veşnice. Numai atunci vei merge şi vei face şi tu cele asemenea Lui, ai să-i vezi pe cei necăjiţi, flămânzi, lăsaţi goi la marginea drumului, ca pe cei mai de aproape ai tăi, mai aproape decât cei de rudenia cea mai des invocată! Domnul Iisus Hristos ne învaţă că numai prin El putem ajunge în¬rudiţi cu Dumnezeu şi cu omul aflat în nevoinţă, numai prin unirea cu Hristos, ajungem şi la celelalte legături pe care le dobândim prin naştere şi prin stare privilegiată în lume! Prin unirea cu El, Hristos ne cheamă să-L iubim adânc, să-L iubim cu o dragoste care ne străluceşte nouă în suflet, ca şi pe Dumnezeu şi pe om, prin singurul izvor al iubirii, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul nostru!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul Hristos a venit ca să ne scape de ignoranţă şi de minciună – ,,Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni”! (Fericitul Augustin) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Fericirea decurge din anumite valori trăite!
Fericirea fără un suport dumnezeiesc, profund spiritual, care nu se doreşte detaşat de cele materiale şi financiare, devine ea însăși o formă de alienare ce poate veni de oriunde, de peste tot şi la tot pasul. A te ține ocupat cu un lucru inutil e doar un caz particular de alienare, aşa cum un alt caz particular de alienare este acela de a te ține mereu neocupat şi dezinteresat! Acest lucru înseamnă că fericirea nu-și este sieși origine, ci, ea decurge uneori firesc, alteori prin ricoșeu nefiresc, din procesul descoperirii unei aşa-zise surse de bine, în sensul că există într-adevăr surse de bine a căror regăsire face sufletul să exalte de fericire! Cu sufletul înnobilat de credinţă, constaţi că fericirea decurge din anumite valori trăite, pentru că într-o valoare trăită regăsești totdeauna mai mult decât ai fi vreodată capabil să visezi şi să năzuieşti! A face un lucru cu dăruire ca să creezi, să trudești din greu, poate fi legat de o valoare trăită, deoarece, a fi ocupat nu ține obligatoriu de o supunere oarbă, de robie, de nevroză sau de alienare, ci, poate să țină și de rânduiala psihologiei fericirii. Poți întreține un dialog cu alții, fără să te rușinezi de faptul că, în sinea ta, le pretinzi să te facă fericit, mai ales că atunci când ai raporturi strânse cu cineva, nu mai e loc de sfială, dacă persoana respectivă poate, astfel, deveni ea însăși o valoare trăită. A-l percepe şi a-l preţui pe celălalt ca valoare autentică înseamnă să-i porți, obligatoriu, de grijă ca şi ţie însuţi, iar, în acelaşi timp, să-l recunoști spontan, așa cum te recunoști pe tine însuți aspirând la fericire! Aşa cum omul nu izbutește să se neglijeze pe sine, n-ar trebui să-l scape din vedere nici pe cel de la care pretinde fericirea, pentru că nu orice grijă e adecvată, dar orice grijă e obligatorie şi asumată. În orice relație care se doreşte durabilă, există un stadiu incipient în care omul învață efectiv să-l preţuiască pe celălalt ca valoare în sine, dar, purtându-i de grijă, iar, acest lucru nu vine de la sine. Tot atunci începe omul să-și pună, temător, problema propriei alegeri în căutarea fericirii, gândindu-se la Dumnezeu! Pentru cei egoişti şi individualişti, grija față de altul e obsesivă şi fragilă, fiindcă îți pierzi mai ales autonomia emoțională, dar există și alte forme concrete mai meschine şi mai perfide de pierdere, când pierzi timp, bani, spațiu sau chiar încrederea, care e pierderea cea mai devastatoare! A fi de folos celui de lângă tine îți consumă, într-adevăr, o mare parte din resurse, aşa că va trebui să înveți să armonizezi necesitatea grijii cu posibilitățile concrete ale relației respective, fără să ai sentimentul perdantului! Ceea ce are mai statornic o relație este chiar armonizarea dintre administrarea cotidiană a lucrului bine făcut cu misterul iubirii, iar, în lipsa acestei armonizări devii doar ocupat cu grija celuilalt, nicidecum un om fericit! Oricum, raportul strâns cu cineva presupune un angajament lucid, iar, iubirea sfârșește prin a fi o problemă de voință, mai degrabă, decât de dorință. Omul fără Dumnezeu uită angajamentul, raportându-l exclusiv la termenii hazardului, legaţi anume de grija obositoare și pierderea autonomiei, ca o încercare sistematică de a ocoli obstacolul uman.

,,Fericirea e o armonie între ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci”!
Pentru omul fără Dumnezeu, în faţa unui obstacol de neocolit, ar fi de un orgoliu absolut delirant să-şi imagineze că un celălalt real ia vreo secundă în calcul posibilitatea de a i se asocia, mai ales că celălalt, omul pe care am ajuns să-l trăiesc ca pe o valoare, nu mi se supune, ci, mi se opune categoric. Iar eul se opune egoului, fiindu-şi reciproc un obstacol de neocolit! Fără un Dumnezeu milostiv şi iertător, ai ajuns ca să simți în cel de lângă tine un obstacol, ceea ce înseamnă că n-ai iubit cu sufletul, ci, doar cu vorba! Dar, să nu ne facem iluzii, omul fără credinţă pare indulgent, acaparat, idolatru, doar dacă nu și-a pus deloc problema întâlnirii reale cu cel pe care pretinde că-l iubește necondiţionat. Deci, grija devine consecința cea mai liniștitoare a raporturilor strânse cu celălalt, fără a căuta fericirea! Psihologia credinţei atestă faptul că în măsura în care ai grijă de cineva și că cineva are grijă de tine, acest lucru nu are cum să nu te miște profund! Oricum, raporturile strânse cu cineva nu se reduc la o grijă oarecare, pentru că mai devreme sau mai târziu, apare suferința, iar, dacă ești implicat într-o relație până în străfundurile inimii, suferința nu mai e nici ea facultativă şi nici nu face trimitere la fericire! Pe de altă parte, nimic nu e mai cumplit decât iluzia că o relație autentică te-ar ține departe de suferință, pentru că nici suferința, nu-și este sieși temei pentru a te apropia de fericire! Tot ceea ce i se cere, de fapt, omului care îl trăiește pe celălalt ca pe o valoare, e să se învoiască să sufere şi să lase suferința ca să treacă prin el, prin corp, prin minte, prin suflet, fiindcă, de multe ori, ceea ce nu e filtrat prin suferință, e condamnat să piară! Trebuie, deci, să te învoiești să suferi, să te învoiești să te schimbi prin suferință, să lași schimbarea să te schimbe, ca să nu te mutileze sufleteşte şi trupeşte! Purtând cuiva de grijă și suferind pentru cineva drag sufletului, capeți, treptat, o facultate sufletească nouă care te apropie de fericire prin credinţă! Atunci, starea de neajutorare nu te mai umple de teamă şi te laşi ajutat firesc, părăsind, fie și sporadic, logica absurdului, a paradoxului cretanului, asemănând această stare cu o sfârșeală plăcută. A te lasa ajutat de un om fără Dumnezeu e ca și cum te-ai lăsa ca să dormi în așternuturi curate, răcoroase, când ești cuprins de oboseală, dar, să fii copleşit de coşmarul viselor de groază! E foarte posibil, de fapt, să fim capabili să purtăm de grijă unei persoane, doar atunci când suntem și gata să acceptăm grija dezinteresată, pentu că numai lăsându-te ca să pierzi mai multă autonomie, accepţi condiţia fericirii, iar, dacă omul pe care te sprijini e chiar omul pe care-l trăiești ca valoare, atunci, te simți deodată cuprins de o stare de înfiorare, care nu e un sentiment al neputinței, ci o breșă prin care tragi cu ochiul la cea mai nesigură formă de libertate fără responsabilitate, libertatea de a te crede fericit prin altcineva, decât prin tine însuţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Iisuse, Cel ce te-ai pogorât din Cer, vino și ne ridică la Tine! – Prima învățătură pe care Hristos a vestit-o lumii a fost învățătura despre fericire! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Luaţi aminte cum grăiţi, cum semănaţi cuvântul, pentru că veţi da seama”!
Pronia divină, nu există în afara Cuvântului Dumnezeiesc, fiindcă trebuie să fim atenţi la cuvântul Mântuitorului, când spune: ,,Cu un cuvânt poţi să înviezi pe fratele tău şi tot cu un cuvânt îl poţi ucide!”, pentru că de atâtea ori s-a creat şi urâtul execrabil, dacă putem numi aceasta «creaţie», fără să se explice suficient, cum s-a realizat şi acest aspect, poate mai mult şi mai în grabă decât aspectul creator şi frumos. Lumea aceasta alambicată, contrastantă şi secularizată este creată prin cuvânt şi tot prin cuvânt poate să fie distrusă, de aceea, Mântuitorul Hristos ne atrage atenţia: ,,Luaţi aminte cum grăiţi, cum semănaţi cuvântul, pentru că veţi da seama de tot cuvântul ieşit din gura voastră”, motiv pentru care capătă importanţă ceea ce ne trece prin cap, ce gânduri deosebite răzbat din mintea noastră iscoditoare în care trebuie să strălucească numai Cuvântul Lui Dumnezeu! Înaintea Lui Dumnezeu, nici o făptură nu-i ascunsă, ci, toate sunt goale şi descoperite în ochii celui Căruia toţi vom da socoteală! Fiecare dintre noi suntem nişte semănători de cuvânt şi totodată primitori de cuvânt, de aceea, trebuie să luăm aminte la ceea ce vorbim, la ceea ce semănăm cu tot cuvântul pe care îl rostim, cu precizarea că aproape toate cuvintele sunt căile faptelor noastre! Cu toţi ne vom întâlni cu toată lucrarea noastră de cuvânt la Judecata de Apoi, unde se va pune pe cântar ceea ce ne-a rămas din tezaurul de învăţătură împărătească a Sfintei Liturghii, roada celui mai frumos cuvânt, Care este Însuşi Cuvântul Hristos! La Sfânta Liturghie pregustăm credinţa în Dumnezeu, venită direct din inima Lui, deoarece, Iisus Hristos este Cuvântul viu, direct din inimă şi care ni S-a dat ca să-L semănăm, să Îl lucrăm, să Îl cultivăm pe Sfânta Masă, vatra cea mai înaltă în Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar, acest mod fericit de a persevera în a semăna Cuvântul îndumnezeit, înseamnă modul cel mai viu și mai direct ca să credem în schimbarea în bine a oamenilor!

Domnul Iisus Hristos este numit «Logosul» Cuvântului lui Dumnezeu!
Întotdeauna, această schimbare în bine se produce prin a dărui adevărul mântuitor oamenilor, de a le insufla profunzimile vieții cu Dumnezeu, cea care schimbă radical viețile oamenilor! De multe ori, gândurile noastre se transformă în uimire, în recunoștință, în pocăință, în bucurie, în rugăciune, în luminare, în căutarea care înseamnă o sumă de întrebări, o neliniște, pentru că tot ceea ce nu e adevăr și liniște în noi, ci, păcat, ne apasă, atunci, când este evidențiat! Și nu e de vină cel care vorbeşte despre suferinţele noastre, dacă ele sunt cauzate doar de noi înşine! Aceasta este cauza pentru care păcătoșii fug de lumină, de Biserică, de Tainele ei, pur şi simplu, ca să nu își vadă și să nu își recunoască goliciunea lor, frica lor în fața veșniciei, lipsa lor de sens şi semnificaţie! Pentru mulţi păcătoşi, păcatele n-au consistență ontologică şi se regăsesc în anti-adevăruri care destructurează persoana, care o uzează fizic şi moral! Dumnezeu aşteaptă ca noi să fim susţinători continui ai adevărurilor Sale, prin tot ceea ce spunem și facem, pentru ca să ne fie temelii durabile ale persoanei noastre. Dar, pentru că noi existăm în măsura în care existăm în adevăr, în frumos, în coerență, în har, de multe ori, adevărurile se risipesc în noi pentru că le-am lăsat nelucrătoare, le-am lipsit de dinamismul faptelor, ne-am obişnuit cu păcatul, care e doar un pas pe loc! Desigur, cuvintele lui Dumnezeu cele pline de har, exemplele Sfinților cele pline de har și slujbele Bisericii cele pline de har sunt mărturii incontestabile ale prezenței lui Dumnezeu în lume! Ca urmare, vedem că persistența în bine sau cuvintele lui Dumnezeu crezute și trăite, îi înveșnicesc pe oameni, îi fac netrecători, de aceea, ascultând de cuvântul lui Dumnezeu, moștenim viața veșnică, deoarece cuvântul devine, în cadrul cultului, cel mai important mijloc de redare a ideilor şi a sentimentelor religioase. Prin cuvânt se face cunoscută oamenilor învăţătura divină a Bisericii, iar, dacă medităm ce este cuvântul şi ce transmitem prin cuvânt, vom înţelege şi ce valoare are pentru noi cuvântul lui Dumnezeu! Din punct de vedere strict omenesc, cuvântul este un mijloc prin care se poate comunica de la un om la altul, deoarece, cuvântul omului joacă un rol important în viaţa fiecărei persoane şi nu o singură dată un simplu cuvânt adresat cu afecţiune în timpul suferinţelor, al experienţelor neplăcute sau al disperării poate să constituie un balsam binefăcător pentru sufletul însingurat! Cu atât mai mult, mare este puterea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece, prin cuvânt, Dumnezeu a creat Universul în toată splendoarea sa, prin cuvânt profeţii au menţinut trează credinţa şi au călăuzit omenirea la adevăr şi dreptate! Domnul Iisus Hristos este numit «Logosul» Cuvântului lui Dumnezeu, iar, puterea cuvântului Său face văzduhurile să se cutremure, furtuna să se potolească, boala să se îndepărteze de om, pentru că nu este putere sub soare care să i se opună, de aceea, să căutăm şi noi să primim cuvântul lui Dumnezeu în sufletul nostru, ca să dea rod însutit în noi, dar să şi semănăm cuvântul său şi iubirea Sa în sufletele celor care-i întâlnim pe drumul vieţii noastre!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul ,,Părinte, să nu fie cum vreau Eu, să fie cum vrei Tu!” – Prin pronie divină se pot cuprinde dimensiunile creaţiei strecurate în cuvântul omului, ca poruncă şi har de la Cuvântătorul principal, Care este numai Dumnezeu! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Fascinaţia unor religii constă în imposibilitatea practicării lor!
Se mai întâmplă ca oamenii cei plini de răutate şi de mânie, să cadă pe neaşteptate în groapa pe care o sapă aproapelui, aflându-şi pieirea mai înainte de vreme. Şi astfel, se împlineşte predicţia că evoluţia umanităţii a demonstrat că raportate doar la om, etica şi morala sunt prea puţin relevante, fiind etern discutabile, raportate la divinitate, chiar mult aproape de imposibilul ce poate fi atins prin bunătate! Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii, deoarece, neputându-şi întemeia o morală validă pe propriile date, omul îşi caută un reper în afara propriilor posibilităţi comportamentale la care tinde să se raporteze, fără să le poată atinge vreodată. Morala este tabla de valori cea mai activă, mai ales că toţi o invocă pe măsura încălcării ei! Ea poate chiar intra în contradicţie cu unele date ale vieţii, predispunând individul nedefinit la practicarea unei morale de ocazie. Pe de altă parte, morala creştină e greu de explicat din cauza perfecţiunii sale intrinseci, ea rămânând un imperativ care nu se poate integra total în realitatea umană atât de complexă! După aproape două mii de ani de educaţie creştină, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică, dar, numai simpla atitudine a celui de lângă noi, ne demonstrează că suntem prea departe de acest deziderat al autoperfecţiunii morale! Culpabilizarea pesoanei printr-un păcat neînfăptuit pune morala creştină într-o dificultate indiscutabilă, mai ales dacă păcatul mâniei şi al urii, distribuit printr-un transfer adamic devine sursa gratuită a răului, cu a cărui vinovăţie ne înveşmântăm a priori. Lipsa iniţială a păcatului face uneori inutilă bunăvoinţa iertării, mai ales că ascensiunea morală nu presupune cu necesitate căderea în păcat! Viaţa omului ar putea fi morală chiar prin faptul de a fi cauzată, mai ales că inexistenţa păcătuirii nu este un mare neajuns, după cum existenţa sa nu este o vină fără vinovaţi! Fascinaţia unor religii constă, în bună măsură, chiar în imposibilitatea practicării lor, fiindcă, orice religie devine discutabilă, atunci când în numele ei poţi afirma orice, după cum poţi nega orice! Categoric, numai cuvintele pot să-i afirme sau să-i nege religiei adevărul revelat! O religie ar trebui să fie acroşantă, dincolo de mirajul eufonic al cuvintelor alese, mai ales că adevărul unei credinţe, ar trebui să facă imposibilă viaţa în afara lui şi nu doar să însemne o cale relativă spre atingerea lui!

„Ceea ce ne face să-L înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-L înţelege!”
Uneori, vorbim despre divinitate ca într-o însăilare de cuvinte care eludează Cuvântul, cu argumente care ne certifică neputinţa minţii noastre! De cele mai mute ori, folosim dialogul religios (rugăciunea) doar pentru a rata întâlnirea cu noi înşine şi ne prezentăm la marea întâlnire cu o simptomatică absenţă! Se tot spune, într-un mod greu de înţeles, că acolo unde nu poate reuşi Viaţa, va reuşi Moartea în numele păcatului adamic, iar, cum acest lucru nu poate fi întotdeauna verificat, nu ne rămâne decât să credem sau să ne îndoim după posibilităţile gândirii noastre omeneşti! Evident, moartea nu prea lasă nici o viaţă total indiferentă, după cum nu o poate salva de la disperare şi descumpănire, pentru că e greu de acceptat faptul că actul creaţiei se poate motiva ultimativ cu disoluţia sa intempestivă! Prin volute teologico-dogmatice s-ar exersa mecanic şi formal problema învierii după moarte, printr-o rătăcire inacceptabilă în complexul narativ al destinului omului! Doar un imaginar obsedat de propria sa limită poate visa la o viaţă născută din moarte, pentru că nici ficţiunile cele mai pure, nu ne pot scoate din datele umanului revelat! Omul nu poate rămâne om decât în logica unor premise adevărate, valide, iar, datele s-ar schimba dacă divinitatea ar putea fi certificată şi din afara umanului dezumanizat! Nu este suficient să-ţi motivezi credinţa doar prin cuvintele care o pot exprima tranşant, pentru că s-ar putea ca moartea să promită doar viaţa de apoi a inexistenţei, însemnând una în care să fie prezente doar absenţele noastre nemotivate! Poate că e mai bine să trăieşti cu iluzia stimulativă a vieţii de apoi, decât să o închei tragicomic în certitudinea deprimantă a vieţii de acum. Orice căutare a pocăinţei încetează în momentul în care ceea ce e căutat este găsit întâmplător şi numai Dumnezeu trebuie căutat, chiar printr-o palidă negare, după ce este găsit înlăuntrul nostru! Divinul nu poate fi căutat cu adevărat decât de către cei care l-au găsit în sinea lor, mai ales dacă sacrul ne apare ca un nor luminos interpus între noi şi realitate! E ca o certitudine a reliefării profanului, deoarece, în clipa în care ne putem argumenta credinţa, nu mai credem cu adevărat în noi înşine! Oricum, o religie nu se argumentează cu adevărul, ci, doar se asociaţă cu credinţa, iar o credinţă nu se argumentează logic, ci spiritual! Împotriva afirmaţiei: «eu cred», nu există argumente definitive care să o contrazică, după cum nu există nici împotriva afirmaţiei «eu nu cred», pentru simplul motiv că argumentele nu au nici o valoare încadrabilă adevărului obiectiv, într-un context discutabil, ci doar în favoarea adevărului subiectiv! Nimeni nu poate crede pe bază de argumente acceptate, ci doar prin argumentele unei incertitudini discutabile! Dumnezeu nu poate fi argumentat iraţional din interiorul credinţei ca atare, după cum nu poate fi negat raţional, din afara ei, ca să ajungem la paradoxul datorat lui Tertulian, când spune: „Ceea ce ne face să-l înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-l înţelege!”, deoarece, credinţa presupune că am înţeles ceea ce nu ştim şi credem că ştim ceea ce nu înţelegem! În concluzie, fiecare om acceptă sau refuză credinţa în funcţie de ceea ce înţelege prin DUMNEZEU, fiindcă, nu există un Dumnezeu aceptat al tuturor formelor de credinţă care acceptă unicitatea Lui Dumnezeu!
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Un Dumnezeu aceptat al tuturor formelor de credinţă care acceptă unicitatea Lui Dumnezeu! – Nezdruncinata nădejde în Purtătorul de grijă, Dumnezeu, înaintea Căruia nimic nu rămâne tăinuit şi Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Învăţătura Preotului de mir – În Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, nu poate crede cel care Îl judecă pe Dumnezeu! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Învăţătura Preotului de mir – „Nu te poţi sili să crezi în Dumnezeu”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane
Ca atare, omul aduce lui Dumnezeu tot felul de prinoase, sau de jertfe, cum ar spune Immanuel Kant, numai dispoziţia lui morală nu o poate aduce, pentru că sunt acceptaţi mai mult cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, devin sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe! Raportul teologic dintre cerdinţă şi cunoaştere demonstrează că prin intermediul iraţionalismelor şi al ignoranţei, teoreticienii teologiei sunt absolut siguri de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă Dumnezeu este Creatorul Suprem şi însăşi condiţia apariţiei lumii, prin consecinţa existenţei actului creator, omul rămâne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă ateistă care se contrazice pe ea însăşi! Faptul că, natural, ne naştem «ab initio», fără nici o credinţă, urmând ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de contextul familial sau comunitar, necredinţa o aruncă pe o asemenea fiinţă în relativism şi în rătăcire, deoarece, potenţial, putem învăţa irefragabil orice credinţă, după cum putem rămâne imuni şi indiferenţi la narativitatea ei caducă! Relativismul unei credinţe este dat de faptul fundamental că ea poate fi aleasă, fiind rezultatul unei opţiuni legată de liberul arbitru! Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane, dar, cu o notă aparte legată de existenţa Lui Dumnezeu! Credinţa înseamnă excluderea oricărui imperativ categoric de natură kantiană, pentru că devenită obligaţie necesară, ea ratează dimensiunea libertăţii omului! Libertatea necontrolată convertită în libertinaj câştigă aderenţi, dar pierde conștiința de sine! Credinţa omului este o consecinţă a existenţei lui, şi nu o premisă a acesteia, ca într-un raport deformat între credinţă şi ştiinţă! Umanul precede credinţa, iar, inumanul o destructurează, pentru că nu credinţa precede umanul. Nu ne naştem creştini, musulmani, iudei sau altceva, pentru ca, ulterior, să fim botezaţi oameni, ci ne naştem oameni, fiind botezaţi într-o religie tradiţională, strămoşească! Iar, cum actul absolut al credinţei poate fi redus la relativitatea învăţării comportamentului religios, prea uşor, creatura nu îşi mai cunoaşte direct creatorul, fără intermediul subiectiv şi aleatoriu al învăţării unui comportament adecvat! Dacă opera nu-şi conţine organic datele propriului întemeietor, fiind necesar procesul exterior al deducţiei aproximative, absolutul absurdului face ca absolutul divin să fie învăţat prin intermediul relativului uman confiscat de înclinaţii ateiste! De aceea, actul creaţiei supreme rămâne necunoscut, luând forma prin care enigma credinţei se pierde în desuetudine! De aceea, trebuie să învăţăm să credem în ceea ce nu cunoaştem şi să sperăm în ceea ce nu înţelegem îndeajuns, pentru că nu poţi să vorbeşti despre Dumnezeu substituindu-te, insidios, acestuia, fiind plătit pentru asta, beneficiind de avantajele vieţii materiale!

Simbolistica Învierii Domnului e una adevărată şi absolută
Cu adevărat credibili sunt doar cei care suferă de privaţiuni pentru faptul că vorbesc despre starea lor, nu însă, cei care sunt în stare să piardă unele avantaje propăvăduindu-L pe Dumnezeu! Pentru omul secularizat de astăzi, obsedat de mirajul banilor şi al afacerilor, e tot mai greu de crezut într-o divinitate care iese doar din vorbele remunerate ale unora! Aşa că, despre credinţă nu poţi vorbi decât din postura de învins în numele credinţei! Toţi cei care câştigă pe seama credinţei o prăvălesc pe aceasta într-o iremediabilă disoluţie, făcând din biserică «o întreprindere lucrativă de transport către eternitate», cum spune filosoful danez, Kierkegaard. Referirea caducă şi sterilă, chiar dacă se referă la Dumnezeu, nu ne spune nimic deosebit, ba, mai mult, ne poate reda o tăcere inspirată. Cuvintele goale de conţinut alungă misterul, pe când tăcerile elocvente îl pot provoca, aşa că vorbirea golită de orice sens real, vizează doar apetenţa imanentă, pe când cea teologică, presupune «ipso facto» transcendentalitatea, ocultarea timpului şi a spaţiului real! De aceea, transsubstanţierea trebuie înţeleasă în spiritul simbolismului realist, iar nu în cel al simbolismului idealist şi subiectiv. Acest excurs teologic este reflectarea unui eveniment din lu¬mea spirituală şi posedă o semnificaţie absolută, care nu este din lumea subiectivă a trăirilor interioare, ci din cea a vieţii reale, obiective! De asemenea, el nu poate fi conceput în spiritul unui realism naiv obiectivat prin referiri concrete, deoarece jertfa Mântuitorului Iisus lui Hristos şi răscumpărarea păcatelor se împlinesc în eternitatea lumii spirituale. Acesta este fenomenul iniţial al vieţii spiritului, când materia sfinţeniei lemnului Crucii nu este întâmplătoare, fiindcă ea este legată simbolic de chiar fenomenul spiritual originar! Concepţia simbolică despre sfinţenia lucrului material nu are nici o legătură cu simbolismul contemporan, care respinge realitatea sa şi nu vede cu claritate decât prin expresia convenţională a emoţiilor religioase sufleteşti. Simbolul religios nu este o alegorie, pentru că sfinţenia sfinţitoare deţine o natură cosmică, ce nu se săvârşeşte numai pentru sufletul omenesc. Simbolistica Învierii Domnului e una adevărată şi absolută, iar, prima sa realitate sălăşluieşte în lumea spi¬rituală, nu în lumea noastră modernă şi postmodernă! Pentru că orice trup sfinţit al omului, tot ceea ce este sfinţit aici, nu con¬stituie o realitate în sine, ci numai o realitate simbolică. Tru¬pul sfinţit al Domnului nostru Iisus Hristos nu va prezenta decât simbolistica sacrului, nu va aduce o regenerare reală, în care viaţa să fie transfigurată în împărăţia lui Dumnezeu, deoarece, realitatea originară şi autentică nu este dată decât în viaţa transfigurată a spiritului teologic! Iar, când schimbăm simbo¬lica trecătoare în realitate eternă, când sacrul se vede înro¬bit trupului lumii material, atunci se închide calea adevăratei transfigurări a vieţii, prin jertfa Mântuitorului atribuindu-se motivul obţinerii realităţilor spiri¬tuale de dincolo de viaţa pământească!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Stabilirea raportului teologic dintre credinţă şi cunoaştere – Credinţa este doar speranţa în propria posibilitate de a-L invoca pe Dumnezeu, de a-L accepta ca existenţă Atotcuprinzătoare şi Atotputernică! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Rugăciunea în Postul Învierii este o invitație la smerenie
Sărbătoarea Învierii Domnului ne îndeamnă să regăsim și să înțelegem darul pe care Dumnezeu l-a făcut lumii, darul unui Mântuitor care nu a venit să ocupe un tron pământesc, ci să își afle Împărăția în inimile celor care îl vor primi! Rugăciunea în Postul Învierii este o invitație la smerenie, la iubire și la dăruire, la trăirea unui adevăr mai presus de orice logică omenească, pentru a întări adevărul că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină părtaș la dumnezeirea Lui. Desigur, multe lucruri şi ispite pământeşti ne copleşesc, dar, nu vom găsi fericirea în acumularea de lucruri materiale! La vremea lor, creștinii din generația apostolică trăiau în simplitate, în sărăcie, în contrast cu opulența păgânilor şi chiar dacă bogățiile nu sunt rele prin ele însele, totuşi, riscă să ne piardă mințile prin obsesia de a le avea neapărat, în orice condiții, cât mai repede posibil, fără cumpătare şi cât mai multe! E momentul pentru visul singular, pentru post, înfrânare, neagonisire, caritate deoarece, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că o cămașă ne e de ajuns! A nu merge la biserică nu este totuna cu a nu merge în drumeții, la teatru, în biblioteci sau pe stadioane sau la manifestaţie pe stradă! A merge la biserică nu este un «hobby» şi chiar dacă nu sunt mulți atei, ci doar mulți oameni extrem de ocupați cu foarte multe lucruri, care nu mai au timp de familie și de suflet, în goana lor după pluralul cuvântului «ban», dacă nu ne rugăm doar pentru că avem prea multe afaceri, înseamnă că avem mai multe preocupări lumeşti decât a vrut Iisus Hristos ca să avem! Se pare că prea multă lume este confuză și neștiutoare, iar, în lumea aceasta este prea multă trivialitate, prea multă grosolănie, prea multă minciună! Cel mai întristător lucru este atunci când prea mulți oameni nu mai întrevăd nici o cale de ieșire, când nu Îl mai pot vedea pe Dumnezeu, pentru că nu știm ceva mai multe despre ceea ce e în Rai, dar știm că Hristos este acolo și ne e suficient! Iisus Hristos, nu doar că ne avertizează, El are soluții şi nu va înceta niciodată ca să fie iertător, iar, rugăciunie cu lacrimi nu sunt niciodată prea multe! Mântuitorul Hristos nu ne întreabă dacă s-a schimbat lumea, ci dacă ne-am schimbat noi în această lume! Prea multă vreme, oamenii au căutat surse de hrană, iar, acum caută surse de divertisment şi nu caută prin rugăciune surse de har! În aceste momente de post aspru, ne pregătim de «Buna Vestire» şi ne regăsim în comuniune cu toți frații și surorile noastre în Hristos, cu întreaga Biserică şi cu toţi cei care împărtășesc aceleași simțiri de recunoștință și de iubire.

Minunea Învieri Domnului se află în lumina ce răsare în noi!
Frumusețea Învierii Domnului se regăsește nu doar în realitatea exterioară, ci și în interiorul nostru, în modul în care noi, ca ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, alegem să trăim această Taină de nepătruns! De fiecare dată când ne adunăm în rugăciune, în familie sau în comunitate, în noaptea sfântă de Înviere, noi suntem chemați să fim cu Mântuitorul Hristos în sufletele noastre, să-L primim în inima noastră, așa cum Fecioara Maria L-a primit în ieslea din Betleem. Frumusețea Învierii este, prin urmare, o frumusețe lăuntrică, a vederii Lui Dumnezeu, care se regăseşte în fiecare dintre noi, atunci când ne deschidem sufletul către Dumnezeu și primim iubirea Lui! Este o frumusețe care se hrănește din rugăciune, din iubire și din trăirea autentică a învățăturilor Mântuitorului, o frumusețe care ne transformă, ne curățește și ne face să fim şi mai buni, mai milostivi, mai apropiați unii de alții. La mijlocul Postului Învierii Domnului, Îl vedem pe Hristos în lume și în sufletele noastre că aduce cu sine o nouă speranță, o nouă lumină care ne călăuzește pașii! În această perioadă a Postului Mare, suntem invitați să ne bucurăm nu doar de bunurile materiale, ci mai ales de darurile spirituale: iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, pacea inimii și lumina care ne răsare în întunericul acestei lumi. Aceasta este adevărata frumusețe a Învierii Domnului, faptul că Învierea Lui poate deveni o realitate trăită în fiecare dintre noi, transformându-ne viețile și făcându-ne să trăim în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele nostru! În acest fel, Învierea Domnului nu este doar o sărbătoare care marchează un eveniment din istoria mântuirii, ci o chemare permanentă de a trăi acea Înviere în fiecare zi a vieții noastre! Minunea Învieri Domnului se află în lumina ce răsare în noi atunci când alegem să trăim conform Voii Lui Dumnezeu, în dragoste, în pace și în adevăr! Fără frumusețea credinței în Dumnezeu, moare orice nădejde, se stinge orice speranţă, iar, Împărăția lui Dumnezeu predicată de Iisus Hristos prin minunile săvârşite ne arartă că Învierea este momentul ca să nu mai gândim păgânește! Învierea este aşteptată, Mesia poate să vină în inimile noastre, iar, aceasta este o altă întâlnire reușită cu Dumnezeu! Toţi, cei care avem credinţă, să fim încredinţaţi că nu ne putem încrede decât în Dumnezeu pe Care trebuie să-L vedem în inimile noastre, în vieţile noastre!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Când Îl putem vedea pe DUMNEZEU – Ca o chemare la pătrunderea în adevărul veșnic al Chipului Mântuitorului! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Învăţătura Preotului de mir – Perioada Sfântului şi Marelui Post este o perioadă de luptă duhovnicească apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Simbolistica labirintului teologic, transfigurată în experienţă spirituală!
În experienţa religioasă, nu doctrinele generează simbolistica labirintului, ci viaţa şi calea autentică, adevăratele întâlniri din lumea spirituală, iar, meandrele spiritului omenesc transmit un eveniment deosebit de impresionant, despre calea spirituală a unui om, prin întâlnirea lui Saul cu Iisus Hristos. Tocmai o asemenea întâlnire, care l-a transformat pe Saul în Pavel, constituie în mod cert temelia credinţei creştine în Mântuitorul Hristos şi în Mântuirea noastră! Orice om poate avea experienţa acestei întâlniri care poate constitui o secvenţă din simbolistica labirintului, pentru că metamorfozarea şi transformarea lui Saul în Pavel constituie a doua sa naştere, o naştere spirituală. De aceea, minunata întâlnire cu ceea ce înseamnă realitatea divină, nu e o stare sufletească, nici o experienţă psihologică, ci, o expresie a faptului că emoţiile psihice lasă închis omul în el însuşi, absorbit în sentimentele şi în credinţele lui, care sunt separate de realităţile divine. Numai simbolistica labirintului teologic, transfigurată în experienţă spirituală, poate elibera sufletul omenesc şi poate transforma sentimentele subiective în adevărate întâlniri ontologice cu lumea spiritual! Tocmai de aceea, dogmele nu sunt înzestrate cu o natură psihologică şi naturalistă evidentă, ci cu o natură spirituală configurată prin simbolistica labirintului! Teoriile dogmatice din istoria gândirii Bisericii au un rol reprezentativ, înainte de orice subliniere. Ele nu denunţă doctrinele eronate, ci o falsă orientare a experienţei spirituale, o deviere a căii spirituale, pentru că ne arată ceea ce aduce prin ea, viaţa şi ceea ce aduce moartea pământească! Cu precădere, dogmele teologiei creştine au valoare spirituală şi practică, nu doctrinară şi gnostică, pentru a demonstra că maleficulnu constă în faptul că ereziile sunt doctrine greşite, ci în faptul că ele mărturisesc despre o deformare a experienţei spirituale a omului.

De la natura teandrică a lui Hristos, la Mântuirea prin misterul Crucii!
Din acest punct de vedere, negarea Lui Hristos de către farisei, ca Fiu al lui Dumnezeu, cosubstanţial Tatălui, ca Dumnezeu – Om, reunind într-o singură persoană două naturi, două voinţe, divină şi umană, erezii care sunt specifice arianismului, monofizismului, monoteismului şi nestorianismului, echivalează cu o deformare a experienţei spirituale şi un compromis în faţa simbolisticii labirintului metafizic! Aici este o pseudo-simbolică expresie a evenimentelor din lumea spirituală, o nefastă orientare a spiritului care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Maleficul nu constă în faptul că doctrinele gnostice sunt false, incapabile să dea adevărata cunoaştere, ci în aceea că arată o experienţă şi o cale spirituală în care lumea pământească nu poate fi iluminată şi transfigurată într-o lume a vieţii eterne! Simbolistica labirintului este importantă ca o dovadă a evenimentelor săvârşite în lumea spirituală, evenimente ce conduc la Împărăţia lui Dumnezeu, la unirea omului cu Dumnezeu, la transfigurarea şi deificarea lumii acesteia împovărată de umbra păcatului! De aceea, dogmele nu exprimă cunoaşterea ultimă despre fiinţa divină şi nu constituie, prin ele însele, cunoaşterea definitivă, cu toate că au o importanţă preponderentă pentru ea, fiindcă ea se hrăneşte din faptele experienţei spiritual! Concilierea gnozei, deci, a cunoaşterii profunde şi a dogmelor, nu înseamnă supunerea extrinsecă a cunoaşterii autentice, specifice anumitor doctrine teologice, ci sugerează recursul necesar la experienţa spirituală, la sursa vitală a cunoaşterii divine. Dacă gnoza este liberă, însăşi libertatea cunoaşterii trebuie să ducă la sursele vieţii sirituale, care ne arată că în cazul în care se spune că Dumnezeu nu există, nici omul nu există şi nici eu însumi, ca om, nu mai exist! Putem aprecia că dogmele sunt simboluri labirintice din lumea spirituală, iar, evenimentele acestei lumi joacă un rol important în cunoaşterea ei, fiindcă îi descoperă unitatea şi integralitatea, în opoziţie cu caracterul rupt şi accidental al evenimentelor din lumea fizică în care trăim! Nu contează prea mult dacă sistemele teologice şi dogmatice sunt exoterice, că, urmărind un scop de organizare socială, conduc experienţa spirituală a omenirii, deoarece, nu rămâne mai puţin, ca adevăr ezoteric, prin care se consideră că lumea spiritului este lumea ecumenică sobornicească, prin care experienţa spirituală cuprinde şi întâlniri cu o singură şi aceeaşi realitate divină, în care se revelează Mântuitorul Iisus Hristos. Unii consideră că ecumenismul izvorăşte din natura spiritului, deoarece caută să demonstreze că lucrarea dogmelor Bisericii este un proces de elenizare, o introducere a filosofici greceşti în creştinism, ceea ce nu corespunde realităţii. Dogmele ce se referă la Treimea divină, la natura teandrică a lui Hristos, la Mântuirea prin misterul Crucii, constituie elocvente dovezi că nimic din conţinutul ereziilor, nu este raţional şi accesibil inteligenţei. Dimpotrivă, ereziile ajung mult mai bine la o înţelegere prin judecată pripită! Arianismul, mai ales, deşi se dorea raţional, a avut ca adepţi pe toţi aceia care se frământau cu gândirea şi filosofia elenismului! Pentru că e mult mai uşor să nu recunoşti decât o natură şi o voinţă în Hristos, cum fac monofiziţii şi monoteliştii, decât să afirmi, cu dogma, fuziunea antinomică şi paradoxală a două naturi şi a două voinţe care consideră dogma creştină care simbolizează experienţa spirituală şi viaţa spirituală prin reprezentări teologice şi nu prin concepte care evocă simbolistica labirintului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Dacă Dumnezeu nu există, nici omul nu există şi nici eu însumi, ca om, nu mai exist! – Dogma creştină simbolizează experienţa spirituală şi viaţa spirituală prin reprezentări teologice! ,,De ce alergi Omenire spre întuneric, când Domnul ţi-a dat atâta lumină”! (Constantin Brâncuşi) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Oamenii au schimbat în minciună Adevărul lui Dumnezeu!
Cu toate acestea, putem stărui şi asupra păcatului, asupra corupției ființei umane, ca rezultat al păcatului, ca o perspectivă de inversare, de întoarcere la un egoism al autosuficienţei, pentru a vedea mai bine ceea ce este păcatul pentru ființa umană. De aceea, trebuie să vedem, pentru început, exact modul cum a venit păcatul la om, iar, pentru acest lucru, să reținem că atunci când a venit diavolul sub formă de șarpe, primul lucru pe care l-a făcut a fost să strecoare în mintea omului îndoiala cu privire la corectitudinea Judecăţii lui Dumnezeu: «Auziți, v-a spus oare Dumnezeu să nu mâncați din pomul cutare? Dar ce credeți voi? Credeți cumva că Dumnezeu are dreptate? V-o spun eu: Dumnezeu are intenții ascunse! El nu vrea să vă deschidă mintea! Și El vă minte; nu veți muri!», ceea ce însemnă că primul lucru pe care-l urmărește diavolul este să distrugă încrederea oamenilor în Dumnezeu, să submineze încrederea în El, spunând că: «Nu e acolo nimeni, ce mai! Poți face ce te taie capul!», mai ales că necuratul ştie prea bine că atunci când ai încredere absolută în Dumnezeu, câtă vreme te bazezi pe El, âncornoratul nu te poate clinti! Dar, dacă ți-a şubrezit încrederea în Dumnezeu, prăbușirea e inevitabilă, iar, atunci începe următorul calvar: «Ascultați! Uitați-vă bine la pomul acela: cât e de frumos! Cât e de dorit! Și ce grozav este să ți se deschidă mintea!», mai ales dacă a fost subminată încrederea în Dumnezeu și vine atacul la om. Iar, când s-au aprins poftele, când încrederea în Dumnezeu nu mai stăruie, diavolul vine cu lovitura fatală: «Luați, căci vă spun ce va fi: veți fi ca Dumnezeu! Adică, stăpâni pe voi înșivă! Dumnezeu e Stăpân, Dumnezeu e Suveran! Veți fi și voi ca Dumnezeu, stăpâni pe voi înșivă, suverani!», fiindcă diavolul însuși la fel a început, când a zis: «Vreau eu să fiu ca Dumnezeu! Eu să fiu cineva!», ceea ce denotă că în acest «eu» în care se proiectează până astăzi fiecare dintre noi pare convins că el e cel mai grozav în lumea aceasta, că el merită totul, că lui i s-ar cuveni totul, că el este cel mai mare dintre cei mari! Aceasta e o proiectare a minții, a felului de a judeca, iar, oamenii s-au crezut că sunt înțelepți și au înnebunit și au schimbat Slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, cu păsările, cu dobitoacele cu patru picioare și târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, ca oamenii să urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună Adevărul lui Dumnezeu! Pentru moment, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite şi astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire plătită cu bani, de viclenie, de lăcomie, de răutate, oameni plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase, șoptitori pe ascuns, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați şi fără milă! Astfel, se conturează imaginea omului modern şi post-modern, care nu L-a păstrat pe Dumnezeu în inima sa, ca în cele din urmă, oamenii să ajungă la degradarea trupurilor lor, a personalității lor, a ființei lor identitare! Dacă oamenii s-ar fi întors la Dumnezeu, Care, după greşeala lui Adam, n-a încetat să-i cheme la El prin glasul prorocilor, oamenii ar fi scăpat de nebunie, venindu-şi în fire. Dar, Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce Îl caută pe El, însă, oamenii păcătoşi parcă s-au afundat şi mai mult în nebunia lor închinându-se la idoli, la falşi dumnezei! Astfel, putând să-L cunoască pe Dumnezeu cu mintea lor, fiindcă, nu ca pe Dumnezeu L-au slăvit şi nici nu I-au mulţumit, ci în cugetările lor s-au rătăcit şi inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat, crezând că sunt înţelepţi, dar, au ajuns nebuni, iar, Slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios au preschimbat-o în asemănarea chipului omului celui păcătos! În felul acesta, oamenii au nesocotit harul dat lor şi prin aceasta au întors atât de mult spatele lui Dumnezeu şi au tulburat atât de mult sufletul lor, încât nu numai că au uitat de credinţa în Dumnezeu, dar şi-au plăsmuit idoli în locul lui Dumnezeu şi au cinstit mai mult cele ce nu sunt în locul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, închinându-se făpturii în locul Creatorului!

Nebunia idolatriei constă în necunoaşterea adevăratului Dumnezeu!
Astfel, nebunia idolatriei constă în necunoaşterea adevăratului Dumnezeu, Cel Ce este existenţa cea adevărată şi Adevărul oricărei existenţe. Oamenii rătăciţi de idolatria banilor, în să-L recunoască ca Dumnezeu şi Lui să I se închine, după cum se cuvine, s-au lăsat amăgiţi de făpturile din lume, ajungând ca pe unele să le cinstească în mod deosebit şi lor să li se închine. În felul acesta, omul se îndreaptă spre neant, pentru că nimic nu mai rămâne din făpturi fără Dumnezeu, Cel Ce le-a creat şi de la Care îşi au începutul şi sfârşitul, însăşi raţiunea lor de a fi, iar, în loc de a fi prilejuri de descoperire a lui Dumnezeu, ajung să-L nesocotească prin patima păcatului! Astăzi, mai mult ca niciodată, nu se mai vede în cele create Creatorul, nu se mai vede în ele pecetea Lui, raţiunile spirituale după care au fost create, care le fac să fie ceea ce sunt şi totodată le mână spre ceea ce trebuie să fie! Prin minciună şi prin manipulare, prin sărăcie şi ignoranţă, nu se mai văd energiile divine din care se împărtăşeşte fiecare făptură pe măsura bunului simţ, lumea văzută nu-l mai cheamă pe om la mulţumirea ce I se cuvine lui Dumnezeu şi la înălţarea către El, ci, prostită cum este, îl izolează pe om şi-l face să creadă că nu există nimic altceva în afara promisiunilor ei, întunecându-i mintea şi lipsindu-l de Lumina cea adevărată. În felul acesta, începe omul să vieţuiască într-o lume care, din pricina păcatului, nu este altceva decât iluzie şi o amăgire! Prin atitudinea sa idolatră, negându-L pe Dumnezeu, omul înlocuieşte realitatea inteligibilă şi spirituală cu o realitate materială şi sensibilă şi-şi face idoli din cele create, iar, idol devine tot ceea ce constituie pentru om obiect de cult, în sensul larg al cuvântului, tot ceea ce-i subjugă atenţia şi strădaniile, făcându-l să uite de Dumnezeu! În acest fel, se ajunge la o percepţie delirantă a realităţii: Cel Ce este cu adevărat Dumnezeu, este nesocotit, ca neexistând, iar cele care nu sunt decât prin El sunt socotite existenţe absolute, care au în sine valoare şi sens de moment! Rătăciţii ar fi tare nebuni şi orbi, căci, dincolo de orice nebunie, nu par sănătoşi la minte cei ce nu recunosc pe Dumnezeu şi nu cred în Cuvântul Lui, Mântuitorul tuturor, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care Tatăl orânduieşte şi susţine şi poartă grijă de toate! Idolatrizând la propriu şi la figurat realitatea sensibilă, oamenii Îl înlătură pe Dumnezeu şi se fac în acest fel potrivnici ai Săi, prin boala sufletului lor sau prin tulburarea minţii care, potrivit firii, idolatria este ca o simplă nebunie!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Astăzi, mai mult ca niciodată, nu se mai vede în cele create Creatorul, nu se mai vede în ele pecetea Lui, nici raţiunile spirituale după care au fost create! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Viaţa noastră socială ca o dezbinare dualistă dintre Dumnezeu şi lume!
Abordarea substanţialistă a lumii naturale, neschimbată în principiul său îndepărtat de divin, reprezintă desigur, un naturalism pseudo-religios, ce va da naştere apoi naturalismului materialist şi pozitivist, în care Dumnezeu se va afla îndepărtat definitiv de lumea naturală, iar spiritul va fi irevocabil închistat, pentru că în viziunea destul de confuză a metafizicii naturaliste, doar teismul dualist, care respinge legătura simbolică ce uneşte lumea divină cu lumea naturală, duce mai întâi la ateism în raport cu lumea creată de Dumnezeu! Acestei concepţii abstracte i se opune concepţia simbolică, ce admite legătura existentă între cele două lumi, lumea naturală a adevărului creaţiei şi lumea socială a manipulării prin minciună, cea care vede semnele lumii divine, altfel decât meandrele căderilor şi ale urcărilor din viaţa spirituală. Cu siguranţă, ordinea naturală nu este eternă şi neschimbătoare, ci, exprimă doar un moment, simbolizând viaţa spiritului care se afirmă pe sine, iar, din profunzimea spiritului se pot naşte forţe ce îl vor transfigura şi elibera pe om din puterea păcatului care îl reduce la neant. În multe privinţe, dacă analizăm viaţa ca un labirint al manipulării prin minciună, considerăm că sunt posibile trei concepţii ale relaţiilor dintre lumea divină şi lumea noastră socială: în primul rând, o dezbinare dualistă dintre Dumnezeu şi lume, prin agnosticismul, idealismul subiectiv ce se închide în subiect, simbolismul idealist care nu admite decât simbolizarea lumii subiective din viaţa afectivă, separată de inima fiinţei, în cel de-al doilea rând, ipoteza raţionalistă, care presupune că misterul fiinţei divine este deschis conceptului, realismul obiectiv, care consideră realităţile din lumea naturală ca fiind absolute, iar, în cel de-al treilea rând, vorbim despre simbolismul care admite transfuzia energiei divine în această lume, care dezleagă şi totodată leagă două lumi şi recunoaşte că fiinţa divină nu face decât să se simbolizeze misterul creaţiei rămânând inepuizabilă şi misterioasă. Prin aceasta, dualismul şi raţionalismul, falsul dualism şi falsul monism pliate pe minciună, îndepărtează omul de lumea divină, închizându-i această lume, pentru a susţine pozitivismul şi materialismul. Pentru acestea, nu există relaţii tainice între cele două lumi, transfuzie de energie dintr-una în celelalte, semne date de alte lumi!

Numai simbolismul religios e apt să exprime taina şi infinitul lumii divine!
Oricum, lumea divină se închide şi se deschide când credem că este accesibilă conceptului raţional, când se construieşte o realitate obiectivă a lumii naturale şi când se separă fiinţa divină de lumea subiectivă, condamnând omul la trăirea în concretul contrafăcut şi digitalizat, când omul trăieşte în izolare şi în viaţa sa emoţională alienată. Idealismul subiectiv şi realismul obiectiv constituie tendinţele gnoseologice private ca moduri diametral opuse, prin dezbinarea dintre lumea divină şi lumea naturală combinată cu ecouri sociale, prin dedublarea spiritului omenesc. Obiectivarea constantă a vieţii divine, identificarea sa cu adevărul înseamnă uneori negarea misterului şi a infinităţii dumnezeieşti. De multe ori, regăsim această negare, când se face detaşat de viaţa divină, o realitate subiectivă, când credinţa este asimilată vieţii afective. Astfel, dualismul dă naştere pozitivismului agnostic şi psihologismului accentuat, mai ales când raţionalismul creează naturalismul şi materialismul fundamentate pe minciună! Cele două concepţii care tind să explice raporturile dintre cele două lumi, predomină în gândirea post-modernistă de astăzi! Pentru unii atei adânciţi în minciună şi în arta manipulării, credinţa devine exclusiv o categorie psihologică! Raţiunea gândirii contemporane se situează împotriva tentaţiei de a exprima fiinţa divină prin concepte raţionale, astfel că prin deism, prin religia naturală, gândirea ajunge la ateism, la negarea religiei ca doctrină şi a credinţei ca formă de exprimare! Deismul este produsul fatal al teismului raţionalist, ce uneşte în el dualismul abstract cu monismul absolutizant, tocmai pentru ocultarea adevărului şi pentru manipularea conştiinţelor. Numai simbolismul religios e apt să exprime şi să salveze profunzimea, taina şi infinitul lumii divine, deosebirea sa de lumea naturală, mai ales că viaţa spirituală nu se descoperă şi nu se percepe în această lume decât prin intermedierea simbolismului în care se regăseşte Dumnezeu. Acest lucru poate fi dificil de înţeles, poate fi deformat prin diverse principii raţionaliste şi dualiste, dar el este în acelaşi timp nedespărţit organic vieţii religioase şi credinţei bazate pe Adevăr! Doar simbolic se poate înţelege Dumnezeu, numai cu ajutorul simbolului se poate pătrunde Taina Sa, deoarece divi¬nitatea nu poate fi determinată raţional, iar, conceptului logic îi rămâne inaccesibilă Taina datorită manipulării oamenilor prin minciună! Acest lucru îl afirmă întotdeauna marii gânditori religioşi, marii mistici şi teosofi creştini, fiindcă, nici o minte smerită, confundată cu o teologie scolastică sau metafizică, nu poate contesta acest mare adevăr! Dincolo de ideea religioasă despre Dumnezeu se află întotdeauna infinitul, profunzimea iraţionalului şi supra-raţionalului şi tocmai acest abis misterios şi iraţional determină simbolismul, singura cale care duce la cunoaşterea şi înţelepciunea divină! Toate categoriile conceptuale şi raţionale despre Dumnezeu şi viaţa divină, toate categoriile teologiei «catafatice» (ca modalităţi de cunaştere a Lui Dumnezeu prin afirmare), nu exprimă ultimul adevăr despre divin, căci toate sunt relative, îndreptate spre lume şi omul natural, adaptat limitelor care se regăsesc în zilele noastre prin viaţa ca un labirint al manipulării prin minciună şi al ocultării adevărului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Viaţa, ca un labirint al manipulării prin minciună – Simbolul care ne dezvăluie viaţa lui Dumnezeu – Adevărul, pentru că ne semnalează trecerea energiei divine în viaţa acestei lumi! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

„Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”!
Unor persoane, aproape inexplicabil, parcă le este teamă de întâlnirea cu Hristos, se feresc mult de asta, pentru a nu-i vădi în ceea ce sunt ei înșiși și față de ceilalți. Judecata este cu atât mai surprinzătoare, pentru ei, nu pe Hristos Îl invocă, întrucât Acesta le citește gândurile (inimii), fără să fie verbalizate: „De ce cugetați rele în inimile voastre?” (v. 4). Nu este vorba doar de o stare a minții de ieri sau de acum, ci gândul este deja îmbrăcat în simțuri primare desemnate de termenul «inimă» și devine mult mai consistent, un pas până la faptă. Ești ceea ce gândești, aceasta este judecata, sau, cum ar spune un sfânt părinte, «cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața»! E foarte adevărat, întâlnirea cu Hristos seamănă cu o invitație la pocăință! Peisajul degradant devine trist pentru că îl revelează pe omul ipocrit, care disimulează, care nu își asumă identitatea şi își definește personalitatea nu împreună cu celălalt, ci împotriva celuilalt și, în felul acesta, pierde șansa de întâlnire-mântuire. Nu se lasă mișcat de o dragoste curată, care îi devine chiar instrument de judecată, de tortură, iar, dragostea îl vădește în singurătatea sa, în tristețea sa și în neputința sa, în cele din urmă în micimea firii sale! Dar, pe Hristos Îl revelează, încă o dată, drept Cel care caută oaia cea pierdută, căci întrebarea pe care le-o pune oamenilor, dincolo de caracterul de judecată pe care-o are, înseamnă, mai mult decât orice, o nouă încercare de chemare la pocăință. Judecata divină înseamnă aici o chemare la pocăință, iar, un singur om nu este vrednic de acest lucru, cel care nu simte că are nevoie de ceea ce înseamnă dreptul autoproclamat. Avem de-a face în multe privinţe, cu o chemare de a intra în dragostea lui Hristos, adresată celor în suferinţă şi în rătăcire, fără vreo prioritate. Pe de altă parte, acest lucru presupune și o chemare la judecată, Hristos-Dragostea fiind Judecătorul Însuși, iar, judecata presupune trei întâlniri concomitente necesare – cu Hristos, cu sine și cu ceilalți! În felul acesta judecata devine mântuire, iar omul se vădește în atâta cât iubește credinţa în Dumnezeu!

«Cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața»!
Aşadar, urmărind chiar gândul Lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii, totul se leagă prin Dumnezeu: trecutul, prezentul şi viitorul care una sunt, într-un continuu azi. Provocările vieţii sunt într-o strânsă legătură, într-o desfăşurare continuă ce ne ridică treptat către Dumnezeu! Auzim în Sfânta Evanghelie istorisindu-se câte un caz sau altul de vindecare a unui om sau altul, a unui bărbat sau a unei femei, care au fost vindecaţi de către Iisus Hristos, ca şi cum ar fi vorba despre o nevoie sufletească sau trupească, atunci când Îl vedem pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, când Mântuitorul Se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Și ne întrebăm: De ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi, în relaţiile interumane? Toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă, dar, se pune întrebarea: de ce nu ne întâlnim întotdeauna cu Dumnezeu? Un alt părinte al Bisericii spunea odată: Dacă este cineva cu bunăvoire, Dumnezeu îl va întâlni undeva, deci, dacă este cineva cu bunăvoire, chiar bunăvoirea noastră, doar ea se poate întâlni cu Voia cea bună a lui Dumnezeu! Deci de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem un lucru important: citim în Evanghelii atâtea cazuri de vindecare, dar omitem un fapt, și anume acela că Dumnezeu Hristos, pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din mulţime, gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită şi nemărturisită! Aceia s-au vindecat când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării de către un om oarecare, de către un doctor specialist! Ei, pe Dumnezeu L-au căutat, nu pentru simpla vindecare! Pentru ca să primeşti Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El, mai ales că boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem muritori şi păcătoşi! Ele ne arată o anumită durere, dar, nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durerea ca atare, dar nu vedem ce este dincolo de durere şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de neputință! De aceea, Îi cerem Lui Dumnezeu: «Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim! Uneşte-ne, Tu, mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!», fiindcă Îi este foarte lesne lui Dumnezeu să ne vindece, să ne facă din nou întregi, nu doar pentru că vrem noi lucrul acesta! Credem că suntem gata să primim această vindecare, pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: «Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!», înseamnă că din momentul acela, va trebui să-I slujim Lui, va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor. Dar, pentru a concluziona, de cele mai multe ori, nu suntem gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine! Nu suntem gata să-i iertăm pe toţi greşiţii noştri şi nu suntem gata să nu avem nimic murdar în inima noastră! De aceea, mergem cu sfială ca să Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă, de boală trupească şi sufletească, prin mântuire!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Adevărurile dreptei credinţe, când Îi cerem Lui Dumnezeu să ne izbăvească – ,,Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele”! (Sfântul Vasile cel Mare) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Cea mai importantă «locație» din viața noastră este Biserica”!
În cuvântul de învățătură duhovnicească, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit dr. Irineu a început prin a spune că: „De câtva timp venim aici în oraşul dumneavoastră şi în satele unde s-au făcut resfinţiri de biserici! Vă regăsesc în privirile mele pe toţi cei care aţi fost prezenţi la alte sfinţiri de biserici! Constat că aveţi râvnă pentru Dumnezeu și pentru «Casa» Tatălui ceresc, iar, aceasta arată că sămânța sădită de către strămoșii noștri continuă să odrăslească pe mai departe în familiile și în viața dumneavoastră. În primul rând, subliniez faptul că Biserica este «Casa» în care noi Îl întâlnim pe Dumnezeu, este lăcașul în care noi ne simțim în «vizită» la Dumnezeu, unde El ne așteptă întotdeauna, în fiecare duminică și sărbătoare ca să ne «încarce» cu darurile Sale cele bogate… Tatăl Cel ceresc știe să facă daruri bune «copiilor» Săi! Dumnezeu ne-a dat viață. Fără viaţa dată de Dumnezeu, noi nu am putea să trăim pe lumea aceasta! El ne cheamă ca să ne dăruiască Împărăția cerurilor, mai mult decât ne-a dat pe pământul acesta! Aici, bucuriile sunt înlocuite de tristețe, aici, bogăția uneori se pierde, însă acolo în ceruri, ea nu va lipsi niciodată!…Aici, primim lucruri trecătoare, dar dincolo vom primi lucruri veșnice. De aceea, cea mai importantă «locație» din viața noastră este Biserica! În Biserică, noi întâlnim pe sfinții Lui Dumnezeu, cei care au crezut că milostiv și îndurat este Domnul, că Dumnezeu este bogat ca să ne ajute să primim aceste daruri cerești”, a subliniat cu o acribie întărită prin dogmă, Întâistătătorul lăcaşelor de cult din Oltenia.

,,Credința este legată de Cuvântul Lui Dumnezeu și de faptele bune”!
Tâlcuind şi desluşind cu înţelepciune conţinutul Pericopei Evanghelice care a fost citită la Sfânta Liturghie, privitoare la «pescuirea minunată», Mitropolitul Olteniei a evidenţiat faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a săvârșit o minune pentru a se adresa sufletului, auzului și minții noastre, deoarece: ,,Toţi cei care L-au ascultat pe Mântuitorul erau însetați de Cuvântul lui Dumnezeu…Natura ascultă de Cuvântul Lui Dumnezeu și ne hrănește, pământul dă roadă bogată, anotimpurile se succed spre folosul nostru, aerul împrospătează viața noastră și se face bun de respirat! Toate acestea, nu sunt altceva decât darurile lui Dumnezeu” a subliniat Înaltul Ierarh, mai ales că ascultarea Cuvântului Lui Dumnezeu este un lucru esențial în viața noastră. De aceea, putem spune că suntem chemați ca să ascultăm de Dumnezeu, Care ne arată Calea pe care trebuie să mergem şi ne descoperă nedumeririle și îndoielile noastre, a precizat Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu! În încheierea cuvântului de învăţătură duhovnicească, Mitropolitul Olteniei a evidenţiat aspectul pe care îl transmite mesajul importanței credinței și a faptelor bune în viața fiecăruia dintre noi, felicitându-i pe toți cei care s-au ostenit pentru înfrumusețarea bisericii, deoarece: „Dumnezeu este Acela care ne luminează mintea, care ne dă înțelepciune, ca să facem pe cele bune și de folos sufletelor noastre! Nici o faptă nu o putem face fără puterea Lui Dumnezeu. Ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să așezăm aceste vorbe în interiorul nostru, în locul cel mai tainic al sufletului nostru! Dacă auzim Cuvântul Lui Dumnezeu și nu facem fapte bune, ne arătăm că suntem ca un «instrument muzical neacordat», iar, credința este legată de Cuvântul Lui Dumnezeu și de faptele bune. Această credință să o creștem permanent în viața noastră și să o predăm și copiilor noștri! Avem această datorie, să le vorbim copiilor noștri despre Dumnezeu, despre faptele minunate ale Mântuitorului Hristos și prin aceasta, să ne arătăm cu adevărat că suntem copii ascultători ai Tatălui ceresc! Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu alungă răutatea! Vă felicităm și rugăm pe milostivul Dumnezeu să vă răsplătească multe daruri! Amin”.
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Sfântă Liturghie Arhierească la resfinţirea Bisericii cu hramul «Sfântul Ier. Nicolae» din Parohia Celei, Filia Racoţi, Protoieria Târgu-Jiu Nord – ,,Biserica este «Casa» în care noi Îl întâlnim pe Dumnezeu, este lăcașul în care noi ne simțim în «vizită» la Dumnezeu, unde El ne așteptă întotdeauna”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Zăboviri asupra liricii poetului Doru Fometescu apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

E un adevărat blestem al naţiei, o dovadă a dezbinării oamenilor!
Din moment ce până şi doamne şi domnişoare de condiţie din ce în ce mai bună, şi fetiţe de vârste din ce în ce mai mici, se exprimă inclusiv în instituţii, mijloace de transport în comun şi chiar şi în biserici prin expresiile unor organe din pantaloni, rezultă cât de înrădăcinată şi de răspândită este vulgaritatea în societatea românească. Aceste expresii par a fi inoculate definitiv în mentalul naţional, ca obsesii absolute, pentru români ele având rolul unui crez existențial, imn al apartenenței, slogan al identității, dovadă de inteligență, probă de emancipare, argument imbatabil, formulă de salut, semn de amiciție, strigăt de ușurare, soluție universală, ceea ce îi face pe indivizi, din ce în ce mai mulţi să spună că e un adevărat blestem al naţiei, o dovadă a dezbinării oamenilor! Ca urmare, fiind de aşteptat ca un asemenea neam să nu îşi dorească proiecte, ci amăgiri electorale măsurate în bani, nefiind nici soluţii, ci chilipiruri, este cert că dacă populimii i se oferă la alegeri o porţie de fasole şi un ţoi de ţuică este veselă un ciclu electoral, patru ani nefăcând altceva decât să rânjească tâmp, ha-ha-ha, să se scobească în nas, să râgâie, şi în plus, cu glas smiorcăit, să se şi vaite despre viaţa amărâtă pe care o trăim! În rezumat, revenind sintetic la o serie de explicaţii ale fenomenului, se constată că toate ieşirile din decorul moralei civilizate demonstrează că prin omul cu personalitatea distrusă nu mai este în stare să interacționeze, adică, să acționeze în consens cu alți oameni, devenind, astfel, dependent în mod impersonal de ştirile de pe internet, iar slăbindu-se rețeua de reciprocități specifică relațiilor interpersonale, omul a rămas tot mai însingurat de la pandemie, din multitudinea acestor stări individuale rezultând la nivel societal starea de dezbinare. Fiind chiar de înțeles și la nivelul celei mai simple puteri de judecată că, în stare de dezbinare, oamenii n-au mai resimțit nimic omenește pentru oameni, este cert că, în astfel de condiții, lupta pentru supraviețuire a degenerat în încăierare generalizată, cam ca în cadrul haitelor de câini, ceea ce a întors contra-istoric societatea spre stadii imemoriale, iar, efectele acestei contra-întoarceri se resimt din 1990 încoace la tot pasul. Desigur, din moment ce constatăm că cei mai înverşunaţi duşmani ai românilor sunt chiar românii trădători şi vulgari şi cel mai anti-românesc comportament îl manifestă românii înşişi, rezultă că în anumite situaţii, românii parcă nu mai au în comun credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament, atât de consistente încât să îi facă să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod asemănător unii cu alţii, prin fapte bune, deci, să fie uniţi, ataşaţi atât unii de alţii, cât şi de teritoriul naţional. Acest lucru este sesizabil şi cu ochiul liber în starea edificiilor de patrimoniu, a monumentelor şi cimitirelor eroilor, iar, spre deosebire de societăţile civilizate, unde toate acestea sunt îngrijite cu veneraţie, în societatea românească sunt neglijate sau chiar devastate, pentru lemne de foc şi pietre de pavaj, ceea ce arată că românii nu resimt faţă de înaintaşii lor fiorul filiaţiei şi, deci, vreun sentiment de apartenenţă la propria istorie, naţiune şi ţară. Desigur, pentru a înţelege situaţia din societatea românească este necesar a explica faptul că în orice societate credinţele constituie ansambluri de idei, sentimente, atitudini şi opinii, determinante pentru interpretarea şi fundamentarea existenţei, din credinţe derivând valorile autentice! Dar, aceste valori constituie idei abstracte privind binele şi răul, adevărul şi falsul, justul şi injustul, frumosul şi urâtul, din valori derivând normele de conduit! Aceste norme constituie reguli definite social, privind modul de comportare în situaţii specifice, din norme derivând tradiţiile!

Ansamblul credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor constituie în sine cultura!
Aici, problema se schimbă puţin, deoarece tradiţiile constituie modele de comportament transmise din generaţie în generaţie, din tradiţii derivând moravurile! Acestea, la rândul lor, constituie standarde morale informale de interpretare a comportamentelor, din moravuri derivând legile scrise şi nescrise, care sunt standarde morale formale de interpretare a comportamentelor. De aici, începem să mai gândim puţin, pentru că ansamblul credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor constituie în sine cultura, fiind incontestabil că numai prin cultură populaţia de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun determinant, se delimitează de celelalte populaţii şi se transformă întro comunitate de sine stătătoare, aptă să supravieţuiască şi să se perpetueze în mod independent, devenind astfel societate ca atare! Din toate acestea rezultă că în măsura în care în societate s-au constituit credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament asumate, în aceeaşi măsură oamenii se vor comporta conform acestora şi, deci, în mod previzibil, deci, comportându-se previzibil, devin previzibile şi relaţiile dintre ei, şi, astfel, devine previzibil şi posibil modul de proiectare al instituţiilor pe care aceştia le vor încadra sau le vor folosi în relaţiile sociale! Dar, pentru că românii, de-a lungul vremurilor, copleşiţi de nenumărate invazii, şi-au părăsit vetrele abia încropite, este de înţeles că ei n-au avut statornicia, nici de a edifica durabil şi nici de a lupta organizat, fiind plauzibil că, din moment ce n-au putut edifica durabil, n-au avut cum să-şi creeze norme specifice acestui tip de edificare şi, respectiv, din moment ce n-au putut lupta organizat, n-au avut cum să-şi creeze norme specifice acestui tip de viaţă! Aşadar, lipsiţi de aceste tipuri de norme fundamentale pentru constituirea sistemului naţional de norme şi reglementări, românii n-au putut să-şi creeze un astfel de sistem, devenind explicabil motivul pentru care, aşa cum boii nu suportă jugul, tot la fel şi ei nu suportă şi nu respectă nicio normă şi nicio reglementare, rezultând că în arealul românesc, viaţa socială parcă lâncezeşte şi este atât de haotică încât poate fi asemuită cu mişcarea browniană, ceea ce ar justifica definirea cazurilor de haos social prin adaptarea la specificul sociologiei a conceptului fizico-chimic de «mişcare browniană», ca o mişcare de tip românesc! Iar, cum, fără sistem de norme şi reglementări, nu poate exista guvernare, este verosimil că, fără guvernare, în arealul românesc nu s-au creat structuri de societate, ci s-au perpetuat, anacronic, şi, astfel denaturat, stări de clan, de proliferare, mai ales a relaţiilor de cumetrie şi de cârdăşie, stări dovedite curent de însuşi faptul că, la români, aproape totul, de la angajarea în muncă şi la promovarea în funcţie până la internarea în spital şi obţinerea unui loc în cimitir, totul se rezolvă prin astfel de relaţii subterane!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia… şi Lecţia de viaţă! – De la vulgaritatea în spaţiul public la îndepărtearea de tradiţii şi obiceiuri comune! – ,,Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup”! (Mihai Eminescu) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Tu, Doamne, azi, să ne aduci aminte
Că oameni suntem şi vânări de vânt,
Deşertăciuni, ce-n lacrimile sfinte
Păstrează amintiri într-un mormânt
Pe care numai florile-nfloresc
Şi arde liniştit o lumânare,
Ce s-a aprins în Raiul Tău ceresc
Şi picură petalele din floare…

Tu, Doamne, Înălţatu-Te-ai Lumină,
Care coboară-n glasul rugăminţii,
Şi să rămâi în Taina de la Cină,
Lumina ce se-nalţă-n cer cu sfinţii!
Vasile GOGONEA

Articolul Tu, Doamne, Înălţatu-Te-ai… apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII – CREDINŢĂ VIE apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Autoritatea şi forţa de argumentare a Sfântului Chiril s-au dovedit întotdeauna decisive!
Prin urmare, natura divină nu ar putea deveni pătimitoare, aceasta însemnând o schimbare de optică, din moment ce «Dumnezeirea nu va fi vreodată expusă pierderii stabilităţii proprii sub impulsul încercărilor» de tot felul, iar, de aici deducem că «Logosul», ca Raţiune personală, ca subiect al gândirii iubitoare, ipostaziază în Sine natura umană, având ca finalitate o realizare personală umană cu vocaţie înălţătoare! Pare un fel de prejudecată a teologilor moderni şi postmoderni ca terminologia «hristologică» actuală a Bisericii să fie aplicată oarecum forţat şi textelor Sfântului Chiril, cu atât mai mult cu cât se dovedeşte tot mai evident faptul că aceiaşi termeni folosiţi de către Sf. Chiril şi atât de vehiculaţi în limbajul teologic modern sunt departe de a fi identici. Chiar dacă noi vom înţelege astăzi acest «fisis» ca însemnând «natura» sau «usia», să nu uităm că Sf. Chiril, chiar dacă folosea uneori şi termenul de «fisis» într-o asemenea accepţiune proprie, el îi conferea şi anumite nuanţe de interpretare, mai ales că atunci când se referea la sensurile de «ipostasis-prosopon» sau persoană, cum se pare că este cazul în tema pe care o discutăm, termenii utilizaţi nu sunt nicidecum identici. Dacă pornim de la premisa că, într-adevăr, unele expresii ale Sf. Chiril al Alexandriei au generat unele ambiguităţi de interpretare, credem că acest lucru poate fi motivat de două aspecte distincte: pe de o parte, ne referim la faptul că perioada complexă în care şi-a scris opera Patriarhul Chiril o putem considera de asidue căutări intense ale unor concepte corespunzătoare şi chiar adecvate pentru elaborarea dogmelor ortodoxe, iar, pe de altă parte, în clarificările ulterioare, acesta explica într-un sens perfect ortodox nuanţele de interpretare teologico-mistică a conceptului de Dumnezeu-Logos, mai ales că în privinţa operei pe care ne-a lăsat-o ca moştenire, Sf. Chiril s-a dovedit şi un autor fecund care a ilustrat cu măiestrie aproape toate genurile literaturii patristice, într-un stil de o precizie remarcabilă! Opera sa teologică şi «hristologia» sa, în special, au accente biblice, pe parcursul scrierilor sale recurgând adesea la citate din Sfânta Scriptură şi excelând prin expresii tradiţionale de forma: «după cum au zis şi Sfinţii Părinţi» sau «ataşati părerii Părinţilor», ceea ce înseamnă că autoritatea şi forţa de argumentare a Sfântului Chiril al Alexandriei, alături de cea a Sfântului Atanasie cel Mare, s-au dovedit decisive în definirea credinţei creştine ortodoxe. O privire atentă a scrierilor Sfântului Chiril al Alexandriei conduce la concluzia pertinentă că Patriarhul nu s-a luptat numai cu erezia reprezentată la vremea respectivă de Nestorie, dar a înfruntat şi curentele care încercau să minimalizeze profunzimea misterului de nepătruns al întrupării Domnului. Dat fiind că este considerat ultimul mare reprezentant al strălucitei Şcoli Alexandrine, Sf. Chiril avea în vedere, cu deosebire, divinul din Persoana Domnului Iisus Hristos, fără a diminua latura Sa umană, chiar făcând o paralelă bazată pe legătura organică între Per¬soana şi opera Mântuitorului Iisus Hristos. Contrar tendinţelor care configurau un Hristos conceptual, un fel de «universalia nomina», împărţit între două naturi diferite, cu un «prosopon» artificial construit de dragul păstrării sistemului, tocmai acestui Hristos determinat pe principii filosofice speculative, Sfântul Chiril îi opunea pe Hristos Cel Unul, Singurul ade¬vărat, pe Hristosul care întemeiază credinţa noastră. Atunci când vorbim de ,,O singură fire întrupată în Dumnezeu-Logosul”, de fapt, avem în vedere o singură fire întrupată a Cuvântului Lui Dumnezeu, cea care semnifică un singur «ipostas», o singură ,,Persoană a Cuvântului întrupat”, cea care uneşte în sine în chip neîmpărţit şi nedespărţit Logosul, împreună cu Dumnezeirea şi cu umanitatea desăvârşită şi împlinitoare.

Dumnezeu-Logos care uneşte natura şi persoana într-o entitate definitorie!
Credem că în acest sens, nu mai este suficient să afirmăm că acel «fisis» invocat de către Sf. Chiril ar mai înseamna «persoană» sau «ipostas», mai ales că în accepţiunea modernă şi în termenii actuali, conceptual vorbind, termenul de «fisis» din viziunea chiriliană înseamnă «fiinţă», dar nu în înţelesul de esenţă sau de natură de sine stătătoare, ci în sensul de natură esenţializată, în înţelesul de «existenţă» lăuntrică, aceasta având calitatea de a fi o realitate a divinului umanizat, ca un liant care uneşte natura umană cu natura divină, ambele fiind reprezentate în acelaşi timp de acelaşi ipostas. De fapt, ce trebuie să înţelegem noi de aici? Că avem de-a face cu o singură fire, cu o singură realitate, un singur mod de existenţă, că avem acel Dumnezeu-Logos care uneşte natura şi persoana într-o singură entitate definitorie care există din veşnicie ca o a doua Persoană a Sfintei Treimi, dar care, la un moment dat, va deveni ,,întrupare”, constituind pe mai departe o singură realitate şi nu două realităţi care pot fi diferenţiate. Această unică realitate nu înseamnă nicidecum doar ,,o realitate a fiinţării” şi a detaşării de natura ei, care ar putea implica sensul singularităţii sau al unicităţii, ci, mai degrabă înseamnă şi realitatea unui mod specific de existenţă, mai ales că termenul de ,,fisis” uneşte în persoana Logosului cele două naturi, divină şi umană, coagulate într-un singur mod de existenţă, când ambele naturi nu pot exista decât prin această ,,persoană”, dar fără să le confunde într-un amalgam conceptual sau să le schimbe fundamental înţelesul. Premisa care susţine argumentul de la care porneşte Sf. Chiril al Alexandriei o constituie aceea că Iisus Hristos este un singur ipostas sau persoană, având două firi: dumnezeiască şi omenească, numai că noţiunea de ,,persoană” presupune o anumită relaţie biunivocă. Astfel, vedem că «Logosul» se relaţionează de la Fiu la Tatăl din veşnicie, dar printr-o naştere care nu încetează niciodată de a fi legată de Dumnezeu. Persoana sau ipostasul «Logosului» din Treime îşi asumă în timp şi relaţia cu umanitatea prin întrupare, nedevenind o altă persoană sau ipostas, ci raportând Persoana Sa la Fecioara Maria, apoi la umanitate, ucenici, poporul iudeu şi toate acestea la mediul de viaţă creat. Iisus Hristos nu poate să existe ca o altă persoană prin Fecioara Maria, aşa cum se întâmplă cu oamenii obişnuiţi, ci, îşi are existenţa personală în relaţia cu Tatăl, devenind om prin Fecioara şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu! În acest fel, totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar din această perspectivă, Sfântul Chiril al Alexandriei ne demonstrează că Hristos are afectele firii umane: creşte, îi este foame, suferă de sete, de oboseală, somn, bucurie, întristare, suferinţă, dar, fără afectele păcătoase. Prin urmare, firea omenească nu este în totalitate nimicită, ci asumată, astfel încât sufletul are o cunoaştere umană, căci Fiul ,,creştea şi se întărea cu duhul”! Hotărât lucru, mântuirea realizată de Iisus Hristos înseamnă eliberarea omului din robia păcatului originar şi a morţii apăsate de povara păcatului, iar ceea ce se doreşte a fi refacerea ontologică a firii umane deteriorate prin păcat şi readucerea ei la «frumuseţea cea dintâi», restabilindu-se astfel comuniunea cu Dumnezeu, poate să confirme opinia Sf. Chiril, deoarece, păcatul strămoşesc a atras după sine ruperea legăturii harice între Dumnezeu şi om, iar consecinţele neascultării au adus asupra omului vina şi pedepsele veşnice pentru păcat! Să mai reţinem că Hristos este numit, nu de puţine ori, «Fiul lui Dumnezeu» sau «Cuvântul cel născut din Dumnezeu Tatăl», care s-a întrupat, iar prin aceasta se confirmă aserţiunea că «Hristos Însuşi, îşi declară în faţa iudeilor vechimea îndepărtată a propriei sale existenţe»! De asemenea, Sf. Chiril mai afirmă următoarele: «Cuvântul s-a făcut trup, a suportat preţioasa cruce, a murit şi a înviat», pentru a dezvolta ideea că Fiul s-a născut din Fecioară: «Fiul Unul-Născut, cel împreună-veşnic cu Tatăl şi anterior tuturor veacurilor, s-a făcut om în ultimele momente ale veacului, s-a născut din femeie şi a fost rânduit Fiu» pentru că a fost numit şi Întâiul-Născut «între mulţi fraţi»! În concluzie, şi din perspectiva gândirii teologice a Sfântului Chiril al Alexandriei, viaţa veşnică există şi toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic, pentru că şi anticii credeau lucrul acesta, aşa cum au crezut şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor sfânt şi jertfelnic, aşa cum se spune în ultimele cuvinte din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”(art. 11 şi 12).
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Logica puterii de argumentare a Sfântului Chiril al Alexandriei (III) – Hristos este numit «Fiul lui Dumnezeu» sau «Cuvântul Cel născut din Dumnezeu Tatăl» (Sfântul Chiril al Alexandriei) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Scara este povățuire iscusită pentru cei care voiesc să se lase scriși cu degetul Lui Dumnezeu!
Aşadar, în această Duminică a 4-a din Post, Biserica face pomenirea Sf. Ioan Scărarul, care în cartea «Scara Raiului» ne spune că viaţa duhovnicească este înfăţişată ca un urcuş anevoios, ca o luptă pentru înlăturarea patimilor şi pentru câştigarea virtuţilor necesare mântuirii sufletului şi unirii cu Domnul Iisus Hristos, iar, cât despre rugăciune, Sf. Ioan Scărarul spunea că «Rugăciunea este, după însuşirile ei, însoţitoarea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare este susţinătoarea lumii. Este împăcarea cu Dumnezeu, ispăşirea păcatelor, lucrarea îngerilor, izvorul virtuţilor, hrana sufletului şi luminarea minţii, înlăturarea deznădejdii, risipirea întristării», deci rugăciunea este mijlocul cel mai potrivit pentru a intra în legătură cu Dumnezeu, pentru că acela care cere, primeşte, cel care caută, află şi cel care bate, i se deschide! Iată că acest sfânt este călăuzitor, după veacuri şi în Duminica aceasta a Postului, pentru că ne învaţă să postim şi să fim statornici în virtute. Deci am făcut până acum efortul de a posti, iar dacă nu l-am făcut, să-l facem de aici înainte! Dumnezeu ne va primi şi pe aceia care postim de azi înainte, pentru că în noaptea Învierii vom auzi această chemare: „Veniţi, toţi care aţi postit de la început, de la mijlocul postului, care aţi postit chiar numai din ceasul al 11-lea, veniţi şi cei din ceasul al 12-lea”, de aceea, să nu ne amestecăm şi să nu judecăm pe nimeni: nici pe cel ce a postit, nici pe cel ce n-a postit, nici pe cel ce a postit mult, nici pe cel ce a postit puţin, fiecare după puterea şi credinţa lui. Important va fi să vedem în finalul postului, dacă s-a schimbat ceva în noi prin nemâncare. Iar dacă nu, ne-am oprit zadarnic de la o mâncare sau alta, pentru că am rămas aceiaşi, iar Dumnezeu nu iubeşte nemâncarea, ci schimbarea omului! Ca să revenim, iată, Scara pe care ne-o înfăţişează Sf. Cuv. Ioan Scărarul ne prezintă treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o mereu. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Mântuitorul Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate, pentru că sfântul cuvios clasifică treptele Scării astfel: 1. retragerea – care presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. neîmpătimirea – care constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea – care este ca o maică a despătimirii; 4. ascultarea – care e fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa – ca o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte – care e darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare – care e dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia – care e tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului – cea care îngustează sufletul; 10. clevetirea – care surpă iubirea; 11. flecăreala – care e catedrala slavei deşarte; 12. minciuna – care e fiica multei vorbiri; 13. trândăvia – care e moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia – care e maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) –care e începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia sau închinarea la idoli; 17. nesimţirea sau breşa dintre trecut şi prezent; 18. somnul sau îngroşarea minţii; 19. privegherea – care e subţierea spiritului; 20. frica sau nedesăvârşirea în iubire; 21. slava deşartă – care e vânătoarea virtuţilor; 22. mândria sau închipuirea de sine; 23. hula sau gândurile vrăjmaşilor; 24. blândeţea – care e contemplarea tainei Lui Dumnezeu; 25. smerenia – care e poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. discernământul sau curăţenia inimii; 27. isihia – care este o cale a rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea – care e maica virtuţilor; 29. nepătimirea sau moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa, nădejdea şi dragostea – acestea trei însemnând amplitudinea cunoaşterii şi a trăirii duhovniceşti! Aşadar, plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul Lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri, pentru că Dumnezeu trebuie să vadă puterea credinţei omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om!

«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»!
În loc de concluzie, să mai spunem că în vremea aceea, a venit un om la Iisus şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: «Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut». Atunci, răspunzând lor, a zis Domnul: ,,O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”! Şi l-au adus la Dânsul, dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: ,,Câtă vreme este de când i-a venit aceasta”? Iar el a răspuns: «Din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă; şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi»! Iar Iisus i-a zis: ,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”! Atunci, tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi I-a zis: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»! Şi văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: ,,Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el”! Atunci duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar, Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: «Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim»? Iar Dânsul le-a zis: ,,Acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune şi cu post”! Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va Învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe, pentru că Atotputernicul Dumnezeu, cu puterea sa divină, întotodeauna, trebuie să vadă puterea credinţei omului, pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu trebuie să vadă şi puterea credinţei omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Oamenii mărginiţi în efortul de a pătrunde misterul vieţii nu pot înţelege Ortodoxia”!
De multe ori, asociem în mintea noastră dreptul la iubire cu dreptul la viață, acesta din urmă, conceput ca un drept fundamental al omului, dar, tocmai această consacrare prin contagiune, a iubirii nestrămutate în raport cu viața trecătoare subliniază cu trăsături evidente situația paradoxală în care atașamentul față de drepturile omului este însoțit de o contestare tot mai vehementă a drepturilor omului ca valoare fundamentală, ca energie intrinsecă a modului de a fi credincios întru credinţa dreptmăritoare! Dar, totuşi, nu trebuie să facem abstracție de faptul că tot ceea ce este valoros şi sacru, parcă trece azi printr-un proces de contestare abulică, necontrolată, ca şi când face parte din modul de a ne întări în opțiunile noastre și de a ne reconfirma valorile pe care dorim să le menținem în viaţa secularizată, bazată numai pe legea banului şi pe dictatura bogaţilor lumii! Unui asemenea proces critic îi sunt supuse, cu tot mai multă fervoare, chiar drepturile omului, însă, nu acest proces al evaluării critice ne interesează în acest caz, ci, modul în care Preacuviosul Iustin Pârvu evidenţiază precaritatea unei viziuni laice, când asemenea critici rezidă în faptul că drepturile omului sunt cel mai autentic dar pe care cultura modernă l-a făcut umanității înstrăinate de Dumnezeu! Ele sedimentează structura identitară a acestei culturi în crearea civilizației de tip consumatorist şi atoateîmplinitor spre desfătarea trupului, mai ales că atunci când au fost gândite în spiritul unei aplicabilități universale, drepturile omului au avut pe lângă o dimensiune politică și una existențială în planul unei existenţe care se îndepărtează de Dumnezeu! De aceea, aplicarea drepturilor omului face prezentă în lume o formă de transcendență care ne vorbește despre valorile ultime ale civilizației moderne şi post-moderne aflată într-un evident declin! Drepturile omului nu ar fi putut să apară în altă cultură decât în cea vestică, desacralizată, dar, nu pentru că aceasta ar fi superioară altor epoci sau altor mentalităţi, ci, pentru că în nici o altă cultură edificarea civilizațională nu se revendică în mai mare măsură de la relația dialectică a drepturilor și responsabilităților omului care oscilează între sacru şi profan! Această dialectică stă sub semnul darului și valorifică mecanismele intrinseci pe care darul și dăruirea le presupun doar prin credinţa în Atotputernicul Dumnezeu!
Oferim spre adâncă reflecţie, doar câteva dintre cugetările Preacuviosului Părinte Iustin Pârvu:
«Cunoşti omul după felul cum face semnul Sfintei Cruci».
«Frica de a nu-ţi vinde sufletul este o datorie».
«Mulţi oameni sînt judecaţi pentru ce au făcut. Dar şi mai mulţi vor fi judecaţi pentru ceea ce trebuiau să facă şi n-au făcut».
«Biserica decade prin primirea umanismelor».
«Trebuie să ştii cînd să taci şi cînd să mărturiseşti. Dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu, trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus Dascălii Bisericii».
«Oamenii mărginiţi în efortul de a pătrunde misterul vieţii nu pot înţelege Ortodoxia».
«Monahismul este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi».
«Responsabilitatea de a schimba viaţa spirituală a celorlalţi oameni a devenit bucuria fundamentală a vieţii mele».
«Pînă şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? »
«Dacă te atacă mândria, să te uiţi la soare şi să te gândeşti dacă poţi să-l faci, sau măcar un bob de grâu».
«Noi nu avem nevoie de reclamă. Noi avem nevoie de Viaţă care să rămână după noi».

,,Noi avem nevoie de Viaţă care să rămână după noi”!
Aceasta este o adevărată filosofie a unimii iubitorilor de înţelepciune divină, băută din acelaşi Sfânt Potir, grăită cu acelaşi foc necreat din cerul sfânt! Această tradiţie filosofică a părinţiei şi a filiaţiei divino-umane de-a lungul tuturor veacurilor, a celor ce poartă un Singur Nume. Nu iluzii neoplatonice şi tiranii apocatastatice, nu beţie de mărire, nu mofturi scolastice despicătoare de fir şi presupuneri zornăitoare în arginţi, fără Revelaţie de Sus, fără putere de mântuire, fără dovada jertfei de sine pentru Adevărul spus. Poate că de la Moise la părintele Justin, sfânta filosofie se răsfrânge într-o imensă corolă de siderări în faţa generozităţii divine şi se contrage într-o singură întrebare de ordinul praxisului divin: Dumnezeu caută la cea mai fină cută a inimii să vadă: Îl iubeşti? Şi aşteaptă, dând sufletul spre mântuire, ca un germen din întreg universul. De la oştirile heruvimilor, până la nisipul din adîncul mării, totul e astfel zidit, ca TU OMULE, să te mântuieşti! Galaxii şi aştri, aurore şi crepusculi, lave şi gheţuri, cedri şi magnolii, delfini şi furnici, toate făpturile cereşti şi pământeşti sunt nu pentru ele însele, ci, spre bucuria, slujba, uimirea, priceperea şi filosofarea omului. Iar ceea ce le întrece pe toate se concretizează în aceea că Însuşi Făcătorul Se face văzut, auzit, citit, pipăit, băut şi mâncat, ca să-ţi fie, ţie, omule, ca o Sfântă Împărtăşanie! Astfel, cugetând la tainele dumnezeieşti din fragedă copilărie, apoi în mănăstire, în temniţe, ca duhovnic şi ctitor şi căpitan de plai ceresc, Părintele Justin se veselea în rostul măreţ al acestora toate, şi se mâhnea adânc, dacă-l vedea respins. Dumnezeu l-a trecut pe Părintele Justin prin toate chipurile de vieţuire, de la mezin de ţăran vrednic în satul tradiţional creştin, la nevoinţa înaripată ca ucenic în vatra vechilor valori monahiceşti, la preot-ostaş vânător de munte în războiul teribil pe front, la fruntaş în educaţia bisericească evlavioasă, la mediul hiperintelectual al elitei româneşti şi al temniţei politice, la tortura şi chinurile de tot felul, la viaţa sihăstrească şi la zăvorâre, la muncile cele mai grele în minele de plumb ori la tăiat stuf, la slujirea ca duhovnic a mii de oameni, aşadar la toate chipurile de trăire pentru slava Lui Dumnezeu. Parcursul vieţii sale minunate este o frescă a întregii Sfinte Evanghelii, a călătoriei corabiei Ortodoxiei, a istoriei românilor, iar, toate acestea, absolut toate, se regăsesc în viaţa unui duhovnic întru sfinţenie, deci, în fiinţa preafrumoasă a Părintelui Justin Pârvu! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de Viaţă! – Din aleasa filosofie teologică a Preacuviosului Părinte Justin Pârvu! – ,,Biserica decade prin primirea umanismelor”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici, mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?».
Aşadar, în Evanghelia Duminicii a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei), Sf. Ev. Matei ne relatează modul cum Domnul Iisus Hristos a scos demonii din doi oameni îndrăciţi, Mântuitorul fiind în Galileea, unde este un lac destul de mare şi trecând cu corabia pe partea opusă, Domnul a poposit într-o regiune care se cheamă Gadara sau Gherghesa, cu mici localităţi aşezate, iar, după acele localităţi este pământul gherghesenilor sau al gadarenilor. Deci, aflându-Se Domnul în partea opusă, peste lac, peste Marea Galileei, au ieşit în Calea Sa doi oameni îndrăciţi, gălăgioşi, chiar dacă nu grăiau ei, ci, demonii prin gura lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedem astăzi că au duh necurat şi spunem că nu vorbeşte omul, ci gura fără ei, prin demonul care s-a încuibat în trup, mai puţin în suflet, pentru că nu poate intra în sufletul omului, nici un demon, numai în trupul marcat de păcatul putreziciunii, pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la cel de-al patrulea neam. Şi se auzea cum strigau diavolii din acei oameni: «Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici, mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti»? Prin urmare, I-au zis demonii, să nu îi chinuiască, pentru că de nimic nu se tem diavolii mai mult, decât numai de chinurile cele veşnice. De aceea, spun Sfinţii Părinţi, că diavolii nu stau în iad, decât o mică parte, ci, ei stau în văzduh. Din această cauză sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânării, urgii, păcate, războaie, pandemii şi distrugeri, pentru că sunt atâtea miliarde, cine ştie câţi or fi, de diavoli între cer şi pământ, şi e plin văzduhul de duhuri necurate. Ei fug de iadul focului, numai noi nu ne prea temem de focul arzător al pierzaniei! Deci, diavolii sunt cei care pe unii îi aţâţă, pe demnitarii înalţi îi pornesc la războaie, pe cei care guvernează ţări îi fac atei, pe alţii îi pun să pustiască pământul şi oamenii, aşa cum citim în istoria veacurilor! Pentru că analizând istoria lumii și a neamului românesc, vedem cu uimire, câte necazuri au fost pe pământ şi în câte evenimente au fost implicați demonii, cei care nevăzuţi fiind, stau în văzduh şi aşteaptă Judecata de Apoi şi sufletele celor care mor nepregătiţi, ca să-i prindă şi să-i tragă în adâncul iadului, acolo unde se vor chinui în veci toţi îndrăciţii! Pentru că tot Sfinţii Părinţi, ne spun că sufletul, când se înalţă, are nevoie de multă rugăciune, pentru că nenumărate cete de demoni îi ies înainte, iar îngeri sunt doar îngerul păzitor şi alţi câţiva, depinde de faptele pământeşti ale omului. E foarte important ceea ce au spus demonizaţii: «ai venit să ne chinuieşti pe noi înainte de vreme»?, adică, înainte de sfârşitul lumii?, după care Domnul n-a spus nimic şi tot ei au continuat: «Dacă vrei să ne scoţi din aceşti oameni…», fiindcă demonii doresc foarte mult să intre în oameni, dar nu intră fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că dacă un om e demonizat, Dumnezeu n-a ştiut! A îngăduit Dumnezeu pentru nişte păcate din familia aceea sau pentru cine ştie ce vrăjitorii s-or fi făcut acolo în decursul vremii. Şi continuă demonii mai departe: «Dacă vrei să ieşim, dă-ne voie să intrăm într-o turmă de porci», mai ales că ni se spune că turma avea cam la două mii de porci care păşteau acolo, iar, atunci Domnul a răspuns numai atât: ,,Duceţi-vă”! De aici, vom înţelege că demonul nu intră în om şi nici nu iese fără voia lui Dumnezeu, fără porunca lui Dumnezeu. Aşadar, dacă în porci îşi cere diavolul voie să intre, cu atât mai puţin, el nu poate intra în om fără voia lui Dumnezeu! Deci, Hristos le spune demonilor să intre în porci, dar, oare, câţi demoni erau în doi oameni, dacă au intrat în două mii de porci? Toţi porcii, când au intrat demonii în ei, s-au aruncat în Marea Galileei de pe un mal înalt și au murit. Dar, de fapt, nu au murit cu desăvârşire, pentru că sunt îngeri, dar, au făcut pagubă, au făcut tulburare şi s-au dus în alte părţi, în locuri pustii şi fără apă. Cele întâmplate au ajuns, însă, la urechile celor din sat, care au aflat că s-au înecat porcii şi că a venit un oarecare Învăţător, Iisus Hristos, cu nişte ucenici ai Săi! Sătenii s-au dus atunci, înaintea Domnului şi au făcut un păcat de neiertat, spunându-I Mântuitorului: «Te rugăm, nu mai merge în cetatea noastră, întoarce-Te înapoi», dar, nu din răutate au spus acest lucru, ci, de frică! Pentru că îşi spuneau în sinea lor: Dacă vine şi la noi – ei erau păgâni – şi o da de demoni și la noi, o să ne trimită cu tot cu demoni în lacul acela, în mare! Şi atunci, S-a întors Dumnezeu, Cel Care S-a făcut om, pentru că diavolul se strecoară în lume pe căi ocolite şi numai Dumnezeu e mai puternic decât posedarea de către diavol a omului!

«Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa»!
Prin urmare, nu-ţi face silă niciodată Hristos şi nu intră în casă, dacă nu-L chemi sau dacă ţii uşa zăvorâtă în Calea Sa, în sensul profund sufletesc vorbind, nu sub aspect material! Că, dacă eşti nepregătit sau dacă din tinereţe nu te-ai mai spovedit sau dacă faci vrăji sau te duci la alţii să-ţi ghicească viitorul sau dacă stai la beţii şi la chiolhanuri sau te uiţi la filme porno, aşa cum fac acum o mulţime de persoane aflate în izolare, atunci, demonul nu mai iese din casa ta, iar, Dumnezeu nu îl alungă, pentru că tu singur, omule, i-ai pregătit terenul şi sălaşul din casa ta! Demonul intră acolo unde este desfrâu, în casa în care se ucid copii mulţi, în casa în care se huleşte numele Lui Dumnezeu, în casa în care se fac toate fărădelegile şi trăiesc oamenii în ceartă, în ură şi în hoţii nemăsurate! Demonul nu intră în casa în care creştinul este smerit, unde mama se roagă, unde bunica face mătănii, unde copilaşii fac închinăciuni şi sărută sfintele icoane, unde toţi sunt spovediţi, unde se ţin cele patru Sfinte Posturi, unde oamenii se roagă, mai ales din Sfânta Psaltire, care-i arde pe diavoli! Niciodată nu intră diavolii acolo, pentru că Atotputernicul Dumnezeu veghează mereu! De aici, să ne ferim ca de foc, să nu ne fie uşa încuiată şi casa pustie, ca să intre diavolii şi păcatul în ea, că acolo unde nu intră păcatul, nu intră nici diavolul, iar, în casa unde domină păcatul, totul se plăteşte, totul se pune la cântar, o parte în trup şi cea mai mare parte dincolo, după ce plecăm din această lume! Pericopa Duminicii a 5-a după Rusalii, cuprinsă în Evanghelia după Matei (8.28-34), naşte mereu acelaşi gând potrivit căruia, diavolul nu este primejdios doar când intră în trupul omului, și o face cât mai rar la creștini pentru a nu se deconspira, ci este cu atât mai primejdios, cu cât nu mai suntem în stare să deosebim duhurile, când nu-i mai sesizăm prezența, și cu atât mai puțin lucrarea-i perfidă, mereu sub acoperire, cum se spune în termenii serviciilor secrete! Cei care iau în serios credința creștină și se angajează la o lucrare mai consistentă pentru progresul duhovnicesc, cu siguranţă, resimt de îndată împotrivirea satanei, care își mobilizează și trimite slugile-i credincioase ca să deturneze oamenii de la scopul cel bun pe care și l-au propus. Cu alte cuvinte, dacă nu ești atent la viața și la lucrarea ta, diavolul vine imediat și își ia propria-i zeciuială din tot lucrul tău cel bun! De aceea, râvna rugăciunii este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii, râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevărul necondiţionat. Râvna credinţei este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări, iar, orice lucrare a inimii, fără o bună îndrumare a minţii e ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună! O astfel de maşină, cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuşi mai curând şi total distructiv! Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei, ne dovedeşte că o lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment, are mereu nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede a minţii înţeleapte şi cumpătate, a unei inteligenţe sănătoase, călăuzite de adevărul învăţăturii drepte şi statornice, prin care vom putea înţelege că Dumnezeu S-a făcut om, pentru că diavolul se strecoară în lume pe căi ocolite şi numai Dumnezeu este mai puternic decât posedarea de către diavol a omului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul se strecoară în lume pe căi ocolite şi numai Dumnezeu e mai puternic decât posedarea de către diavol a omului! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea»!
Ca urmare, în Duminica a 4-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie se citeşte Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, cap. 8, vers. 5-13, în care se relatează despre vindecarea slugii sutaşului prin textul următor: «În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela» (Matei 8, 5-13). Dintru început, să remarcăm faptul că sutaşul roman a cerut de la Hristos ca să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13), iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l vindece. Dar, sutaşul, din smerenie, socotind că nu este vrednic să intre Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa. Indubitabil, acest lucru ne face o deosebită impresie prin faptul că la sfârşit Domnul, arătând marea credinţă a sutaşului – în opoziţie cu oamenii religioşi ai acelei epoci, ca şi cei ai zileleor noastre, va spune: „La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se consideră «fiii împărăţiei»”, mai ales că aceasta înseamnă că, independent de ceea ce zicem noi şi ceea ce susţinem prin modul cum apreciem şi fundamentăm mântuirea fiecărui om, în cele din urmă altul este criteriul Bunului Dumnezeu! O învățătură pe care noi o putem lua din Evanghelia Duminicii a 4-a după Pogorârea Sfântului Duh este şi cea privitoare la Sfânta Împărtășanie, pentru că la un moment dat, sutașul îi spune lui Iisus Hristos: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu…», iar acest sutaş se simțea nevrednic ca Iisus Hristos să intre sub acoperișul casei sale, chiar dacă noi, creștinii ortodocși, credem, după spusele lui Iisus Hristos, că pâinea și vinul sfințite de preot la Sfânta Liturghie sunt trupul și sângele Lui. Pentru că Sf. Ap. Pavel zice: «Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi față de trupul și sângele Domnului», iar, în consecinţă, să luăm aminte la smerenia sutașului care se socotea nevrednic de a-L primi pe Iisus sub acoperișul casei sale. Mulţi dintre noi, poate că vedem doar pâinea și vinul, dar, credința noastră trebuie să ne convingă că este trupul și sângele Domnului, așa cum apostolii l-au văzut pe Iisus un om, dar l-au mărturisit ca pe un Dumnezeu! De altfel, dacă noi am vedea în Sfântul Potir carne și sânge, cine ar mai avea curajul să se împărtășească? Toate acestea, ni le-a lăsat în acest fel Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omenești, mai ales că ateii şi ereticii spun că pâinea și vinul, doar simbolizează trupul și sângele Domnului, pe când noi, creștinii, credem că pâinea și vinul sunt Însuși Trupul și sângele Domnului, după cum El însuși ne-a spus: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” și ,,Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”, după care a concluzionat: ,,Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”, ceea ce înseamnă că în această pildă, trebuie să vedem împlinirea cuvintelor sfinte: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6,33). Deoarece sutaşul a arătat multă credință și smerenie, Dumnezeu i-a dăruit și cerul și i-a adăugat și sănătatea lui.

«Şi a zis Iisus sutaşului: ,,Du-te, fie ţie după cum ai crezut”! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela».
Prin urmare, smeritul sutaş s-a mărturisit în faţa Mântuitorului şi s-a arătat nevrednic să-L primească în casa sa. De aici, să înțelegem un lucru important, pentru că de-ar avea cineva toate virtuţile din lume, fără smerenie, acestea n-au nici o valoare! Portretul sutaşului devine model pentru toţi cei care caută Împărăţia Lui Dumnezeu, mai ales că iubirea de oameni, smerenia şi credinţa sunt pârghii ale vieţii noastre spirituale. Aşadar, să luăm aminte la smerenia sutașului din Evanghelie! De fapt, anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Desigur, Iisus Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie, despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, ca şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra! Câtă deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi înfăţişările îngheţate, de formă, ale fariseilor de atunci şi ale celor de astăzi, ca o deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc pictat într-un tablou! Sutaşul a simţit în Hristos, chiar cerul: foc din cer şi lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul său atâta foc, de-ajuns fiind numai o scânteie? De ce tot soarele, când e destul o singură rază? Unele precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care o aducem în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi – marea vindecare de pandemie şi de alte boli ale păcatului veacului! De aceea, mai apropiat de gândul nostru este de a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor păcatului, adică, să ne gândim la sănătatea trupească şi sufletească pe care Adam a avut-o înainte de cădere, pentru o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile, mai ales că între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect, dar, toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii care şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, desigur, sub diferite forme. În concluzie, două lucruri de seamă pentru viaţa noastră creştină avem de învăţat din Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii, mai exact, de la sutaşul din Capernaum, şi anume: credinţa şi dragostea. Credinţa puternică în Dumnezeirea Lui Iisus şi dragostea fierbinte faţă de omul aflat în suferinţă, de a cărui însănătoşire se îngrijeşte întocmai ca şi pentru un frate al său! Ceea ce ne impresionează la sutaşul din Evanghelie este în primul rând, rugăciunea pentru sluga sa, deoarece, câţi dintre noi putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi vrednicie, nu pentru aproapele, ci pentru cei din familia noastră? În schimb, sutaşul s-a rugat, nu pentru unul dintre aceştia, ci pentru slujitorul lui! Şi devine impresionantă credinţa atât de puternică a acestui păgân de la care putem să învăţăm să ne rugăm, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră din sfânta biserică, mai ales pentru cei care nu vin cu noi la rugăciune. Pe lângă aceasta, să avem credinţă, pe cât de simplă, pe atât de puternică, și să căutăm la smerenia sutaşului, pentru că întotdeauna Dumnezeu ne arată că nimic pe lume nu-i mai de mirare şi nu preţuieşte mai mult decât credinţa sfântă a unui om care crede cu adevărat!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată că nimic pe lume nu-i mai de mirare şi nu preţuieşte mai mult decât credinţa sfântă a unui om! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

„Ridică-te şi ia-ţi patul”!
În această a 4-a Duminică după Sfintele Paşti, vom afla că vindecarea slăbănogului paralitic s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului Iisus Hristos, iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte «Vitezda» («Casa milei»), având cinci pridvoare (loan 5, 2). De fapt, scăldătoarea avea dimensiunile: 120 m x 60 m, unde încăpeau cinci pridvoare, deci, era ceva ca un lac întins, de mică adâncime. Aici, o dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi tulbura apa, când, oricare dintre bolnavi care reuşea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, orice boală ar fi avut. Aşa încât în zilele acelea se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi: orbi, paralitici şi alţii, aşteptând să vină îngerul să tulbure apa. După cum ni se spune, între cei bolnavi era şi un paralitic pe care ni-l descrie Evanghelistul loan, care nu pare a fi pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare! Când îngerul cobora şi tulbura apa, începea alergarea disperată, cine pe cine să împingă mai întâi, pentru că unii aveau cu ei şi rude care luau pe bolnav şi-l aruncau în apă, în timp ce acest paralitic era singur. Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare, îi spune Mântuitorului Hristos. Desigur, poate şi el avea prieteni, avea cunoscuţi, avea vecini care se oferiseră să-l ducă la scăldătoare, să aştepte cu el până va veni marea clipă pentru a-l ajuta să ajungă primul în apă şi poate o făceau cu mult zel, dar încet-încet au obosit, şi-au pierdut răbdarea şi l-au părăsit. Aşa sunt oamenii: compătimesc pe celălalt, până când îi doare pe ei! Când începe să-i doară, îl părăsesc, în afara cazului când există vreun alt interes pentru ei! Şi în timp ce îl vedeau cei din jur pe acest paralitic luptându-se de ani de zile singur, nu s-a găsit nimeni să spună: Lasă, acum să treacă amărâtul ăsta, care-i singur şi aşteaptă de atâta timp aici, care a venit înaintea noastră! Cu cât vom arăta mai multă bunătate şi blândeţe, cu atât mai mult, va veni îngerul să tulbure apa şi să ne facem cu toţi bine! Dacă vrea Dumnezeu, va trimite îngerul Său, nu doar o dată pe an, ci de sute de ori pe zi! Dar, nimeni nu s-a gândit astfel, nici dintre cei bolnavi, nici dintre rudele sale! Egoismul şi inima lor împietrită, nu-i lăsau să gândească astfel de lucruri. Fiecare pentru sine! În felul acesta, s-a dus darul Lui Dumnezeu din pricina «obiectivului» inimii de piatră şi a exploatării nemiloase. De aceea, poate că Dumnezeu trimitea pe îngerul Său numai o dată pe an! De aceea se împuţinează azi minunile: nu pentru că a obosit Dumnezeu, ci pentru că a îngheţat inima noastră, credinţa noastră a slăbit de frica pandemiei «virusului încornorat», în loc să se întărească mai mult, atunci când Însuşi Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii!

„Vezi să nu mai greşeşti ca să nu ţi se întâmple şi mai rău”!
Prin urmare, de acest slăbănog paralitic, ce se lupta de atâţia ani să intre în apă şi pe care-l părăsiseră toţi, doar de acesta S-a apropiat singur Iisus Hristos. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând şi ştiind că este aşa de multă vreme, i-a zis: ,,Vrei să te faci sănătos”? (Ioan 5, 6), tocmai pentru a ne arăta că, deşi toţi ceilalţi, de multe ori, ne pot uita, Dumnezeu niciodată nu ne uită! Poate, mai mult, noi păcătoşii, Îl uităm pe El! Fiecare dintre noi, în calitate de creştini, avem datoria să cercetăm biserica spre a ne închina Bunului Dumnezeu şi a primi binecuvântările Sale: milă, iertare de păcate, ajutor în necazuri şi nevoi, pace şi bucurie, salvare din pandemie! De această dată, aflăm că slăbănogul de la Vitezda, bolnav și neputincios fiind, a văzut pe mulți oameni vindecați în preajma lui, și cu toate acestea, nici un sentiment de ură, de invidie nu găsim în sufletul lui, pentru că Evanghelia ar fi amintit acest lucru. Era, înainte de toate, un om foarte răbdător, deşi era slăbănog, adică, avea o neputință trupească grea, dar, mai avea o liniște și o pace sufletească, înțelegând că toate acestea veneau de la Dumnezeu, poate și pentru păcatele lui. Nu a avut niciodată vreun cuvânt rău împotriva celorlalți care s-au vindecat înaintea lui. A stăruit, a mers mai departe, n-a invidiat și nu s-a mâniat niciodată sau să înjure pe cineva! O altă rară virtute, în vremea aceea ca și în vremea noastră, era că slăbănogul a avut puterea să înțeleagă că unii oameni se vindecă, iar el rămâne în urmă. Pe când astăzi, toți doresc să fie ¬înaintea celorlalți, toți doresc să fie primii să se lecuiască, să se împlinească în realizările acestei lumi și în realizările lor familiale, și în toată activitatea pe care o fac. Tocmai răbdarea slăbănogului a fost apreciată de către Mântuitorul Iisus Hristos! Având aceste coordonate, ne propunem ca în această Sfântă Duminică, să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare şi se vindecau şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare. Pentru că există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Lui Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai şi pretinsul creştin, făţarnicul creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut din când în când privirii, în care se poate închide uşa de la intrare la ordinul dat de către guvernanţii care au pretenţia că pot să ne apere şi să ne salveze viaţa! Propriu-zis, cel prefăcut şi deprins cu puterea lumească, bolnav de funcţia şi de puterea lumească, nu poate fi numit creştin! Denumirea lui reală este cea de fariseu, de simplu spectator al «jocului vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă», de aceea, poate nu se cade să folosim multe cuvinte apăsătoare, sperând ca din puţine vorbe, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm. Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura cu Biserica doar la Crăciun, la Paşti, la vreo cununie sau atunci când asupra ta se abate un mare necaz! Creştinul autentic, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui, care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor. Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la Sfintele Slujbe, nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator care se afundă într-o formalitate păcătoasă! Trebuie să fim atenţi, în acest sens, că putem pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit! Sau, aşa cum este de dorit, putem pleca mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi sufleteşte, mai primeniţi spiritual! Bolnavul acesta slăbănog închipuie, deci, omenirea întreagă ameninţată de pandemie, care aşteaptă de veacuri Omul, Răscumpărătorul ei, pe Mântuitorul Iisus Hristos. În clipa în care a venit Hristos în lumea aceasta, El a stat în faţa acestei omeniri slăbănogite din cauza păcatului şi i-a spus: „Ridică-te şi ia-ţi patul!”, patul fiind crucea păcatului a suferinţelor pe care o purta omenirea neputând să se vindece, iar prin mărturisirea Lui Hristos, primim puterea să ne luăm crucea, să o purtăm pe umeri. Slăbănogul şi-a luat patul şi a plecat la casa lui purtându-şi crucea suferinţelor de-o viaţă, săltând şi mulţumind lui Dumnezeu pentru că s-a izbăvit de robia suferinţei. Pentru aceasta a venit Hristos în lume, ca să ne elibereze pe noi toţi de moartea păcatului, de COVID-19, de legăturile veşnice ale robiei lui satan şi să ne dea putere să ne ducem crucea noastră cu încredere şi răbdare până la capăt. La sfârşitul Evangheliei, Mântuitorul îi spune acestui om vindecat: „Vezi să nu mai greşeşti ca să nu ţi se întâmple şi mai rău”! Deci, trebuie să fim foarte atenţi la această expresie a lui Hristos, pentru că acest om păcătuise în viaţa lui şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatul Lui cu o boală de picioare, că nu putea să mai meargă şi 38 de ani a suferit. Dacă l-a vindecat, Hristos i-a spus: te vindec, te fac sănătos, dar ai grijă de acum să nu mai cazi în păcate ca să nu se întâmple şi mai rău. Ceea ce înseamnă că dacă Hristos ne vindecă, ne iartă păcatele şi noi credem că El ne iartă păcatele noastre, atunci cuvântul Lui este ca o avertizare foarte cutremurătoare că dacă vom greşi din nou, vom suferi mai mult decat înainte. De aceea trebuie să fugim de orice păcat, de orice nelegiuire, de orice fărădelege, pentru ca nu cumva să suferim din partea lui Dumnezeu mai rău decât până acum, fiindcă, Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii!
Profesor Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT, A ÎNVIAT! – Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Cu cât te judeci mai mult în ceea ce ai făcut, cu atât mergi mai departe”!
Este foarte important ceea ce dumneavoastră mi-aţi conferit din punctul de vedere al aprecierii pe care o faceţi, pentru că în lume suntem înconjuraţi unii de alţii şi trăim într-un mediu în care nu neapărat lăudăm persoanele, ci, lăudăm darul Lui Dumnezeu! Persoanele nu sunt altceva decât purtătoare de har! Ce-am putea să revendicăm pentru noi înşine, câtă vreme suntem atât de relativi? Suntem atât de dependenţi unii de alţii, n-avem o suficienţă în noi înşine! De-abia ne naştem, că apelăm la serviciile altora, şi aş vrea să spun, chiar mergând mai departe, un lucru pe care îl iubesc foarte mult! Chiar Fiul Lui Dumnezeu a apelat la «serviciile» mamei Sale! Relaţia aceasta dintre noi este un lucru foarte important, atâta vreme cât slujirea noastră este de a fi unul în favoarea celuilalt! Dacă se vorbeşte că mântuirea trece prin fratele nostru, cu atât mai mult, lucrarea noastră trebuie să fie în sensul sporirii celuilalt! Se mai spune că iubirea, nu se poate contura şi nici nu se poate vedea, dacă nu este oferită! Atâta vreme cât iubeşti pe cineva, trebuie să oferi, să dăruieşti, şi, bineînţeles că primeşti înapoi, chiar dacă uneori întârzie acest «ramburs»! Cel Care completează este Însuşi Dumnezeu, Care nu Se lasă niciodată păgubit sau întârziat în răsplată! Aşadar, mulţumesc mult, domnule Preşedinte, că v-aţi gândit la mine, ca să fiu printre primii la o distincţie de acest gen, în proiectul dumneavoastră! Consider că acest lucru este o prefaţă la creştinarea mea, pe care o doresc foarte repede! De ce doresc, totuşi, să gândim în sensul evaluării? Orice progres, dacă nu e bine gândit într-un ciclu de mai multe evaluări, nu poţi să avansezi! Şi, cu cât te judeci mai mult în ceea ce ai făcut, cu atât mergi mai departe! Numai cel care se consideră suficient sieşi, acela nu-şi mai face griji, pentru ceea ce a făcut! De fiecare dată, când ne gândim la noi înşine, trebuie să ajungem la concluzia că n-am făcut decât ceea ce trebuia să facem! Fiindcă, de fapt, niciodată nu poţi să faci mai mult decât îţi este «statura», pentru că este ca şi când ai dori să porţi la pantofi un număr mai mare! Evident, că numai copiii fac asemenea gesturi, în faţa părinţilor lor, dar, bineînţeles că se împiedică! Aşa şi noi, nu putem fi mai mari decât suntem! Dar, nu despre aceasta doream să vorbesc, despre principiile morale, ci, mai degrabă, despre dialogul dintre ştiinţă şi religie! Acest lucru este foarte important pentru viaţa noastră cotidiană! Ori în ce parte ne-am afla, ne punem întrebări diverse despre existenţa noastră, şi uneori avem răspunsuri, alteori aşteptăm vreme îndelungată ca să găsim o «lumină» din cunoaşterea universală sau chiar o «iluminare», dacă se poate spune aşa! Pentru că vorbim despre lumină în sensul culturii, iar despre «iluminare», ca o experienţă personală, pentru că «iluminarea» se referă la sinele propriu, la relaţia mea cu acela care mă «iluminează», pentru că nu putem să spunem că suntem iluminaţi de o carte, spre exemplu, chiar dacă prin cartea respectivă ne vin foarte multe idei! Centrul de lumină trebuie să fie dincolo de noi înşine, pentru că acest «Centru» pare să nu fie supus condiţiilor umane! Dacă ar trebui să vorbim în limbajul aristotelic, acest centru este «motorul nemişcat» sau «mişcătorul nemişcat», care nu se poate mişca, pentru că nu are altă relaţie cu altcineva superior!

,,Noi venim în viaţa noastră prin hotărâre divină, prin hotărâre dumnezeiască”!
Prin urmare, trebuie să fie cineva care să nu depindă de factorii umani, ci, să fie dincolo de ei! Ei, bine, de acolo, omul se «alimentează», pentru că omul nu vine în lume de la sine, el nu se poate creea pe sine, nu se poate contura pe sine, nu este el izvorul, ci, vine din unul în altul, şi nu neapărat printr-o decizie strict personală, ci, printr-o cooperare, pentru că decizia personală trebuie să fie de maniera «eu vreau», deci, pot realiza, şi cooperarea este de felul «doresc să fac ceva», deci, am nevoie de cineva! Aşa se face că atunci când părinţii doresc să aducă un copil pe lume, ei apelează la cel care decide ca să nască mama un copil, însă, nu singură sau nu singuri, ci, prin cooperare! Aşadar, mergând din aproape în aproape, ajungem la Cel Care este existenţa prin Sine. Acesta poate să dea existenţă sau poate să aducă la fiinţă oamenii, printr-o hotărâre a Sa! El singur poate să creeze din nimic! Nimicul este ceva care pentru noi, nu reprezintă aproape…nimic, dar, pentru Cel Care înseamnă Atotputernicul, nimicul este locul de unde porneşte existenţa! Nu neapărat, că ar exista «nimicul», ca o materie preexistentă, ci, el reprezintă cel pe care Dumnezeu îl «gestionează», şi îl coordonează cu propria Sa putere dumnezeiască! Aşadar, noi venim în viaţa noastră prin hotărâre divină, prin hotărâre dumnezeiască, pentru că Voinţa Lui Dumnezeu este determinantă! Se deosebeşte Voinţa Lui Dumnezeu de voinţa noastră, pentru că noi, dacă voim, avem nevoie de timp, avem nevoie de spaţiu şi de mediul corespunzător ca să aducem ceva la îndeplinire! Pe când Dumnezeu, atunci când voieşte, Voinţa Sa este divină, genuină, lucrare de naştere! Această lucrare, numai Dumnezeu o poate face, dar, o face, bineînţeles, după Planul Său! Planul Său este o «paradigmă» care nu înseamnă altceva decât o matrice, care este «in nuce», adică, în interiorul a ceva! Desigur, Dumnezeu, prin Planul Său, coodonează toată lumea, de la început, pentru că, dacă ar apărea ceva în decursul istoriei, pe care Dumnezeu să-l facă, momentul acela ar însemna că El a uitat un lucru şi rămâne ca să adauge acel ceva la Planul Său! Pentru aceasta, valoarea umană sau a omului este atât de mare, încât el porneşte din infinitul Iubirii Lui Dumnezeu şi se întoarece tot în infinitul Iubirii Lui Dumnezeu! Este un «circuit» al omului care porneşte de la momentul în care Preasfânta Treime l-a gândit pe fiecare om în parte, în detaliu! Nu există ceva la întâmplare!

,,În libertate suntem ca Dumnezeu, dar, bineînţeles, doar oameni care pot lua nişte hotărâri”!
Hazardul nu este un loc al Raţiunii şi nu se supune Raţiunii! Hazardul, cum ştim şi noi, adică, la întâmplare, ca să spunem pe olteneşte, «la plezneală», nu există, pentru că nu există întâmplare şi «plezneală», pentru că la Dumnezeu toate sunt rânduite «matematic» sau «metamatemati», pentru că nu se poate nimic orienta şi coordona, nu se poate nimic schimba, fără de Planul Lui Dumnezeu! Bineînţeles că noi nu suntem fiinţe «mecanice», pentru că de la ceea ce înseamnă «actus purus», actul de început, ar trebui să fim doar nişte «mecanisme» care merg numai după această lege veşnică a Lui Dumnezeu! Însă, tocmai aici apare «darul» Lui Dumnezeu, unul extraordinar de mare şi de important pentru noi – libertatea, pentru că deşi suntem fiinţe create, mărginite, totuşi, purtăm în noi o bogăţie de nedescris, bogăţia libertăţii! În libertate suntem ca Dumnezeu, dar, bineînţeles, doar oameni care pot lua nişte hotărâri! Evident, că în aceste hotărâri, ne regăsim cu adevărat «lucrători» ai Lui Dumnezeu, iar de aceea, omul se mai numeşte şi «lucrător» sau «homo faber», aşa cum se numeşte în lucrările de specialitate! Dacă ne raportăm la antropologie, vorbim despre «homo sapiens», cel care nu este un om de tip animal, un om care s-ar naşte din evoluţia «spontanee», pentru că nu suntem o celulă banală care în zbaterea ei atrage alte celule şi se creează un comlex de celule care până la urmă, prin modificări genetice care apar în decursul istoriei, modifică această «arătare», care este omul!
Dar, nu vreau să spun «arătare» în sensul peiorativ al cuvântului, pentru că arătare înseamnă şi configuraţie cu un anumit conţinut! Spunem că apare această «arătare» cu ghilimele de rigoare, pentru că apare omul, dar, nu intrăm în detalii despre evoluţie, pentru că la ora actuală circulă o butadă care zice: «De ce nu cred eu în maimuţă? Pentru că maimuţele mă scuipă»! Aşadar, înţelepciunea Lui Dumnezeu, ştiinţa, reprezintă un «dar» al Lui Dumnezeu, care este «însămânţat» în noi, aşezat în noi, pentru că Însuşi Dumnezeu este Cel care generează cunoaşterea, acea cunoaştere care este în noi! Se spune foarte clar, că dacă ochii noştri n-ar avea ceva din Soare, noi nu l-am putea privi! Aşadar, avem în noi înşine această capacitate de a cunoaşte! Prin aceasta, ne deosebim de celelalte creaturi ale Lui Dumnezeu, chiar dacă există şi la ele un grad de cunoaştere, însă, e vorba despre o cunoaştere foarte slabă, foarte simplă, care se leagă de instinct. În acest fel, animalul cunoaşte să vină acasă, însă, acesta este doar un instinct de orientare, nu este o cunoaştere pe care animalul o are! Cunoaşterea în lumea necuvântătoarelor, noi o numim, totuşi, instinct! Nu este o cunoaştere «noetică», prin care noi să vedem concepte, principii, filosofie!
(VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă – II. Acordarea Titlului de Doctor Honoris Causa Magna Cum Laude, Înalpreasfinţitului acad. dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei – ,,Trăim într-un mediu în care nu neapărat lăudăm persoanele, ci, lăudăm darul Lui Dumnezeu”! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona”
Evanghelia Duminicii a 3-a după Rusalii face parte din «Predica de pe munte» a Mântuitorului, iar în cuprinsul său, după ce ni se arată că «faptele dreptăţii», cum ar fi: milostenia, rugăciunea şi postul, trebuie să fie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă, Domnul ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci, în cer, să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci, altfel, lipsiţi fiind chiar de lumina «care este în noi», întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o căutare oarbă în întuneric. Prin urmare, să nu ne facem slujitori ai lui «Mamona», adică, ai bogăţiilor lumeşti, căci ,,nimeni nu poate să slujească la doi domni”, iar în ceea ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, care este coroana creaţiei Sale! Deci, să căutăm «mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui», să ne lepădăm de «Mamona», un cuvânt aramaic ce înseamnă «bani», «profit», care în cazul nostru apare personificat, ca o putere căreia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, acest «Mamona» este vrăjmaşul care ademeneşte omul preocupat de cele lumeşti, devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, ispita de a deveni slujitorul lui «Mamona» şi de a fi robul banului trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, a Tatălui Ceresc, faţă de făpturile Sale, grija care se numeşte «Pronie», un cuvânt preluat din greacă sau «Providenţă», cuvânt preluat din latină. Evident, că se pot întâlni în viaţă destui oameni care şi-au câştigat şi consolidat credinţa, mai mult datorită necazurilor şi încercărilor vieţii, decât din avantajele ori binecuvântările acesteia. Nu de puţine ori, Dumnezeu Îşi descoperă Pronia Sa, evident, pentru cel care are ochi să o vadă, chiar prin lucrurile mici, aparent insignifiante, dar cu urmări majore pentru întreaga viaţă. Prin cuvântul Său, Hristos nu ne învaţă că nu se cuvine să avem grija procurării celor necesare vieţii personale sau cele ale membrilor familiei de care suntem responsabili şi nici nu opreşte pe cineva de la a mai lucra, ci, ne opreşte doar de la grija şi goana exagerată după câştiguri facile, superflue, care ne duc în ispita uitării totale de Dumnezeu şi de suflet. După cum se poate observa, Domnul nu opreşte pe nimeni de la a mânca, ci de la a întreba «ce vom mânca» , fiindcă, aşa se întreabă doar cei bogaţi, de cu seară: «Ce vom mânca mâine?». Prin aceasta, vedem faptul că Iisus Mântuitorul vrea, pur şi simplu, să-l oprească pe om de la desfătarea excesivă şi de la neînfrânare. Hristos nu a venit cu scopul de a contesta civilizaţia şi cultura lumii, ci, doar de a avertizat care pot fi primejdiile despărţirii de Dumnezeu, pentru că dezavantajele grijilor exagerate pentru viitor, pot conduce la negarea dragostei, a înţelepciunii şi a puterii Lui Dumnezeu, iar urmările se pot vedea chiar în jurul nostru. De fapt, grijile omului zilelor noastre nu mai sunt deloc aceleaşi cu ale unuia din vremurile trecute, ele chiar s-au diversificat şi chiar s-au amplificat, mai ales că omul modern şi post-modern este expert în a-şi crea necesităţi şi griji inutile! Spre exemplu, atunci când un cuplu, nu mai doreşte să aibă copii, are mai puţine griji, dar afectează alarmant demografia ţării. Constatăm că în pofida abundenţei unei hrane atât de diversificate şi de îmbunătăţite calitativ, am crede noi, în cele mai multe ţări ale Europei şi ale lumii se pune foarte acut problema demografică, tocmai din grija exagerată a cuplurilor de a nu-şi diminua confortul şi bunăstarea. Chiar dacă, în cele mai multe ţări, grija omului nu mai este legată direct de procurarea celor necesare traiului, ci, paradoxal, de procurarea unui surplus cât mai mare, cea mai gravă problemă cu care se confruntă lumea civilizată rămâne, mai ales pentru tânăra generaţie, slaba ofertă pe piaţa muncii, fapt care atrage după sine dificultatea găsirii unui loc de muncă, ceea ce înseamnă că grijile mai vechi, am spune ancestrale ale omului, au fost înlocuite cu altele, poate la fel de mari, dacă nu chiar mai grele şi mai stânjenitoare, mulţi dintre noi uitând cu ipocrizie faptul că Dumnezeu poartă de grijă pentru toţi, în toate împrejurările, dar, ne cere să avem credinţă că tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu este întâmplător!

,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”
Un lucru minunat pe care putem să-l înţelegem în Duminica a 3-a după Rusalii se referă şi la faptul că prima treaptă a credinţei noastre este încrederea în Dumnezeu, deci, să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt, să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc necondiţionat, mai ales că astăzi, poate mai mult ca oricând, multe dintre păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă, pentru că mulţi dintre noi, ne întrebăm: «Ce vom mânca?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?». Deci, iată două întrebări care, chiar şi atunci când nu sunt exprimate, persistă cu stăruinţă în conştiinţa oamenilor, întristându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind ca un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de către Creatorul! Unii, poate se încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare pentru ziua de mâine, aşa cum la nivelul mai înalt al organismelor politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor fericit pentru oameni şi pentru popoare! De fapt, e vorba despre un viitor care niciodată nu devine prezent sau a unei fericiri care se tot amână, deoarece lui Dumnezeu şi Providenţei Sale, nu li se mai recunoaşte niciun rol! Dar, nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării unei omeniri care consideră că şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu totul de Dumnezeu, mai ales că acelaşi lucru se poate vedea la nivelul vieţii familiilor şi a persoanelor de pretutindeni, deoarece, fiecare în parte şi toţi la un loc, nu fac decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif, pentru că nici nu poate fi altfel, atunci când perspectiva umană nu mai acordă niciun loc Providenţei! Lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor mari şi grele păcate omeneşti! Astfel, expresia aparent elegantă a «planificării familiale», de fapt, uciderea pruncilor înainte de a se naşte – pe cale chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilet sau pe cale chimică, prin pilulele «antibab», constituie adevărate «pesticide umane», motivate prin faptul că înmulţirea necontrolata a populaţiei, pasă-mi-te, ar pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării resurselor planetei, dar, uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală resurse nebănuite, omiţându-se faptul că Dumnezeu Creatorul este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă de grijă creaţiei Sale! Mulţi dintre «creştini», poate că n-au deloc timp de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute, dimineaţa şi seara! Apoi, atâţia dintre «creştini» uită de «Ziua Domnului» (Duminica), fiindcă i-au răpit-o şi pe aceasta Lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui Mamona! Cu siguranţă, aceia care fac un asemenea lucru, nici n-ar mai trebui să folosească denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest lucru: «Ziua Domnului» sau «Ziua Domnească», iar, dacă folosesc.această denumire, atunci s-o şi recunoască drept zi a Domnului şi s-o dedice numai slujirii Lui! Dar, ce să mai vorbim despre timpul pe care ar trebui să-l găsească mulţi dintre noi, pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică, de a-L sluji pe Hristos Însuşi prin ei (Mt 25, 31), unii socotind că pentru Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă, că lui Mamona i se cuvine totul şi numai lui îi slujesc, ceea ce oglindeşte, cum nu se poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a «creştinilor» vremurilor noastre, amnezici şi debusolaţi, care uită că Dumnezeu poartă de grijă pentru noi toţi, în toate împrejurările, dar, ne cere să avem credinţă că tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu este întâmplător!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu poartă de grijă pentru noi toţi, dar, ne cere să avem credinţa că tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu este întâmplător! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul TERAPIE PENTRU SUFLET – Cine ne ghidează existența? Încotro ne îndreptăm? apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam”?
Aşadar, la Sfânta Liturghie a Duminicii a 29-a după Rusalii, prin relatările Sfântului Evanghelist Luca, ni se arată că «În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne» şi văzându-i, Mântuitorul le-a zis: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: “Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam”? Şi i-a zis: “Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”». Desigur, evenimentul întâlnirii Lui Hristos cu cei zece leproşi urmat de vindecarea minunată a acestora este relatată numai de Sfântul Luca, dar, este foarte probabil ca el să fi primit informaţia chiar de la beneficiarul acestei vindecări, adică, de la străinul (samarineanul) care în mod cert a devenit unul dintre fiii Bisericii primare, încât Luca, şi în calitatea sa de medic, s-a simţit obligat moral să imortalizeze în scris minunea, dar şi ca să le arate samarinenilor, foarte ostili fraţilor lor iudei, că mântuirea vine prin Cineva de neam iudeu (In. 4, 22). În acest fel, Sf. Ev. Luca vrea să accentueze faptul că Mântuitorul Iisus Hristos s-a adresat mai întâi neamului Său, adică iudeilor, în al doilea rând samarinenilor care erau înrudiţi cu iudeii, cu toate că aceştia se amestecaseră cu păgânii, motiv pentru care pe cel vindecat Hristos îl numeşte străin. Abia după aceea, Iisus Hristos îi va îndemna pe ucenicii Săi să se adreseze şi păgânilor, adică «neamurilor» (Mt. 19, 18-20). Prin urmare, Dumnezeiasca Evanghelie, ne împărtăşeşte o vindecare trupească a celor zece leproşi, iar unul dintre cei zece vindecaţi, aşa cum ne încredinţează textul Evanghelic, s-a vindecat şi sufleteşte. E bine ca întotdeuna, să mulţumim pentru cele bune şi pentru cele rele, să fim recunoscători şi unuia şi altuia, pentru că avem în viaţă nevoie unul de altul, să le fim recunoscători sfinţilor, pe care îi tot rugăm ca să intervină la Dumnezeu pentru noi, nevrednicii, să-I fim recunoscători Maicii Domnului, care pururea se roagă şi intervine pentru noi, să fim recunoscători pentru binefacerile date de Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a trimis asupra noastră, pentru că şi acestea ne sunt de mare folos. Putem desluşi faptul că acest singur vindecat recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea chinului de şerpi veninoşi, iar primul său gând a fost să-I mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Iar, precum, doar cu puţin mai înainte, strigase cu buzele roase de lepră: «Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi», aşa şi acum, a ridicat glasul şi a strigat cu putere, mulţumind Lui Dumnezeu, alergând spre Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

“Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”
Vedem că Dumnezeu nu tună şi nu fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blesteamă, ci, doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: “Dar ceilalţi copii ai Mei, unde sunt? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele, unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii şi toţi dascălii, cărora, Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? Mesajul Evangheliei vindecării celor zece leproşi are ca temă principală: recunoştinţa privită şi apreciată într-un plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc. Oare, cine ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cuvânt n-ar fi putut să vină de la un muritor, că trebuie să fi fost rostit de către Însuşi Dumnezeu prin gură omenească, un cuvânt izvorât din adâncimile de unde a venit şi cuvântul de poruncă întru zidirea lumii, deoarece cuvintele sfinte sunt puternice, fiindcă ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri şi înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Noi, oamenii, nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci, de către Domnul Preaînţelept şi nu suntem robi ai legii firii, ci, slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Făpturile noastre, nu sunt «jucăria» întâmplării, ci, acele rezultate necesare ale Celui ce i-a zidit şi pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii şi toate nemuritoarele cete cereşti. Dacă suntem trăitori în această viaţă, El ştie de ce, dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească, fie sufletească, iar dacă ne scufundăm, El ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului. Desluşim faptul că din Iubire, Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi tot din iubire, oamenii îi aduc mulţumire Lui Dumnezeu, mai ales că mulţumirile oamenilor, nu Îl fac pe Dumnezeu, nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sunt cei care sporesc în toate acestea. Poate că recunoştinţa oamenilor, nu-I adaugă Lui Dumnezeu, nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A-I mulţumi lui Dumnezeu, nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului cel de toate zilele i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre, dar, Domnul, îi îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, dar, totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât o rugăciune, o rugăciune de mulţumire! Pilda se încheie cu acel cuvânt spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”, tocmai ca noi să vedem, cât de mare se dovedesc smerenia şi blândeţea Mântuitorului, cum se bucură El să-i cheme pe oameni împreună-lucrarea cu Sine, vrând, prin aceasta, să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit, mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, pentru ca noi să putem înţelege, că numai Dumnezeului Celui milostiv şi vindecător, trebuie să-I mulţumim întotdeauna, fiind recunoscători pentru toate binefacerile Sale!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeului milostiv şi vindecător, să-I mulţumim întotdeauna, fiind recunoscători pentru binefacerile Sale! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”
În Duminica după Botezul Domnului, am ascultat ceea ce ne relatează Sfântul Evanghelist că «În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”» (Matei 4, 12-17), dar, atunci, Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci, Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”. Din profunzimea acestor învăţături, fiecare dintre noi putem să înţelegem că nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă, pentru că nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere. În multe situaţii, poate că oamenii se plâng de sărăcie şi de faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul, iar singurul Fiu al lui Dumnezeu, zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor într-o peşteră sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul. Plini de revoltă şi de nemulţumire, de multe ori oamenii îşi blesteamă vrăjmaşii, deşi foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape, dar Fiul lui Dumnezeu cel fără de păcat a fost silit, pe când era prunc la sânul maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod, iar, dacă aceasta s-a întâmplat, El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii. Să mai luăm aminte asupra faptului că mulţi oameni se răzvrătesc uneori împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare, dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau în vigoare. Să nu uităm că în vremea postului, unor oameni le este greu să respecte Voia Celui de Sus, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei, cu toate că Mântuitorul nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă. Aceasta să fie o învăţătură a propovăduirii Domnului, pentru ca să înţelegem că sfânta rugăciune este o luptă pentru oameni, atât în biserică, dar şi în casele noastre, pentru că rugăciunea este scara care îl ridică pe om spre Dumnezeu din ţărână şi dintr-o existenţă animalică, mai ales că Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea Lui Dumnezeu şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era Voia Tatălui Său Cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.

“Împărăţia Cerurilor este în voi” (Le. 17, 21), înlăuntrul vostru
Începutul propovăduirii Domnului, ne mai arată că Hristos Însuşi este Cuvântul Lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii de la care toată suflarea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă, iar El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci, pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El, de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea, iar aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii. Aşadar, dacă pentru Domnul, cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua şi cea de-a treia ispită sunt îndreptate către învăţaţii încrezuţi, cei mândri, cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mândria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare a întunericului iadului, mai ales că adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere lumească şi dominaţie făţarnică, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea, pentru că acela care îşi sporeşte mândria, îşi sporeşte şi slăbiciunea. Întotdeauna, Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt, de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile superficiale şi fără conţinut ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea, ci, Dumnezeu a săvârşit minunile care au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă. Din înfumurare fariseică, Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El, dar, aceia care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, în realitate, se dovedeşte că ei calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare, neînţelegând că Dumnezeu este îndelung răbdător şi în această îndelungă răbdare, El îndură batjocura, mândria şi toată goliciunea sufletească, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi să se pocăiască.
Iar, ca o minunată expresie a propovăduirii Domnului, pentru că mâine, 15 ianuarie, sărbătorim Ziua Culturii Române, merită să precizăm că la Bruxelles a fost amenajat standul expoziţional al României, în clădirea “Justus Lipsius” a Consiliului UE, în cadrul manifestărilor culturale organizate cu ocazia exercitării de către România a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, având ca tematică Ansamblul de la Târgu Jiu al sculptorului Constantin Brâncuși, respectiv Masa Tăcerii, fiind subliniată, cu acest prilej, importanţa dialogului dintre diversele moduri de locuire și diferitele tipuri de cultură, în interiorul standului aflându-se şi o serie de cărți ale autorilor români, traduse în limbi de circulație internaţională, mai ales că manifestările culturale organizate cu această ocazie urmăresc promovarea bogăției moștenirii culturale a diferitelor popoare, țările Uniunii Europene fiind legate atât de o istorie, cât și de un sentiment de apartenență la un spațiu cultural comun.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este minunat întru Puterea Lui, neasemuit întru bogăţiile învăţăturilor şi de negrăit prin Cuvântul întru Mila Lui apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Credință, îndoială și necredință apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Rugăciune și iubire apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”
Aşadar, Predica Duminicii a 3-a după Rusalii sintetizează o stăruitoare chemare din partea Mântuitorului Hristos, ca, mai înainte de a ne îngriji de cele ale trupului, să căutăm ceea ce-i este cel mai mult de trebuinţă sufletului – Împărăţia cerurilor, deoarece «grijile vieţii» nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii pământeşti, traiului cotidian, sub aspect strict material, fiind invitaţi, în acest fel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti, fiindcă trebuie să ne preocupe acele griji materiale şi spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului. Se spune, adesea, că «omul este ceea ce gândeşte» sau «omul este ceea ce mănâncă», în baza unor afirmaţii care sunt valabile, fiecare în felul ei, dar, am putea adăuga că «omul este rezultatul grijilor sale!», iar potrivit principiului că «în viaţă găseşti ceea ce cauţi», credem că natura grijilor care ne frământă caracterizează într-o foarte mare măsură firea noastră omenească. Vedem că în partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce se arată că «faptele dreptăţii» – milostenia, rugăciunea şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă, suntem îndemnaţi să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 1 9-21), să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina “care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23)! De aceea, să nu ne facem slujitori ai lui Mamona, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci “nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24), ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, “coroana” creaţiei, ceea ce înseamnă că se cuvine să căutăm “mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v, 25-34), mai ales că «Mamona», un cuvânt aramaic ce înseamnă “bani”, “profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat în exclusivitate de cele lumeşti, «Mamona» devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu, iar ispita de a deveni slujitorul lui «Mamona», trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să nu uităm că această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte), dar să mai constatăm că trei sunt şi temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte, foarte legate laolaltă, cele pe care le putem intitula: «Comoara în cer», «Dumnezeu şi Mamona» şi «încrederea în Providenţă», iar cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este «curat», vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe «Mamona», pentru a ne pune toată încrederea în Pronia divină. Desigur, prin «ochi» înţelegem, nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea, căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta…”(Omilii la Matei, XX, 3). Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă, deoarece ochii sunt ca nişte ferestre prin care noi privim lumea, dar suntem şi noi priviţi, ca să nu mai spunem că starea sufletească a omului se dezvăluie, în mare măsură în privire! Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea în «oglinda» ochilor!

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”
Pentru că Dumnezeu ne cheamă să agonisim, în primul rând, cele trebuitoare sufletului, oamenii cu frică de Dumnezeu, trebuie să aibă în vedere, în primul rând, grijile spirituale. “Deci nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca? ori: Ce vom bea? ori: Cu ce ne vom îmbrăca? După toate acestea se străduiesc păgânii: că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt. 6, 31-32). Prin urmare, mâncarea şi îmbrăcămintea, trebuie să fie lucruri de valoare secundară, faţă de preţul fără egal al bunurilor cereşti la care suntem chemaţi. Grija exagerată de nevoile materiale şi «grijile vieţii» “îngreunează inimile”: “Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc. 12, 34). Şi omul nu se mai poate îngriji de sufletul său, pierzând, astfel, folosul învăţăturii mântuitoare şi conlucrarea cu harul divin. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” (Mt. 8, 36). Când omul este preocupat numai de îmbrăcăminte, hrană şi băutură, el uită menirea sa pe pământ şi în inima acestuia, cuvântul lui Dumnezeu nu aduce roadă. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că “grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu şi-l face neroditor” (Mt. 13, 22). Poate ni se pare neverosimil să fim fără griji, să fim convinşi că în toate faptele noastre depindem de puterea Celui de Sus, Care le-a făcut şi le susţine pe toate, dar, dacă El ne dă vreme prielnică, sănătate, putere de muncă şi din «piatră seacă» putem scoate pâine! Pe când, dacă Domnul ne părăseşte şi Îşi întoarce faţa Sa de la noi, ne piere suflarea şi în ţărână ne prăbuşim cu totul! Deci, fericit este creştinul care se dăruieşte cu totul purtării de grijă a Părintelui ceresc. Pe pământ, noi nu vedem întotdeauna clar ceea ce este bine şi ce e dăunător pentru noi, dar, Cel de Sus ştie şi le vede pe toate! Important este că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu ne părăseşte niciodată, ci, El îşi ţine braţele deschise ca să ne primească. Dacă Dumnezeu hrăneşte păsările care zboară prin aer şi celelalte vieţuitoare, dacă puterea Lui împodobeşte florile din grădini şi iarba de pe câmpii, cum să nu ne poarte de grijă nouă, celor zidiţi după chipul Său? Multe păcate săvârşesc oamenii din zilele noastre, pentru că le lipseşte credinţa în Dumnezeu, încrederea în grija iubitoare a Părintelui ceresc, dar, având prea puţină credinţă, oamenii îşi croiesc drumul vieţii, fără a ţine seama de Dumnezeu şi de Legea Sa cea sfântă. Sunt părinţi îngrijoraţi că n-ar putea să-şi întreţină copiii care s-ar naşte şi fac avorturi, alţii, îngrijoraţi de cele materiale, în loc să serbeze Duminica prin rugăciune şi odihnă, o petrec muncind ca şi cum ar fi o zi obişnuită. Ca să nu mai vorbim despre cei preocupaţi excesiv de hrană şi îmbrăcăminte, care refuză să-i ajute pe cei nevoiaşi, să-i miluiască pe bolnavi, pe infirmi şi pe bătrâni şi tocmai de aceea, oamenii sunt agitaţi, tulburaţi, stăpâniţi de frică, nelinişte şi zbucium sufletesc! Dacă avem credinţa că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi în permanenţă, atunci muncim cu stăruinţă pentru pâinea cea de toate zilele şi suntem încredinţaţi că Tatăl Cel atoateiubitor, va ţine socoteala tuturor lucrurilor de care avem nevoie, de creşterea copiilor, de rodirea pământului, de gospodăria noastră, de cele necesare traiului cotidian. Aşadar, să credem că Dumnezeu este cu noi şi ne călăuzeşte în toată vremea, să vedem că hrana, locuinţa şi împlinirile vieţii le datorăm purtării de grijă a Tatălui ceresc şi să nu ne prăbuşim în suferinţe, convinşi fiind că numai prin Hristos ne învrednicim de Slava Împărăţiei Sale, de aceea, Dumnezeu ne cheamă cu insistenţă să agonisim cele trebuitoare sufletului!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeul Care ne cheamă să agonisim şi cele trebuitoare sufletului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Hristos, puterea noastră apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”»
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia se relatează că Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în Cetatea Capernaum, a intrat într-o casă şi mulţimile, auzind aceasta, s-au îmbulzit, umplând curtea casei şi strada până departe, dornice să vadă pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, poate mai mult animate de dorinţa de a mai fi martore la o minune pe care ar putea-o săvârşi, de astă dată chiar în cetatea lor. Nu lipseau nici fariseii şi cărturarii, care totdeauna Îl pândeau pe Iisus, doar-doar Îl vor prinde în cuvânt, doar-doar va rosti vreo «blasfemie», cum spuneau ei, pentru care să-L condamne şi să-L omoare. Dar, iată că aici, în casă fiind şi vestind cuvântul, au venit patru inşi, aducând pe o targă un om paralizat. Şi pentru că n-au putut intra în casă pe uşă, deoarece mulţimile se îmbulzeau, au mers pe alături, s-au urcat pe acoperiş, făcând o spărtură, iar pe acolo au coborât targa cu cel bolnav, aşteptând ca Iisus să-l vindece. Dar, Evanghelia nu spune «văzând credinţa lui», ci «văzând credinţa lor», deci, prin aceasta, vedem cât de folositoare pentru vindecarea cuiva este şi credinţa altora, nu numai a noastră, iar atunci când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este «paralizat» de păcat, de mare folos ne este prezenţa celor credincioşi, adânc milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici putem vedea Taina Bisericii, când aceşti patru oameni credincioşi îl aduc la Iisus pe omul paralizat, iar acest aspect ne convinge că Biserica reprezintă înalta instanţă care se roagă nu doar pentru cei prezenţi la rugăciunea ei, ci şi pentru cei suferinzi, pentru cei robiţi, captivi sau întemniţaţi, pentru călători, pentru toţi cei care au nevoie de ajutor, pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor şi pentru pacea a toată lumea. Să mai reţinem faptul că în cea de-a doua Duminică din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), încă din anul 1368, când a fost canonizat Sfântul, poate unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, care s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile în care se află acum Schitul românesc Prodromu, învăţându-i pe semenii săi adevărul că sfinţii mult-rugători şi smeriţi, când Dumnezeu voieşte, pot vedea încă din viaţa aceasta pământească slava sau lumina Împărăţiei cerurilor, care este lumină necreată şi veşnică. Această lumină s-a arătat Sfinţilor Apostoli Petru, Iacov şi Ioan la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36), ea fiind harul Preasfintei Treimi împărtăşit îngerilor şi sfinţilor, ca lumină, pace şi bucurie. Ca urmare, învăţătura Sfântului Grigorie Palama, bazată pe Sfânta Scriptură, pe scrierile şi experienţa Sfinţilor Bisericii este o notă specifică a Ortodoxiei, apărată puternic de curentul isihast din secolul al XIV-lea împotriva teologiei raţionaliste şi reducţioniste scolastice. Biserica dreptmăritoare a rânduit ca în cea de-a doua Duminică din Sfântul şi Marele Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama şi pentru a ne arăta că dreapta credinţă pe care am prăznuit-o în Duminica Ortodoxiei, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa prin care credinciosul ortodox primeşte lumina slavei dumnezeieşti şi viaţa veşnică.

“Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”
Duminica a doua din Postul Mare este a luminii duhovniceşti care nu se vede cu ochii trupeşti, dar care se vede cu ochii duhovniceşti, doar atunci când Bunul Dumnezeu doreşte ca prin harul Său să-Şi arate prezenţa Sa iubitoare, luminătoare, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în zadar, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari eforturi cu putinţă, să nădăjduim în mila Lui Dumnezeu, să ne înmiim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, iar pe calea ce o urmăm cu sfinţenie, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o părticică din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte părţi şi organe ale corpului nostru care sunt sănătoase pentru a le aduce înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă din corpul nostru să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă şi să poată rezista bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, atunci să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, mereu pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă, iar dacă am păcătuit, uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută, comoara sufletului nostru. Dacă vrem să fim cu adevărat credincioşi, smeriţi înintea Tronului Ceresc, să recunoaştem faptul că legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi, deoarece chiar unii slujitori ai Bisericii au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filosofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica pe care o aflăm în unele locuri se înstrăinează secularizându-se, iar de multe ori decăderea morală este o consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă unii nu nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele? In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi con¬secvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală, producerea păcatului este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi, fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare, până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie de exacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, egoistă şi degradantă.
In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în mediatizare excesivă! Iată de ce, Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post este Duminica Sfântul Grigorie Palama, fiindcă în scrierile sale arată că această lumină nu provine din exterior, de la soare, ci este lumină din interiorul sufletului, care vine din comuniunea omului cu Sfânta Treime. Ea este harul necreat şi veşnic al Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), este însăşi prezenţa Lui Dumnezeu în oameni. Cei ce mărturisesc dreapta credinţă, postesc, îşi plâng şi mărturisesc păcatele, iubesc pe semenii lor şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, primesc în suflet lumina necreată a Harului Dumnezeiesc, deşi acesta nu este văzut cu ochii trupeşti.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeul Care vine din comuniunea omului cu Sfânta Treime! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Familia eclezială este aceea a Bisericilor Ortodoxe Autocefale în comuniune”
Să menţionăm faptul că în Biserica Ortodoxă, titlul de patriarh şi de patriarhat a fost introdus printr-o decizie luată de Sinodul al 4-lea ecumenic de la Calcedon, în anul 451, iar după această dată, constituțiile sau novelele imperiale foloseau titlul de patriarhat sau patriarhie pentru scaunele episcopale din oraşele: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. În tradiția canonică a Bisericii, termenul de patriarh a fost folosit pentru prima dată în textul sfintelor canoane 2, 7 şi 37 ale Sinodului Trulan (691-692). În acest context, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulțumit pentru «prietenie, frățietate și ospitalitate» și a mărturisit faptul că se simte onorat de participarea la centenarul restabilirii patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă şi a propus ca următoarele întâlniri panortodoxe să analizeze cu prioritate temele familiei și secularizării, exprimându-și bucuria pentru faptul că între documentele adoptate de Sinodul Arhieresc recent de la Moscova se află tema familiei și viața monahală, subliniind că se poate observa cum aceste Biserici au trecut de la răstignire la înviere, mai ales în Rusia de la o Biserică prigonită la o Biserică vie, înfloritoare. În opinia Patriarhului României, “Avem două familii: familia conjugală cu părinți și copii și familia pastorală, familia duhovnicească din mănăstire. Familia eclezială este aceea a Bisericilor Ortodoxe Autocefale în comuniune”, a spus părintele patriarh Daniel, accentuând Preafericirea sa ideea de unitate în credinţă, mai ales că atunci când “Viața de familie este în criză duhovnicească, ea influențează și viața mănăstirii” a atras atenția patriarhul, de aceea: “Ne încurajăm văzând activitățile Preafericirii Voastre și ale Bisericii Ortodoxe Ruse și admirăm faptul acesta al legăturii dintre tradiție și contemporaneitate. Păstrăm tradiția, dar utilizăm și mijloacele moderne pentru a transmite tradiția”, a spus Patriarhul Daniel.

“Să-L iubim mai mult pe Dumnezeu și să creștem lucrarea misionară și filantropică a Bisericii în societate”
În cadrul discuţiilor purtate s-a menţionat că istoria ne arată că atitudinile revoluționare, generate de provocările politice, inclusiv cele care fac apel la justiţia socială, sunt dezastruoase pentru stat și distrugătoare pentru oameni. Reprezentanții tuturor straturilor societății trebuie să-și exercite toate eforturile pentru a evita repetarea erorilor care au condus în ultimul secol la suferințele și decesele multor oameni și la distrugerea statalității în ţările europene. A fost evidenţiată prezenţa Întâistătătorilor de Biserici Autocefale la momentul aniversar din Patriarhia Rusiei ca o «vizibilă expresie a unităţii Ortodoxiei» ce are o semnificaţie special, astăzi, când numeroşi creştini care sunt persecutaţi pentru credinţa lor au nevoie de rugăciuni fierbinţi şi de sprijin. Pe tot parcursul şederii la Moscova, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reamintit că pentru Patriarhia Română, anul 2017 a reprezentat o perioadă de comemorare și recunoștință față de Patriarhul Justinian Marina, «un păstor înțelept al Bisericii Ortodoxe Române», și față de «toți cei care au suferit mărturisind credința în timpul regimului comunist ateu din România», reamintind, în acelaşi timp, că dată fiind experiența tragică a popoarelor ortodoxe din Europa de Est, în timpul Sfintei Liturghii prezidate de Preafericitul Părinte Kirill la București în data de 27 octombrie 2017, au fost comemorați toți mărturisitorii și apărătorii Ortodoxiei în timpul persecuției comuniste. Ca o minunată încheiere, Preafericitul Părinte Daniel a făcut referire la contextul actual, care se diferențiază de perioada persecuției comuniste, numindu-l «o perioadă de libertate de mărturisire a credinței, dar și de mare responsabilitate pastorală în fața noilor probleme ale societății contemporane», motiv pentru care a adresat felicitări Patriarhului Kiril, ierarhilor, clericilor, monahilor și credincioșilor mireni «pentru eforturile lor de reînnoire a vieții bisericești și pentru prezența activă a Bisericii în viața societății ruse», fiind un exemplu grăitor pentru alţii de aceeaşi credinţă. Întâistătătorul bisericilor din România a conchis că în contextul lumii de astăzi, caracterizată de secularizare și pluralism religios, poate că se impune şi necesitatea oferirii unei priorități «menținerii unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice», îndemnându-i pe toţi să folosească libertatea socială de astăzi, ca “să-L iubim mai mult pe Dumnezeu și să creștem lucrarea misionară și filantropică a Bisericii în societate”, a subliniat Preafericirea sa.
Profesor, Vasile GOGONEA

PS. Astăzi, de Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, Înaltpreasfinţitul Părinte. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie la Paraclisul «Sf. Ier. Nicolae», din faţa Liceului Teologic din Târgu-Jiu, lângă Piaţa Mică!

Articolul Ortodoxia şi unitatea de credinţă creştină! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Nebune, în această noapte, vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?”
În parabola primei Duminici din Postul Naşterii Domnului este vorba despre un om bogat, proprietar al unor terenuri întinse, care constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani, dar, în mod paradoxal, omul uită de unde vin toate ploile şi vântul, chiar seceta, oprindu-se doar la partea vizibilă a lucrurilor, fără să desluşească şi cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în plan spiritual. Grija lui unică priveşte doar modul cum să-şi păstreze recolta cât mai bine, dar, dacă ar fi căutat în jurul lui, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie, de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el, dacă le-o dădea. Dacă ar fi cugetat la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile materiei sunt scurte, că omul este mai presus de toate un suflet. Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui, ceea ce l-ar fi determinat să folosească averea spre Slava Lui Dumnezeu şi propria lui mântuire. Însă, bogatul nostru, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei: «Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te» (Luca 12, 18-19). În felul acesta, planul bogatului mergea înainte şi uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, iar Mântuitorul, spunând această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina, chiar în auzul mulţimii, ştia că erau acolo săraci şi bogaţi, dar, Iisus Hristos nu voia să-i jignească pe bogaţii care-L ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei materiale. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce priveşte ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare, fiind şi ei supuşi pierderii averii prin secetă sau alte calamităţi, fiind şi ei pândiţi de moarte în fiecare clipă. Acesta este şi motivul principal pentru care Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarea dojană adresată bogatului: “Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (Luca 12,20). Acestea toate ne amintesc de cuvintele Părintelui Constantin Galeriu, care spunea: «Să te îmbogăţeşti în Dumnezeu, acesta este ultimul cuvânt al Evangheliei. Bogăţia omului este conştiinţa lui după chipul Lui Dumnezeu şi darurile, virtuţile dumnezeieşti: credinţa, nădejdea, bunătatea, dreptatea, pacea, îndelunga-răbdare, înţelepciunea, înfrânarea poftelor, stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia», toate însemnând virtuţi care întăresc în sufletul nostru credinţa.

«Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»
Aşadar, în efemeritatea vieţii noatre pe acest pământ, cu greu putem desluşi locul unde ne-am putea mântui, mai ales că viaţa se cuvine trăită ca o măiestrită îmbinare a vieţii trupeşti şi a celei sufleteşti, când viaţa pământească este vremea semănatului (Mt. 13, 24), a întrecerii (I Cor. 9, 24), a lucrătorilor merituoşi în via Domnului (Mt. 20, 1), a sporirii talanţilor (Mt. 25, 14), de aceea, conştienţi că fiecare clipă din această vreme este preţioasă (Gal. 6, 10; Col. 4, 5), suntem chemaţi să ne exercităm şi valorificăm însuşirile sau aptitudinile primite de la Dumnezeu. Pe arena vieţii prezente, prin conlucrare cu harul divin, creştinul poate creşte până «la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos» (Efes. 4, 13), convinşi fiind că viaţa este un dar sacru făcut nouă de Dumnezeu, un dar pe care Dumnezeu ni-l poate cere înapoi oricând şi de aceea, trebuie trăită frumos, împodobită cu florile virtuţilor, desprinsă din Legea Domnului. În felul acesta, omul se comportă la înălţimea demnităţii sale de chip al Lui Dumnezeu, conştient că are o singură viaţă de trăit pe pământ, din care trebuie să facă antecamera vieţii veşnice. Prin urmare, viaţa prezentă, ca un bun fără seamăn dăruit de Dumnezeu, trebuie considerată şi folosită ca timpul necesar de pregătire pentru viaţa cea veşnică. Şi chiar dacă am avea zece vieţi de trăit, am putea cheltui una dintre ele în a o petrece frumos sau numai în a face bani. Nu-i nimic rău în a face bani sau a avea petreceri frumoase, dar când o persoană îşi petrece întreaga viaţă făcând numai aceste lucruri şi nu are timp pentru Dumnezeu, pentru frecventarea bisericii, pentru rugăciune, pentru familie, atunci este cât se poate de rău şi de dăunător pentru suflet. Noi avem numai o viaţă de trăit, aşa încât trebuie să avem grijă de felul cum o petrecem. Într-o zi, va trebui să apărem în faţa Lui Dumnezeu şi să-I spunem exact ceea ce am făcut cu singura viaţă pe care ne-a dăruit-o cu marea Sa Bunătate. În această privinţă, să luăm aminte că lucrul cel mai preţios pe lume este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iar sufletul care L-a cunoscut pe Dumnezeu trebuie, în toate, să se predea Voii Lui Dumnezeu! Când harul e cu noi, el întăreşte mintea noastră, dar, când îl pierdem, atunci se descoperă slăbiciunea noastră. Uneori pretindem că suntem creştini, dar nu-i adevărat întru totul, atâta vreme cât nu ne-am schimbat desăvârşit, atâta vreme cât Hristos nu trăieşte în inima noastră.

«Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale»
Oare, cine dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina? Cine nu-şi face planuri pentru o vreme nedefinită, pentru că viaţa noastră şi firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune, dacă vrea Dumnezeu. De asemenea, greşeala începe atunci când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru. Această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea semenilor noştri. Dezechilibrele lumii de astăzi, sub toate aspectele, îşi au începutul tocmai în această cumplită lipsă a Lui Dumnezeu, când unii oameni îşi doresc să trăiască făcând abstracţie de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume şi nu înţeleg că această năzuinţă creează o sfâşiere în viaţa lor şi în solidaritatea comunităţilor umane. În vremea noastră, fiecare caută proeminenţă în sfera cetăţii, indiferent de domeniul său. Nădejdea noastră caută să se ancoreze pentru mulţi ani, dar nu pentru veşnicie, încetând a mai fi plină de nemurire, ca şi nădejdea drepţilor odinioară. Vâltoarea este puternică, iar atunci când ni se cere răspuns, de cele mai multe ori dăm vina pe alţii, căutând cu înfrigurare să ne asigurăm existenţa, iar în timp ce unele «hambare» se strică şi se măresc, sufletele se închid şi se întunecă, neavând lumina lui Dumnezeu şi dragostea pentru ceilalţi. Ne lipseşte, adeseori, simţirea celorlalţi, intuirea şi grija pentru problemele lor. Nu ne lipsesc cuvintele, nici exemplele, ci o lucrare mai hotărâtă şi sinceră. Acelaşi minunat şi inegalabil Părinte Constantin Galeriu spunea: «Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale, pe care să le împart şi cu cei care suferă. Aşa, Doamne, dă-mi să umplu jitniţa făpturii mele, inima mea!». De fapt, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai aproape şi de semenii noştri, iar pe cât ne depărtăm de Dumnezeu, pe atât ne depărtăm şi de ei. Poate că mulţi creştini se aseamănă cu bogatul din Sfânta Evanghelie, care a zis sufletului său: «Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te acum, mănâncă, bea şi te veseleşte» (Lc. 12, 19), de aceea, pe drept cuvânt a fost numit «nebun», pentru că omul, chiar sătul fiind, chiar sănătos şi renumit fiind, nu are pace dacă este păcătos. El se zbuciumă, fiindcă păcatul aduce cu sine mustrarea de conştiinţă, care roade necontenit în adâncul sufletului omenesc asemeni unui vierme mistuitor ce începe să roadă încă de aici, de pe pământ (Mc. 9, 44, 46, 48). Nu poate să fie fără temei cuvântul cel dumnezeiesc: «Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească» (Pilde 28, 1), pentru că Sfânta Biserică ne învaţă să trăim ca nişte slujitori care aşteaptă pe Stăpânul lor, nu ca bogatul din Evanghelie, pe care-l surprinde moartea nepregătit. Ortodoxia priveşte cu încredere şi optimism, însă şi cu gravitate dăruită, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca pe o şansă divină a răscumpărării păcatului, ca timp al ridicării, ca o şansă de rodire şi valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu. Clipa minunată poate răscumpăra timpul pierdut, când se restabileşte în ea comuniunea cu Dumnezeu, sau poate pierde un timp bun, când în ea se săvârşeşte prin păcat, prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învaţă că bogăţia înseamnă virtuţi care întăresc în sufletul nostru credinţa apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

În Duminica a 22-a după Rusalii se citește la Sfânta Liturghie despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, (Ap. Galateni 6, 11-18; Sf. Ev. Luca, 16, 19-31), o pildă minunată cu multe subînţelesuri, pentru a desluşi faptul că şi bogatul şi săracul Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat, iar în cele ce urmează, vom încerca să vedem cât mai adânc, din ce motive unul a dobândit Raiul şi celălalt a primit pedeapsa Iadului, iar dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit la o privire mai atentă, deoarece, faptul că Lazăr era sărac, nu trebuie socotit ca un merit, căci mai înainte s-a zis că «bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute», deoarece în toate vremurile au existat săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor, iar unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi, ceea ce ne îndreptăţeşte să recunoaştem că este foarte posibil ca un om, deşi sărac lipit pământului, datorită patimilor, să piardă Raiul, iar, dimpotrivă, poţi fii bogat, dar virtuos totodată, şi să ai parte de sânul lui Avraam.

«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului»
Evanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii ne vorbeşte despre un om bogat care n-a făcut pe pământ nici o faptă bună şi s-a lăsat prins în mreaja bunătăţilor materiale şi a grijilor lumeşti, dar, într-o zi, pe neaşteptate, acesta a murit şi a fost osândit la iad, unde focul îl ardea şi setea îl mistuia cumplit pentru că n-a avut grijă de sufletul său. Fiind în flăcările iadului, îşi aminteşte de fraţii săi de pe pământ, simte dezamăgire, are regrete, suferă chinuri, vrea o schimbare a sorţii sale şi de aici rezultă limpede că sufletul său este viu, este nemuritor, fapt care ne determină să fim cu luare aminte la mântuirea sufletului nostru, care-i mai preţios decât lumea toată (cf. Mt. 16, 26). Strămoşii noştri daci, de asemenea, credeau în nemurirea sufletului, pentru că Împăratul Traian, după ultimul război cu dacii, a spus: «I-am învins chiar şi pe geţi, cei mai puternici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza lor, ci şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă convingerea că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi de aceea merg mai veseli la moarte decât în orice altă călătorie», tocmai pentru ca noi, urmaşii acestora, să înţelegem că avem un suflet nemuritor, chiar dacă omul a descoperit continente, a descoperit elemente, a descoperit legi, dar nu s-a descoperit pe sine. Din această cauză, unii tăgăduiesc existenţa sufletului nemuritor. De aici, învăţăm că încredinţarea de nemurirea sufletului este cea mai mare mângâiere pentru omul muritor şi cel mai mare sprijin în lupta vieţii.

«Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat…»
Dacă această viaţă pământească, trecătoare, plină de griji şi nevoi, ne pare atât de frumoasă şi ne este atât de dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere, nici frica morţii? Dintotdeauna au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. Desigur, putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată şi să avem parte de Rai. În Evanghelia aceasta, dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci, pentru că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două: deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: «Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!» (Sirah, 40, 31), pentru că ni se pare astăzi dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor de toate felurile! Şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci, la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău, dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora! Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: «Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!», ca un ecou înalt al faptului că acest Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: «Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini», iar din aceste spuse, putem deduce că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: «Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!». Iar, pentru a ne fi mai uşor să intrăm în subiectul Pericopei, trebuie, totuşi, să reamintim măcar partea de început a pildei: «Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui… », cu această expresie minunată: «sânul lui Avraam!», o sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul «Rai», locul de lumină al vieţii de dincolo, o destinaţie de vis şi o trimitere ce ne învaţă că pe lângă asemănări, între noi, oamenii, există şi multe şi felurite deosebiri, mai ales că deosebirile acestea se leagă, unele, de însuşirile noastre fireşti, altele de îndeletniciri şi în sfârşit, altele de mijloacele noastre de trai. Totuşi, oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg niciodată până acolo încât să înăbuşe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se iubi.

«Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!»
Oamenii, oricare le-ar fi însuşirile, rangurile, situaţia materială, sunt creaţi să trăiască laolaltă, organizaţi în diferite comunităţi tradiţionale, în grupuri şi împreunăt răiri! Constatăm cu uimire că trăirea în societate, însă, aduce cu sine şi anumite obligaţii. Care este cea mai de seamă obligaţie pe care cei avuţi, înstăriţi o au faţă de cei aflaţi în lipsuri? Răspunsul la această întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia Duminicii acesteia, (Luca 16, 19-31) despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, în care Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al omului. Prin această pildă, Iisus, Învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu ceea ce va fi dincolo de această viaţă trecătoare şi amăgitoare. Aşadar, e vorba, pe de o parte, despre un bogat oarecare – nu i se dă numele – care trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, despre un sărac cu numele Lazăr şi care stătea şi suferea la poarta bogatului. Bogatul din Sfânta Evanghelie era deprins cu obiceiuri ciudate, ca toţi bogaţii, egoist, lipsit de inimă şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor. Acest bogat din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile, care face din bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală, când, în schimb, Lazăr zace bolnav şi plin de bube, cu toate că în trupul lui bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, ceea ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Avem, în felul acesta, ilustrarea cea mai vie a mizeriei, pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă. Dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege planul lui Dumnezeu. Tocmai în această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să recunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare. Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine şi să medităm asupra conţinutului ei, deoarece sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, e ca o fiinţă necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale!
Profesor, Vasile GOGONEA

PS În Duminica a 22-a după Rusalii, 5 noiembrie 2017, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie şi va săvârşi slujba de resfinţire a Bisericii cu hramurile: «Sf. Mare Mucenic Dimitrie» şi «Sf.Mare Mucenic Gheorghe» din Parohia Căpreni, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, unde, sub îndrumarea Preacucernicului Părinte Paroh, Dan Dulămiţă şi cu sprijinul Primăriei Căpreni, biserica a fost înzestrată cu o clopotniţă nouă, a fost renovată în exterior şi s-a refăcut pictura, a fost instalată o centrală termică, s-au pus termopane şi s-au adus multe îmbunătăţiri pentru înfrumuseţarea sfântului lăcaş.

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu, dacă vă lipseşte, spuneţi, ce mai aveţi, voi, bogaţilor? apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Educaţia, credinţa sănătatea şi apărarea sunt cei patru vectori fundamentali în configurarea unei societăţi normale şi civilizate
Specialiştii afirmă cu certitudine că educaţia, credinţa, sănătatea şi apărarea sunt cei patru vectori fundamentali în configurarea unei societăţi normale şi civilizate, iar la o privire atentă şi adânc pătrunzătoare, putem constata că acele ţări care cunosc perioade şi etape de criză prelungită în aceste domenii vitale pentru viaţa oamenilor şi pentru instituţiile statului se prăbuşesc şi parcurg situaţii destabilizatoare şi autodemolatoare. Cu părere de rău, constatăm că România post-decembristă şi parcă afundată într-o interminabilă perioadă de tranziţie, ne oferă imaginea unui învăţământ în continuă disoluţie instituţională, a unei credinţe în care predică şi persoane ce discreditează altarul sfânt al slujirii Lui Dumnezeu, a unui sistem de sănătate în care un copil nu poate fi operat din cauza lipsei instrumentelor medicale necesare, când oamenii mor cu zile, în sfârşit, imaginea unei armate în care înzestrarea şi dotarea cu tehnologie modernă se situează doar la capitolul promisiunilor neonorate. Dar, pentru că ne-am angajat să vorbim despre educaţie, pentru că există o zi mondială consacrată acestui domeniu, să analizăm cu discernământ ceea ce se întâmplă de la preşcolari şi de la controversata clasă pregătitoare, când pruncul nevinovat «evadează» din mediul familial cu părinţii traumatizaţi de spectrul sărăciei şi de perspectiva iluzorie a pricopsirii pe meleaguri străine, căutând speranţa într-o instituţie rigidă, în care se aminteşte mai mult despre grevă şi revendicări salariale, dar, mai puţin despre regulamentele de ordine interioară, în care se vorbeşte obsesiv despre «fondul clasei» şi despre banii strânşi de 1 martie, 8 martie, Paşte, Crăciun, Sfântul Nicolae etc., pentru că doamna sau domnul dau note sau calificative în funcţie de micile sau de marile atenţii pe care le aduc, plini de zel, părinţii. Dacă ai nenorocul că provii dintr-o familie cu venituri modeste sau te întrebi mirat, de ce să dai dascălului lucruri scumpe şi costisitoare, în locul unui buchet de flori, devii «vânat» şi pedepsit cu note mici, umilitoare, care nu evaluează pregătirea ta, ci, «atenţia» dată învăţătoarei sau a învăţătorului, mai ales că ţi se şopteşte că la gimnaziu favoritismele învăţătorilor vor dispărea. Lucrurile se complică aici, deoarece elevii sunt mai greu de stăpânit, regulamentele şcolare sunt întocmite «după ureche» iar învăţătura devine «floare la ureche» printre cercei! Desigur, anii de liceu constituie, pe bună dreptate, cei mai frumoşi ani ai tinereţii, mai ales dacă ai şansa de a frecventa cursurile unui colegiu apreciat, unde poţi întâlni oameni care să-ţi ofere modele deosebite în sinuosul proces de formare a personalităţii, care în perioada liceului cunoaşte multe şi semnificative transformări de formă şi conţinut. Necazul mare este că şi la acest nivel se perpetuează acele obiceiuri din clasele primare şi de la gimnaziu, poate ceva mai rafinate şi mai costisitoare, deoarece pretenţiile sunt mai mari şi se întâlneşte acelaşi tratament diferenţiat al elevilor, cu multe dezamăgiri şi frustrări care te fac să nu mai ai încredere în acest sistem de învăţământ care avea rezultate foarte bune cu ani în urmă! Cu ambiţie şi posibilităţi materiale, optezi pentru o facultate în care, dacă poţi ocupa un loc bugetat eşti bucuros, pentru că ai scăpat de plata unor sume imense pentru ceea ce o facultate din România poate oferi, iar orele petrecute în faţa uşii secretariatului fac parte din… acomodarea cu situaţia, mai ales că va începe lupta pentru păstrarea locului la buget, în cămin şi, cine ştie, poate obţii şi o bursă în afară. Conştiincios fiind, frecventezi cursurile, citeşti texte de seminar, răspunzi, te implici, dar, deodată constaţi că în sesiune, aceia care râdeau de tine că te trezeşti devreme şi mergi la cursuri, că studiezi la bibliotecă, primesc note mai mari decât ale tale, moment în care imaginea idilică a studenţiei păleşte şi te consolezi cu bursa mizerabilă pe care o primeşti (350-400 de lei), până te apropii de examenul de licenţă, după care te aşteaptă «bursa» locurilor de muncă. Gândindu-te la tot ceea ce ai trudit şi la ceea ce ai realizat, nu-ţi mai rămâne decât să nutreşti speranţa că şcoala românească are încă profesori care să-şi pregătească elevii buni chiar şi pe holuri sau în laboratoare dotate, că are copii care fac performanţă şcolară, indiferent de condiţiile lor materiale, dar, mai ales faptul că are adevăraţi dascăli care nu tratează diferenţiat elevii, cadre didactice care prin munca lor de «apostoli» cizelează caractere şi insuflă principii.

“Eu, când aveam putere, nu aveam libertate, acum am libertate, dar, nu mai am putere…”
Am conturat acest «mirific» tablou al educaţiei, pentru a rememora personalitatea domnului Titu Pânişoară, omul care în calitate de primar al Muncipiului Târgu-Jiu, venea deseori pe la şedinţele «Comitetului de cultură şi educaţie socialistă» Gorj, pentru a ne da sfaturi, cu glasul său liniştit şi aşezat, dar, mai ales pentru a ne demonstra că este un mare iubitor al educaţiei prin şcoală şi prin instituţiile de cultură! Nu ascund faptul că m-am bucurat încă de atunci de simpatia domniei sale, cu aceeaşi căldură cu care mă întâmpina mereu, până în ultimii săi ani de viaţă, ceea ce mă făcea să mă simt un privilegiat! Încă de atunci, îmi vorbea despre fiul său, acum domnul prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânişoară, un cercetător deosebit de valoros în domeniul teoriei educaţiei, ca o dovadă că dorinţa nestrămutată a tatălui s-a materializat în realizarea deosebită, ca om, a fiului său. Nu pot decât să-mi exprim, cu acest prilej, respectul pentru decizia domnului prof. univ. dr. Adrian Gorun, de a da numele «Titu Pânişoară» unui amfiteatru din facultate, ceea ce constituie un act de recunoştinţă şi de aleasă preţuire pentru omul care, atunci când îşi făcea plimbarea de dimineaţă prin faţa blocului unde îşi avea domiciliul, în dialogul cu o doamnă care locuia în vecinătate, i-a spus acesteia cu adâncă înţelepciune: “Eu, când aveam putere, nu aveam libertate, acum am libertate, dar, nu mai am putere…”! Ce  cuvinte minunate şi de mare profunzime, ca o reflecţie profundă şi pertinentă despre puterea libertăţii şi despre libertatea puterii! Iată, în acest fel, am deschis paginile cărţii: «Putere şi libertate», Editura «Măiastra», Târgu-Jiu, 2016, aparţinând minunatului şi înzestratului condeier gorjean, Florian Văideianu, o carte la prezentarea căreia am cumpănit în mai multe etape şi după mai multe promisiuni neonorate până acum! Este un roman prin care a fost zugrăvită, nu doar viaţa unui Om de mare omenie, dar, care constituie şi tabloul unei epoci istorice frământate, poate mai mult decât o «metabiografie», aşa cum îl apreciază atât de frumos d-l conf. univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni, pentru că în filele acestei cărţi se conturează o frescă a veacului ce a fost şi va să fie, iar Domnul Florian Văideianu este un «artist» al culorilor care mereu răzbat şi ne atrag până la seducţie prin frunzele anotimpurilor! Autorul romanului nu urmăreşte doar viaţa unui personaj important, aşa cum a fost d-l Titu Pânişoară, dar, mai ales modul cum «viaţa la ţară» a conturat portretul viitorului primar de municpiu, aşa cum a fost el previzionat în spusele Sevastiţei Filip, care îi spunea mamei d-lui Titu Pânişoară: “Să ştii de la mine, Tudoriţo, că acest copil va ajunge primarul Târgu-Jiului”, ceea ce însemnă că în pofida faptului că în multe momente viața culturală din România este marcată de mediocritate și de un complex al periferiei, din grădina satului gorjenesc răsar flori neasemuit de frumoase, chiar dacă ne suspectăm că frica de dezastrul neamului e o formă a egotismului şi a pesimismului care ne fac inima destul de împietrită şi ne împing să renunțăm la românism, pentru a ne inspira de o cultură importată! Florian Văideianu ne demonstrează că succesul demersului său de propagare a culturii românești prin personalitatea unui om de excepţie ca Titu Pânişoară necesită abandonarea condiției provinciale a operei sale și pătrunderea într-un spațiu de receptare universală. De asemenea, autorul ne convinge că menirea fiinţei umane, în această viaţă, dacă vieţuitoarele trăiesc unele în aer, altele în pământ, altele în apă, pentru ca omul, ca să fie om, trebuie să trăiască în cultură şi în cunoaştere de sine, în educaţie. Universul scriptural determinat de specificul vetrei satului românesc, dar, mai ales de calvarul periplului printre străini, al unicelor episoade care se derulează «călătorind prin viaţă» ne dovedesc şi mai mult, ce înseamnă «valea împlinirii», într-o armonie stilistică extraordinară şi greu de desluşit la o lectură superficială. Acele ipostaze ale d-lui Titu Pânişoară, de om de omenie, de om de acţiune şi de om de cultură, nu sunt identice cu vârstele biologice, ci, ele sunt şi succesive şi concomitente.  Era om, şi când era tânăr, şi mai târziu, pe tot parcursul vieţii sale, fiindcă era depozitarul întregii învăţături din vremea lui, al educaţiei pe care a dobândit-o de la dascălii lui. Credem că d-l Titu Pânişoară, singur, ne-a transmis un testament ontologic, prin marea lui lucrare cărturărească, fiind conştient de marile daruri pe care i le-a dat Dumnezeu! Eroul cărţii domnului Florian Văideianu şi-a dus crucea, ca simbol al suferinţei, a cultivat în sufletul oamenilor iubirea şi a adus dovada că omul poate învinge prin suferinţă! Slovele acestei cărţi îşi află rădăcinile în contradicţiile dintre libertate şi putere, dintre necesitate ca manifestare a puterii şi libertate, contradicţii care funcţionează mereu în zone profunde şi controversate pe care le desluşim întotdeauna între ordine şi dezordine, între adevăr şi minciună, între bine şi rău, dar, depăşindu-le prin peregrinarea «de la Ana la Caiafa» a Domnului Florian Văideianu, condeierul binevenit în «scena» biografică a d-lui Titu Pânişoară, tocmai pentru a întregi portretul cercetătorului de documente, a omului care scria ceea ce gândea şi gândea ceea ce scrie!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia… şi Lecţia de viaţă   – “Învăţătorii au făcut ceea ce alţii nici nu au gândit” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Ceea ce este dat de Dumnezeu, este în firea noastră”
– Rep. Da, pentru că societatea de azi e bolnavă şi are nevoie de vindecare!
-Nu, nu, trebuie să păstrăm dimensiunea corectă a lucrurilor! Societatea de astăzi are un mers al ei, care poate să fie, după părerea unora, mai spre dreapta sau mai spre stânga, mai pozitiv sau mai negativ, dar, nu putem avea această imagine apocaliptică a oamenilor, a societăţii, fiindcă oamenii trăiesc în ritmul lor! E adevărat că nu întotdeauna oamenii sunt credincioşi, că nu sunt evlavioşi, că nu întotdeauna sunt cinstiţi, că nu întotdeauna sunt corecţi, dar, întotdeauna, ei trăiesc în dimensiunea lor umană şi Dumnezeu nu-i părăseşte niciodată! Aceasta e marea noastră şansă, că Dumnezeu este purtătorul de grijă şi Cel Care ne iubeşte, chiar şi atunci când suntem mai puţin călăuziţi, cum se spune, după cuvântul Evangheliei!
– Rep. Cum putem face mai uşor disocierea între păcat şi credinţă, pentru că, vedeţi dumneavoastră, în lumea de astăzi, oamenii vor să ştie, când păcătuim, cât păcătuim şi cât trebuie să «plătim» pentru ceea ce păcătuim?
-Credeţi că omul nu ştie ce este păcatul? Sunt oamenii atât de inconştienţi?
– Rep. Nu întotdeauna oamenii conştientizează amplitudinea şi gravitatea păcatului săvârşit, dimensiunea acestuia!
-Sunt anumite fapte pe care oamenii nu le conştientizează a fi păcate, dar, în mare parte, tot ceea ce face omul, el ştie precis în ce parte se încadrează, pentru că a fi păcătos înseamnă a fi împotriva firii, a fi împotriva lucrurilor naturale, a fi împotriva rânduielii Lui Dumnezeu, Cel Care este înăuntrul nostru, şi de aici, cred că sunt nişte canoane morale pe care omul trebuie să le respecte, să le aplice, în virtutea faptului că omul este un credincios al Bisericii, iar Biserica îl călăuzeşte, potrivit cuvintelor Mântuitorului, ca să ne afle pe calea cea bună, pe calea cea dreaptă, pe calea mântuirii. Şi, evident, că în lupta cu păcatul, cu ispita, cu tentaţia, cu lucrurile care degradează firea umană, care distrug această relaţie a omului cu Dumnezeu, sunt destule sisteme sau proceduri din acestea canonice şi morale care definesc ceea ce este păcatul şi ce este virtutea. Iar, ca să se poată realiza acestea, omul trebuie să aibă smerenie, să realizeze o cunoaştere de sine, să se încadreze şi să se raporteze la ceea ce este dat de către Dumnezeu! Iar, ceea ce este dat de Dumnezeu, este în firea noastră, pentru că în casă, în familie, copilul trebuie educat ca să fie, într-adevăr, un om de societate, un om de valoare, iar la biserică, un credincios trebuie să fie încunoştinţat de ceea ce este bine, de ceea ce este rău, pentru că altfel, nu-şi dobândeşte mântuirea. Aşadar, cred că ştim cu toţi ce este un păcat, ştim cu toţi ce înseamnă virtute, pentru că ne silim, fiecare după posibilitatea noastră, iar, având în vedere că omul este o fiinţă relativă, nu poţi să faci orice «te taie capul», să faci întotdeauna, doar ce vrei!

“Să ne raportăm la legea morală pe care o avem în firea noastră, sădită de Dumnezeu încă de la Creaţie”
– Rep. Ce trebuie să facem ca dincolo de acest «păcat originar», în viaţa omului să predomine fapta cea bună?
-Întotdeauna, trebuie să ne raportăm la legea morală pe care o avem în firea noastră, sădită de Dumnezeu încă de la Creaţie, dată nouă ca o posibilitate, ca o oportunitate de a ajunge la desăvârşire. Apoi, avem învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, învăţătura Evanghelică, atât de clară şi concisă, unde ne învaţă Mântuitorul Hristos, mai ales în «Predica de pe munte», în textele din primele capitole ale Evangheliei Sfântului Evanghelist Matei, unde se spune ce trebuie să faci, să nu judeci, să nu vorbeşti de rău, să-ţi iubeşti aproapele, chiar acela care ţi-a făcut rău, să păstrezi viaţă curată, să nu fi desfrânat, pentru că acestea sunt lucruri clare, pe care le ştiu şi copiii, mai ales că acum şi copiii sunt încunoştinţaţi prin diferite mijloace, sunt informaţi!
– Rep. Totuşi, sunt multe lucruri legate de virtute, pe care le uită chiar şi oamenii mari, cei care le oferă modele de viaţă copiilor!
-Tocmai aceasta este, că diavolul «înfundă»urechile noastre şi nu avem timp să ascultăm glasul conştiinţei, deoarece conştiinţa este aceea care dirijează viaţa noastră şi ne orientează spre Dumnezeu. Dacă avem o conştiinţă curată, dacă avem un duh curat, dacă avem sufletul curăţit prin Taina Sfintei Spovedanii, pentru că suntem în Postul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi trebuie să ne pregătim s-o întâmpinăm pe Maica Domnului, de multe ori, ştim ce trebuie să facem, dar, nu le facem!
– Rep. Putem vorbi de o înclinaţie «lacunară» a omului, care îl predispune la păcat?
-Nu există aceasta! Bineînţeles, că noi păstrăm această stare de slăbire a noastră, datorită păcatului, pentru că e o slăbiciune în noi, cu diferite rădăcini, diferite conotaţii, în dreapta, în stânga, însă putem birui slăbiciunile numai prin rugăciune, cu Harul Lui Dumnezeu, cu venirea la sfânta Biserică, cu Spovedanie, cu posibilitatea de a încredinţa viaţa noastră Lui Hristos-Dumnezeu, pentru că nu suntem neapărat predestinaţi să mergem pe o cale pardosită cu spini sau pardosită cu petale de trandafiri! Este clar că suntem ispitiţi în viaţa noastră de către cel rău, de către diavol, care încearcă prin diferite «mijloace» să ne îndepărteze de Dumnezeu, dar, trebuie să ştim foarte clar, că dacă stăm împotriva celui rău, el va fugi de la noi!

“Îmi doresc să fiu de folos credincioşilor din Mitropolia Olteniei”
– Rep. La trecerea celor nouă ani de arhipăstorire în Mitropolia Olteniei, consideraţi că aţi împlinit, cu aleasă dăruire, tot ceea ce v-aţi propus la început sau aproape tot din ceea ce v-aţi propus pentru binele credincioşilor şi întru slava credinţei noastre dreptmăritoare?
-Nu mi-am propus niciodată să număr anii, pentru că aceştia sunt daţi de Dumnezeu! Nu ştiam că sunt nouă ani, pentru că nu am o agendă exactă! Ceea ce facem noi, trebuie să fie după Voia Lui Dumnezeu şi după înţelepciunea divină, Cel Care ni se împărtăşeşte prin conlucrare cu confraţii noştri, prin dialog cu preoţii, cu călugării şi călugăriţele, prin rugăciune, pentru că acest dialog este al duhovniciei, al Spovedaniei, al vieţii spirituale. Trebuie ca întotdeauna să-ţi faci datoria şi să ai conştiinţa că timpul pe care ţi l-a dat Dumnezeu spre mântuire, îl «răscumperi», dacă e însoţit de fapte bune, dar este spre pierzare, dacă îl iroseşti cu fapte rele!
– Rep. Îmi place să vă citez întotdeauna, când spuneţi că «Toate fac parte din Planul Lui Dumnezeu!», dar, totuşi, ca să revin la ideea de «păcat», aş dori să ne spuneţi, dacă păcatele fac parte şi ele din Planul Lui Dumnezeu?
– Categoric, păcatul nu face parte din Planul Lui Dumnezeu! Satana şi slăbiciunea noastră omenească şi aplecarea spre păcat, ne osândesc şi ne dau cu totul altă dimensiune, îndreptându-ne într-o direcţie greşită! În Planul Lui Dumnezeu sunt numai lucruri bune! Dumnezeu nu ne plănuieşte, nu ne dirijează, nu ne orientează spre ceva care să ne fie primejdios, ci, ne îndrumă spre viaţă, ne duce spre Trupul şi Sângele Său! Sunt cu totul altceva, aceste daruri ale Lui Dumnezeu, faţă de ceea ce ne oferă lumea cu tentaţiile, cu ispitele ei, şi aşa mai departe!
– Rep. Cuvintele pe care le rostiţi, de fiecare dată sunt pledoarii pentru faptele bune, iar la 15 august 2017, vă aşteptăm la Mănăstirea Tismana! Pentru că suntem la Mănăstirea Lainici, la Sărbătoarea «Schimbarea la Faţă a Domnului», care spuneaţi că este şi o Înălţare, cu smerenie, vă rog să-mi îngăduiţi să vă adresez urări de sănătate, sporire în fapte bune şi îndelungă slujire arhierească, toate acestea îndreptăţind o înălţare în demnitatea Bisericii Ortodoxe Române!
-Îmi doresc să fiu de folos credincioşilor din Mitropolia Olteniei şi să le slujesc întotdeauna, ca un umil servitor, întrucât aceasta este chemarea Lui Dumnezeu, ca să slujim aproapelui, să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele, iar înălţarea să fie pe scara valorilor, a dragostei mai mari şi a tuturor acestor virtuţi pe care ni le dă Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA

P.S. Marţi, 15 august 2017, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie Arhierească la Mănăstirea Tismana, Gorj, la Hramul «Adormirea Maicii Domnului».

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Interviu cu Înaltpreasfinţitul Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei – “Aceasta e marea noastră şansă, că Dumnezeu este purtătorul de grijă şi Cel Care ne iubeşte” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele»
Prin coordonatele sale geografice pe care le prezentăm pe scurt, Muntele Tabor are o altitudine de 575 metri şi se află în partea de sud a Galileei, la vest de Valea Jezrel, circa 17 km vest de Marea Galileei, în apropiere de Canaa şi Nazaret. Primele mărturii despre Tabor datează din secolul al IV-lea, iar până în secolul al-X-lea, Taborul devine un important loc de pelerinaj pentru creştini, fiindcă au fost ridicate aici lăcaşuri de cult pentru închinare. O serie de mărturii care vorbesc despre locul în care Iisus Hristos S-a Schimbat la Faţă le avem din partea lui Eusebiu de Cezareea, a lui Chiril, patriarhul Ierusalimului şi a lui Epifanie de Salamina, scriitor şi prelat creştin. Demn de precizat este faptul că în partea de nord a Muntelui Tabor a fost ridicată, între anii 1859 şi 1862, o mănăstire ortodoxă de către un boier român, biserica mănăstirii fiind prima ctitorie românească în Ţara Sfântă. După cum ne mărturisesc Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti (Matei, Marcu şi Luca), Mântuitorul Iisus Hristos, venind dinspre nordul Ţării Sfinte şi îndreptându-se către Ierusalim, le vorbea pe cale ucenicilor şi apostolilor despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa, iar ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor şi a luat cu Sine numai pe trei dintre ei: Petru, Ioan şi Iacob, ucenici care aveau să fie prezenţi şi în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Sa şi la Învierea fiicei lui Iair. Ceilalţi apostoli rămân la poalele muntelui, iar El, împreună cu cei trei aleşi, urcă pe munte pentru a se ruga la Dumnezeu Tatăl. Dar, pe când se ruga Iisus, Apostolii, îngreunaţi de somn au tresărit la o privelişte nemaivăzută, deoarece Chipul Mântuitorului se schimbase, Faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. În această lumină necreată şi strălucitoare, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu Iisus despre cele ce aveau să I se întâmple Domnului în viaţa Sa pământească. Erau proorocii Vechiului Testament, Ilie şi Moise, doi mari profeţi reprezentând Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi, fiindcă Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei, iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea. Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică, Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce, această slăvire trebuia să fie dată oamenilor. Atunci, Petru, uimit de ceea ce vedea, îi spuse Mântuitorului: «Doamne, bine este să fim noi aici; voi face aici trei colibe de voieşti: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una» (Matei 17,4). Evangheliile ne mai relatează că în timp ce Petru, încă nu terminase de vorbit, apostolii sunt martorii unei noi minuni. Un nor de lumină i-a învăluit şi pe ei, iar din nor au auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit; pe acesta să Îl ascultaţi!” (Matei 17,5), iar, deodată ucenicii au căzut cu feţele la pământ de spaimă, iar Iisus Domnul S-a apropiat de ei şi le-a poruncit să se ridice şi să nu se teamă, cerându-le să nu dezvăluie nimic din ceea ce văzuseră, până după Învierea Sa din morţi.

Se desăvârşeşte minunea prin care Mântuitorul Se arată strălucind întru Slavă pe Muntele Taborului
Prin minunea Schimbării la faţă a Domnului, când se desăvârşeşte minunea prin care Mântuitorul Se arată strălucind întru Slavă pe Muntele Taborului, celor trei ucenici, iar prin ei, tuturor celorlalţi, ca şi nouă, tuturor, li s-a revelat şi ni s-a revelat, astfel, posibilitatea schimbării: după cum trupul Lui Iisus, trup material, ca al nostru, s-a arătat schimbat, la fel şi materia întreagă. Într-o simbioză, omul şi natura, vor fi transfigurate, prin lucrarea Harului Dumnezeiesc. Desigur, această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi a vieţii noastre, fiindcă suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, la Sfânta Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus Hristos întru Slavă, să fim totdeauna deschişi schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după cuvântul inspirat al Sfântului Apostol Pavel: «Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire…» (I Cor. 15, 51-53). Aspiraţia noastră de a urca Taborul credinţei este un simbol al înălţării spirituale, care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare este, de fapt, esenţa întregii vieţi a Domnului, Cel Care, fiind înveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava Lui Dumnezeu. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului constituie pentru fiecare creştin o îndatorire de seamă de a-şi regăsi echilibrul sufletesc, moment de renaştere spirituală, de desăvârşire morală, de îndumnezeire a fiinţei umane, trăind în permanenţă sub razele de lumină ale cerului, în duhul transfigurator al doctrinei creştine, cea mai înaltă, cea mai sublimă şi prin reflecţiile sale profunde, o superioară învăţătură metafizică şi etică. În aceeaşi privinţă, să spunem că Schimbarea la Faţă are loc înaintea Crucii, Morţii şi Învierii Mântuitorului, constituind o anticipare şi o pregătire, a acestor fapte. Schimbarea la Faţă este, putem spune, o prefigurare a schimbării la faţă a întregii lumi, după aceste evenimente, fiindcă, aşa cum Hristos Se va ridica în Slava Tatălui Ceresc, după Înviere, la fel şi firea omenească se va ridica din păcat, prin Jertfa Sa. Hristos nu S-a Schimbat la Faţă, luând ceea ce nu avea deja în El, ci, a arătat ucenicilor ceea ce era El de fapt, ceea ce avea tainic în Trupul Său. Desigur, avându-L ca model desăvârşit pe Hristos, acest lucru e foarte important pentru noi, pentru că, aşa cum Hristos a arătat apostolilor slava dumnezeirii care se afla deja în El, aşa şi noi, trebuie să ne străduim să ridicăm în viaţa noastră, ceea ce avem deja în noi, în sufletul şi în inimile noastre. Aceasta este Taina Sfântului Botez, care se află ascunsă în fiecare dintre cei care au primit această taină, o taină care trebuie să o actualizăm în fiecare zi, adică, să ne amintim că suntem creştini, că avem o credinţă şi un Dumnezeu Care ne poartă de grijă şi Care Se arată strălucind în Slavă. Acestuia îi suntem datori cu o viaţă cu adevărat creştină în Biserica Sa, căci numai în Biserică putem descoperi chipul Lui Dumnezeu pe care l-am ascuns sub greutatea păcatului! Prin Sfintele Taine, Liturghia, Rugăciunea, postul şi milostenia, putem fi mai buni, fiindcă acestea poartă în ele sămânţa schimbării la faţă a naturii noastre decăzute. Iisus Hristos, Schimbat la Faţă şi Înviat, spunea părintele Galeriu, este chemarea omului, a creştinului, a schimbării lui la faţă, aici şi acum în Iisus Hristos.

Lumina taborică este partea văzută a Lui Dumnezeu, a energiilor Sale necreate
În concluzie, minunea Schimbării la faţă a domnului s-a petrecut în ultimul an al vieţii Lui Iisus pe pământ, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa. Acolo, pe Taborul lumesc, alături de Petru, Iacob şi Ioan, Mântuitorul Şi-a schimbat Chipul Său dumnezeiesc, iar Faţa Lui a strălucit ca soarele. El S-a arătat ucenicilor cu adevărata Lui Faţă şi a fost ca o pregustare a Împărăţiei Cerurilor. Astfel, Taina Schimbării la Faţă înseamnă revelarea Împărăţiei Cerurilor, însă, în acelaşi timp este şi o expresie a iubirii de oameni a Lui Dumnezeu. Hristos îndumnezeieşte firea omenească pe care o luase asupra Sa şi prin aceasta suntem încredinţaţi că pe Muntele Tabor, nu a avut loc numai Schimbarea la Faţă a Lui Hristos, ci şi schimbarea la faţă a ucenicilor lui. De acum încolo, ochii trupeşti, prin harul Sfântului Duh, au fost transformaţi pentru a vedea Slava Lui Dumnezeu. Taina a avut loc în timpul zilei, fapt pentru care ucenicii au văzut atât soarele, luminătorul zilei, cât şi soarele cel dumnezeiesc! Au văzut atât lumina creată, cât şi lumina necreată. Această lumină a Schimbării, venea din dumnezeirea Sa! Această lumină ardea necontenit în El, dar în timpul vieţii Sale pământeşti, Hristos, în marea Sa iubire de oameni, îşi ascunde firea sub trup omenesc obişnuit. Pe culmile înalte ale divinului, Hristos dăruieşte icoana dumnezeiască a Puterii Sale. El oferă conştiinţei şi vieţii umane purificarea şi puterea divină! În felul acesta, ne sunt luminate feţele şi conştiinţele, trăind adevărata bucurie ce dăinuieşte peste veacuri, bucurie prin credinţă şi rugăciune fierbinte şi neîncetată. Lumina taborică este partea văzută a Lui Dumnezeu, a energiilor Sale necreate, prin care se arată celor vrednici. Ea este un foc viu şi tainic, iar creştinismul a dovedit, pe baza învăţăturilor mântuitoare ale Lui Iisus Hristos, că printr-o îndelungă strădanie şi îmbunătăţire continuă a fiinţei noastre, putem ajunge să vedem, asemenea Apostolilor, Taborul Ceresc. Această Schimbare la Faţă o vom obţine prin participarea şi asumarea drumului Crucii, prin căinţă adâncă pentru tot ceea ce am păcătuit în Faţa Lui Dumnezeu. Numai într-o inimă curăţită de patimi, Bunul Dumnezeu sălăşluieşte, arzând cu foc sfânt şi curăţitor urmele păcatului. Schimbarea la Faţă a Domnului reprezintă un eveniment central din viaţa omului de ieri, de azi şi de mâine! Acest eveniment nu poate fi analizat prin exaltare sentimentală, prin gânduri frumoase, ci, numai în limitele teologiei ortodoxe.
Trăitori în Biserică, nu trebuie să căutăm să fim numai oameni buni, ci, să ne sfinţim după Har! Trebuie întărit urcuşul sufletesc al omenirii, iar Sfintele Taine şi viaţa ascetică au rolul de a-l îndruma pe om spre îndumnezeire! Lumina necreată este hrana venită din cer; este pregustarea bunătăţilor ce au să fie.
Prin credinţă, să ne apropiem şi mai mult de Hristos şi de Biserică, să încercăm să îi cunoaştem învăţătura, iar atunci vom realiza că ea este actuală, mai ales că, deşi au trecut peste două milenii, poate nu vom avea posibilitatea să vedem Taborul lumesc, însă, trebuie să ne ridicăm fiecare un Tabor duhovnicesc şi profund omenesc.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Mântuitorul Care Se arată strălucind întru Slavă apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?”
Miezul plin de substanță al Pericopei Evanghelice a Duminicii a 26-a după Rusalii, prima din Postul Crăciunului, ne arată că piatra de încercare a sufletului nostru este bogăţia cea ispititoare a lumii materiale, pentru că în toate timpurile, omul s-a frământat mereu pentru a avea cu orice preț, bunuri materiale necesare vieții. Fie nevoia trebuinţelor trupeşti, fie grija pentru traiul de mâine şi mai târziu, fie încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, dar, pentru aceasta, bogăţia a fost şi este ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti. Din pricina ei s-au întâmplat războaie şi s-au vărsat râuri de sânge, ea ne ţine în duşmănie cu aproapele, ne poartă în judecăţi, ne produce nelinişte şi tot ea poate câştiga pentru noi cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind toate ostenelile noastre de pe pământ. Din acest motiv, unii o incriminează, alţii o laudă, pentru că depinde chiar de felul cum o folosim și o gestionăm, cum se spune în termeni economici, însă, dezlegarea acestei întrebări şi împăcarea atâtor răspunsuri, iată, ne-o oferă Pilda bogatului căruia îi rodise ţarina mai mult decât se aştepta în socotelile lui omenești, deoarece, «îmbătat» de spectrul bogăției materiale, cugeta în sinea lui şi își zicea: “Ce să fac, n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: aceasta voi face: am să stric hambarele şi am să le fac mai mari şi am să adun acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele; apoi am să zic sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”. Din înaltul cerului, atunci Dumnezeu i-a zis lui: “Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?”, iar Evanghelia se încheie cu învăţătura şi îndemnul spre care trebuie să ne îndreptăm în fiecare clipă atenția: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi (adică numai pentru sine), iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”, pentru că multe sunt greşelile mari prin care a păcătuit acest bogat zgârcit. Mai întâi, el a socotit veşnic ceea ce este trecător şi pieritor: chiar viaţa aceasta a noastră, averea care credem că ne face fericiți, petrecerile de tot felul cu toate ale ei desfătări. De fapt, bogatul din Evanghelie a zis şi a dorit să facă la fel ca alţi mulţi bogaţi necredincioşi din toate vremile, oameni din toate categoriile sociale care ziceau: “Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Ba, mai mult, să-l asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm” (Înţelep. lui Solomon 2, 6-10), pentru că întotdeauna, celui lacom și nesătul i se pare că viaţa este veşnică pe acest pământ! De aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii. În mod paradoxal, îmbogățitul peste noapte, atât de des întâlnit în zilele noastre, crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele, iar dacă este bogat, i se pare că este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus «nebune», pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte, care în mod egoist şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătăţile pământului, pentru desfătare întru mulţi ani, așa credea el!

“Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”
Pericopa Evanghelică ne mai învață că viaţa pământească îşi are trebuinţele ei fireşti (hrană, îmbrăcăminte, casă etc.) fără de care ea nu poate exista, iar în acest sens, poate e firesc să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii. Mântuitorul Hristos nu este nicidecum împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi sfinţesc omul, dar, pentru a pregusta fericirea, se cere să avem rânduială în cugetul nostru, iar bogatul din Evanghelie este numit nebun, nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea şi se închina ei! Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârşire, de aceea în faţa morţii era mai sărac decât toţi săracii din lume, nefericit și demn de compătimit pentru cele ce îl aşteaptă, fiind sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de iubire de oameni, sărac de nădejde veşnică. Pe drept cuvânt, spune Mântuitorul în încheierea parabolei: “Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”, deoarece a fi fericit în viaţă şi în faţa morţii, e necesară o singură comoară, pe care “rugina n-o strică şi moliile n-o mănâncă”, bogăția sufletească, avuția spirituală, credința în Dumnezeu! De aceea, poate că merită să ne întrebăm, suntem bogaţi sau săraci sufleteşte? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adâncim această pildă şi să căutăm să înţelegem cu atenție ceea ce ne dezvăluie priveliştea lumii în care trăim, ca să ne străduim a ne îmbogăţi în virtute! De multe ori, Înaltpreasfințitul Părinte dr. Irineu, în cuvântul de învățătură pe care îl rostește cu elocință, ne spune că medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru, împodobirea cugetelor şi a inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării personalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Iisus Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flămânzi.

«Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele»
În concluzie, Evanghelia celei dintâi Duminici din Postul care ne pregătește pentru Nașterea Domnului se dovedește și Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi, cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu chefuri, cu mâncăruri şi băuturi, cum auzim: “Bea, mănâncă şi te veseleşte!“, iar aceste vorbe sunt parcă desprinse din limbajul cotidian al oamenilor din societate, unde abundă beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe care ne arată că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care «însetează şi suspină după Dumnezeu» (Ps. 62), după hrana sufletească, iar «Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele» , precum zice Sf. Apostol Pavel. Dar, să nu exagerăm, să nu credem cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi pentru familie. Greşeala constă în faptul că averea, dacă nu băgăm de seamă, trezește în noi multe feluri de suferințe sufleteşti, deoarece pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate, pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi în păcate. Bogatul din Evanghelie suferea de acest păcat amarnic, fiindcă-și îmbia sufletul cu mâncare şi cu băutură, dar “sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“, iar în mintea lui bolnavă de lăcomie, credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii! Și azi, sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. În mod surprinzător, omul egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească, iar egoismul se dovedește incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne îndeamnă Însuşi Mântuitorul Hristos, Cel Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învață mereu ca să prețuim bogăția cea adevărată! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Fiecare cetățean se poate adresa ziarului pe diferite probleme de ordin personal sau de larg interes privind viața comunității”

– Rep. La care eu aș adăuga faptul că sunt și oameni mai în vârstă, din mediul rural, care se abonează la «Gorjeanul» și păstrează o legătură de fidelitate cu ziarul «de suflet», mai ales când e vorba despre unii intelectuali ai satelor noastre!
-Mă bucur să-mi spuneți acest lucru, deoarece noi căutăm să rămânem receptivi la preferințele cititorilor noștri, le apreciem fidelitatea manifestată și dorim din suflet ca să fim pe măsura așteptărilor! Totodată, facem eforturi să rămânem competitivi, dar e greu să găsești oameni de calitate ca să-i aduci să lucreze «la foc continuu», în spațiul acesta spiritual! Iar, ca un fapt pozitiv, pot spune că avem și colaboratori de valoare care întregesc de multe ori conținutul rubricilor noastre, ca să nu mai spun că fiecare cetățean se poate adresa ziarului pe diferite probleme de ordin personal sau de larg interes privind viața comunității.
– Rep. Cât sunt de mari eforturile care se depun pentru a se respecta în mod constant calitatea ziarului de a fi un «cotidian independent»?
-Până la urmă, ziarul trebuie să explice realitatea județului, pentru a spune lucrurilor pe nume și a relata problemele care ies în evidență, iar noi suntem receptivi la toate preocupările și orientările care se manifestă pe scena politică gorjeană.
– Rep. Unele publicații concurente vă reproșează o anumită apropiere politică social-democrată!
-E problema lor și propria lor nedumerire pe care o știm! Chiar dacă ni se reproșează o anumită culoare politică, noi acceptăm în paginile ziarului și respectăm și alte puncte de vedere, fără patimă și fără a fi adresate jigniri vreunei persoane sau vreunui partid politic! Dacă oamenii au de transmis anumite lucruri, anumite opinii către Ziarul «Gorjeanul», pot face acest lucru fără nici o problemă, respectând rigorile și exigențele «Gorjeanului», pentru că Ziarul «Gorjeanul» are o anumită «etichetă», un anumit limbaj care ne dorim să fie unul decent, civilizat, avem o anumită zonă de subiecte, o anumită zonă de teme care au ținut și consider că țin seama în continuare de ceea ce constituie preferințele cititorilor noștri!
– Rep. Poate nu sunteți pe gustul unor împătimiți ai scenei politice!
-Acum, vedeți dumneavoastră, nu se poate ca uneori să vii deodată să sfidezi toată lumea și să spui ceeea ce vrei tu, cu orice preț! Trebuie respectată o anumită deontologie în baza unor norme pe care ne străduim să le respectăm și să le promovăm prin ziarul nostru! Nu putem să venim cu anumite reproșuri nefondate, cu anumite lucruri spuse de dragul de a le spune, un fel de can-can publicistic, etalat doar pentru a stârni curiozitate și a promova imagini de senzație, chiar la nivel politic!
– Rep. Se observă că limbajul necultivat și lipsit de «minima moralia» al unor așa-ziși jurnaliști parcă lasă de dorit!
-Și de această dată spun că e problema lor și a moralității de care dau dovadă! Sigur, uneori se întâmplă să spui orice împotriva adversarului, că nu mai contează ce se întâmplă după aceea! Trebuie să vii întotdeauna, însă, cu fapte care trebuie probate, iar noi acceptăm să-l ascultăm pe fiecare cu interes și chiar cu drag!

“A avea credință este condiția de bază a definirii omului”

– Rep. Aș dori să vă spun că la Universitatea «Constantin Brâncuși» din Tg. Jiu, ca și în cazul meu, personal, avem o implicare într-un studiu privitor la mediul rural din Gorj, mai precis, la depopularea mediului rural gorjean, un fenomen mai amplu, am putea spune, care depășește limitele județului nostru, de aceea, nu credeți că s-ar impune să avem un spațiu tipărit și o rubrică specială dedicată acestui segment definitoriu al realităților Gorjului?
-Din păcate, problema depopulării e una foarte serioasă și îngrijorătoare. Probabil că nu după multă vreme, unele dintre satele noastre vor deveni «amintiri», pentru că oamenii migrează în căutarea locurilor de muncă în străinătate, pentru a trăi mai bine! Până la urmă, acesta este motivul pentru care oamenii pleacă de la casele lor, iar «Gorjeanul» este deschis către această problemă a mediului rural, pentru că avem și mulți abonați în mediul rural. De aceea, rămânem receptivi în fața unei asemenea posibilități, chiar avem o rubrică dedicată sfaturilor pentru micii agricultori din rural, pe care o sprijină domnul inginer Velici, iar cititorii noștri cunosc acest lucru.
– Rep. Domnule Director General, ce loc ocupă credința dreptmăritoare în viața unui tânăr ca dumneavoastră, plin de har, înzestrat și cu anumite rezultate notabile în activitate, care poate și trebuie să privească optimist în viitor, în ciuda vremilor tulburi pe care le resimțim cu o anumită rezervă stânjenitoare în societatea noastră?
-Domnule profesor, până la urmă, credința este fundamentală pentru orice persoană, pentru că de multe ori apelăm la credință, din păcate, abia atunci când alte soluții nu se mai ivesc, pentru că simți nevoia credinței, abia atunci când ești greu încercat, iar singurul sprijin al sufletului nostru rămâne credința! Personal, niciodată nu m-am îndepărtat de credință, ba, dimpotrivă, am considerat și consider că a avea credință este condiția de bază a definirii omului!
– Rep. Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfințitul Părinte dr. Irineu se bucură când constată că Ziarul «Gorjeanul» promovează idei valoroase în paginile sale și informează despre oficierea unor slujbe, despre activitatea pastoral-misionară în arealul Gorjului nostru! Merită să fie reflectată, în continuare, Viața Spirituală în paginile ziarului?
– Sigur că merită, pentru că prezența activă a Mitropoliei Olteniei în zona noastră este un vector important al activității sociale din județ, iar intenția noastră este să consolidăm, pe cât putem, această colaborare, mai ales că mulți oameni citesc, aș putea spune, cu interes deosebit aceste informații la prezentarea cărora și dumneavoastră contribuiți din plin.

“Totul pleacă de la EDUCAȚIE, un cuvânt care trebuie mereu redat cu majuscule”

– Rep. Dacă îmi îngăduiți acum, o întrebare mai personală și mai delicată, prin care aș dori să știu, ce ați moștenit în mod deosebit, de la distinsul dumneavoastră tată, domnul ministru secretar de stat, Bebe Viorel Ionică?
-E o întrebare mai dificilă, pentru că nu m-am gândit să pot oferi un răspuns tranșant în acest sens!
– Rep. Vorba domnului ministru Andrei Marga, răspunsurile sunt dificile, nu întrebările!
-Foarte bine spus! Iar, în legătură cu întrebarea adresată, cred că pe lângă anumite însușiri psiho-afective și altele care țin de codul genetic, aș putea spune că «moștenirea» mea cuprinde și un set de valori morale concretizate în atitudinea față de problemele care se cer a fi rezolvate, o anumită seriozitate și, probabil, dăruire în muncă!
– Rep. Pentru că sunt mereu tentat să vă întreb deodată mai multe lucruri, fără să vă deranjez și fără să devin agasant, aș dori să ne spuneți, ce credeți că reprezintă Constantin Brâncuși pentru noi, gorjenii, ca și pentru întreaga suflare omenească mereu fascinată de nedeslușita profunzime a ideilor marelui sculptor și chiar cugetător profund, dacă mă gândesc la aforismele sale?
-Brâncuși este unul dintre titanii omenirii, în plan artistic, iar ca un gânditor profund al timpului său, cred că a depășit veacul! Pentru Județul Gorj și pentru România, el înseamnă foarte mult, pentru că este un «brand» mondial, un nume mare, un semn inconfundabil sau chiar un simbol emblematic de referință cu care mereu ne putem mândri, în sensul strict normal al mândriei firești!
– Rep. Totuși, putem vorbi de o marcare corespunzătoare, în județul Gorj, a personalității marelui artist, în acest an omagial?
-Acum, depinde și de noi în ce măsură reușim să cinstim cum se cuvine acest nume! Din păcate, noi nu prea avem o tradiție bună în a cunoaște și a recunoaște marile valori ale țării noastre, și mai mult fac acest lucru străinii (??)!! Poate vom învăța acest lucru cât mai curând sau poate nu vom învăța niciodată! Specialiștii care au capacitatea de a înțelege și de a explica anumite dimensiuni ale vieții spirituale, poate ne ajută în acest sens! Pot fi un exemplu și pentru alții care sunt mai puțin interesați sau chiar dezinteresați de aceste lucruri.
– Rep. Pare un fel de amnezie programată, o patologie a negării valorilor!
-Oricum, negarea valorilor, în ziua de azi, a devenit obișnuință care nu se înscrie într-o tradiție valoroasă, pentru că de multe ori suntem preocupați mai mult de ideea de bunăstare, așa cum se întâmplă în cazul Bogatului nemilostiv din Evanghelie, decât de ideea de știință, de setea de a cunoaște mai mult!
– Rep. Cred că vă referiți cu deosebire la ideea obsedantă a «consumismului», a înclinației de a «consuma» cu orice preț, de parcă omul ar fi un «hedonist» înnăscut, un individ care trăiește doar pentru satisfacerea plăcerilor, un împătimit al acelui «placebo» pe care îl invocă unele teste psihologice!
-Da, pentru că ideea «consumismului» se regăsește la orice pas, mai ales că se pune un accent deosebit pe «formă», iar fondul este aproape neglijat! Aici cred că trebuie lucrat mai mult, iar factorul EDUCAȚIE, rostit și scris cu majuscule, ne poate ajuta foarte mult! E dificil să promovezi idei valoroase într-un mediu arid, pentru că totul pleacă de la EDUCAȚIE, un cuvânt care trebuie mereu redat cu majuscule, după părerea mea, pentru că viața omului se fundamentează pe această tablă de valori!
(VA URMA)
Prof. Vasile Gogonea

Articolul Interviu de o sinceritate nealterată cu Domnul DRAGOȘ VIOREL IONICĂ, Director General al S.C. GORJEANUL S.A. Tg. JIU / “Rămânem receptivi la preferințele cititorilor noștri, le apreciem fidelitatea manifestată și dorim din suflet ca să fim pe măsura așteptărilor” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”
Din Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, putem înţelege că Taina Crucii cuprinde toate aspectele esenţiale ale fiinţării noastre ca oameni, fiindcă «a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», Crucea fiind instrumentul mântuirii noastre şi, prin aceasta, instrumentul bucuriei şi al învierii noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care au conceput acest minunat plan de mântuire a omului şi l-au împlinit prin jertfa Mântuitorului Hristos, şi în acelaşi timp, prin puterea Duhului Sfânt, Treimii Sfinte I se cuvine toată slava în toate zilele vieţii noastre. În sfaturile și îndrumările sale pline de învățătură duhovnicească, Părintele Arsenie Boca spunea că întotdeauna creștinul care «face semnul Crucii, trebuie să fie pregătit să poarte Crucea», această neprețuită și neasemuită provocare de cea mai mare și mai adâncă rezonanță a vocaţiei noastre umane, imaginea care înfățișează momentul Învierii Domnului, ca un început al învierii noastre. Să reținem faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne îndrumă, așa cum arată Sfânta Evanghelie: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), pentru că e mare lucru să înțelegem diferențierea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ, ca un simbol al vieții și al învierii, când noi, creștinii, cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, cea văzută, pe care o cinstim, o sărutăm și o purtăm cu sfințenie și crucea spirituală care înseamnă suferința pentru fapta cea bună și îndelung folositoare. În primul rând, crucea este munca pe care trebuie să o facă omul, poruncă dumnezeiască şi datorie de a împlini ceea ce se cuvine. Iată, dascălul se scoală de dimineaţă, se duce la şcoală, face instrucţia şi educaţia copiilor, semnează condica şi arată ce activitate a desfăşurat, ce ore a efectuat, la fel şi agricultorul, mecanicul de locomotivă, funcţionarul de la bancă, poliţistul de la circulaţie, redactorul de la “GORJEANUL” sau medicul care îngrijeşte bolnavii. O cruce are de dus şi preotul, mai ales în lumea secularizată de astăzi, când îl iau peste picior şi-l înjură sau chiar îl batjocoresc unii copii obraznici. Deci, orice om cinstit are de dus o cruce a lui. Aşadar, Mântuitorul propune «lecţia» purtării Crucii ca fiind exerciţiul de împreună-lucrare în favoarea omului, a celui pe care merită să-l numim aproapele nostru. Iar, a vedea Împărăţia venind cu putere în sufletul nostru este fundamentul vieţii noastre în Biserică, este Taina Liturghiei, viaţa Ortodoxiei noastre, flacăra vie şi Lumina de Har a Potirului care ne cheamă, “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, este opusul nefericirilor lumii în care ne simţim încorsetaţi de neajunsuri şi de prejudecăţi, cu atât mai mult, cu cât Crucea poartă cu sine amintirea şarpelui celui de aramă şi a Crucii Mântuitorului Hristos.

“Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”
Pentru aceea, slujitorul Liturghiei rosteşte îndată după Împărtăşanie rugăciunea: «Învierea lui Hristos văzând… », al cărei text spune: «iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», fiindcă părtăşia acestei bucurii nu poate să vină decât prin purtarea Crucii Lui Hristos cu Iisus Hristos. De aceea, Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Dar, ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E dăunător să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă adesea. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă a sa cruce, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare lui mai potrivită. Pentru că tot Părintele Arsenie Boca ne învăţa «Lecţia» Mântuitorului pe Cruce: “Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci păziţi-vă de oameni”! De multe ori ne întrebăm: oare, de ce atâta prigoană, de ce atâta nepăsare, deoarece «creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul, şi-au schimbat cetăţenia. Ei s-au declarat cetăţenii Împăratului Cerurilor» (vol. Icoane pentru suflet, 2014, p. 14). Devine limpede că omului de astăzi, îi este mai greu să caute să împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde, dar Dumnezeu rămâne Crucea vieţii şi a învierii pentru poporul Său. De multe ori, ai impresia că nu contezi dacă nu ai acces în straturile de mediocritate absurdă sau mercantilism superficial prin care lumea de azi se susţine, dacă nu te înalţi pe culmile unui peisaj uman apropiat de iad, de prăpastia fărădelegii, a neiubirii şi a necredinţei, dar dincolo de atari provocări, singura cu valoare definitorie rămâne chemarea Crucii.

“Adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”
Deci, Hristos nu a venit, aşadar, pe pământ, pentru a I se sluji, pentru a ne stăpâni, ci pentru a ne arăta iubirea Sa jertfelnică, pentru a ne arăta că ne iubeşte atât de mult, încât pentru noi se lasă El Însuşi răstignit. Ce dovadă mai mare de iubire poate primi cineva de la o altă persoană, decât aceea de a-şi dărui chiar şi viaţa? Hristos Şi-a dat viaţa, pentru ca nouă să ni se deschidă poarta vieţii veşnice. Aşadar, dacă e cu putinţă, să se întrebe fiecare dintre noi, cei care se consideră creştini, adică următori sau ucenici ai Lui Hristos: a meritat să facă această jertfă Domnul, pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Am schimbat noi ceva în propriile noastre vieţi, din momentul în care am conştientizat că pentru noi, pentru fiecare dintre noi, a gustat şi a primit Domnul batjocura, ocara, ruşinea, bătăile, spinii, cuiele şi moartea pământească? El nu ne cere să trecem şi noi prin astfel de chinuri, ci, doar să primim şi să privim această jertfă a Sa ca fiind pentru mântuirea noastră! Doar mucenicii se învrednicesc de cinstea supremă, de a muri pentru credinţa lor în Hristos. A trăi zi de zi cu Hristos şi pentru Hristos este, însă, tot o mucenicie, e o răstignire de bunăvoie a tuturor poftelor de tot felul, a gândurilor sau a stărilor noastre, de dragul Lui. De bună seamă, în calitate de Om, Hristos nu avea «eu» ca atare, fiindcă El era Fiul Lui Dumnezeu, însă, folosindu-se de voinţa Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu a făcut din suferinţa şi din moartea Sa un semn al iubirii celei mai desăvârşite faţă de Tatăl, faţă de oameni, semnul de necontestat al unei supuneri fireşti, pline de iubire faţă de Tatăl Său, supunere şi iubire care, în firea Sa omenească, în voinţa Sa omenească de Persoană înomenită, calitatea de om însemna răsfrângerea, traducerea în limba omenirii păcătoase a iubirii Sale fireşti faţă de Tatăl, care este viaţa Sa cea veşnică din sânul Sfintei Treimi. De fapt, putem spune că Mântuitorul Iisus Hristos a distrus chiar suferinţa şi moartea, deoarece devenind semnul iubirii celei mai desăvârşite de Tatăl, precum şi semnul iubirii celei mai desăvârşite de oameni, suferinţa şi moartea se negau şi se desfiinţau reciproc. Sfântul Evanghelist Ioan spune: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi»” (Ioan 15, 13), referindu-se la momentul când le-a spus ucenicilor în cuvântarea Sa de după Cină. A demonstrat, prin aceasta, că suferinţa şi moartea de pe Cruce sunt semne ale Iubirii Sale fireşti, desăvârşite faţă de Tatăl şi dovadă a iubirii Sale pentru oameni, iubire care era în acelaşi timp şi o comuniune cu iubirea Tatălui pentru omenirea întreagă, pentru toţi oamenii. Prin aceasta, Iisus Hristos a zdrobit din interior, a nimicit suferinţa, moartea şi crucea, pentru ca ele să devină semnele învierii şi biruinţei definitive a Vieţii. Ca să primeşti îmbrăţişarea Celui de pe Cruce, trebuie să te sui, la rându-ţi, pe Cruce. Dumnezeu şi omul – două cruci îmbrăţişate, cerul şi pământul unite de iubire fără sfârşit!
Noi nu putem avea nici un mesaj fără Cruce. Nu putem concepe nici o rugăciune fără de Golgota şi nu avem nici o şansă fără Jertfa Lui, fiindcă Îl regăsim pe Dumnezeu pe Cruce, doar acolo, în mijlocul suferinţei tuturor oamenilor. Prin aceasta, realizăm faptul că trăim într-o lume plină de Cruci, dar, plină şi de Învieri. De aceea, Sfânta Cruce o simţim ca apărătoarea noastră, pecetea credinţei noastre, confirmarea veşniciei credinţei că Dumnezeu Însuşi este Crucea vieţii şi a Învierii pentru poporul Său! Pentru aceasta, numai asumarea Crucii dă sens vieţii noastre, orientând-o spre Înviere!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Crucea vieții și a Învierii pentru poporul Său apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Cuvinte pentru fii apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Cuvânt la Duminica Floriilor apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“În Duminica de astăzi, la Sfânta Liturghie s-a citit despre o minune a Mântuitorului Iisus Hristos”
În cuvântul său de aleasă învățătură Arhierească, Mitropolitul Olteniei a picurat în mintea și în sufletul credincioșilor nestematele odoare tâlcuite din Pericopa Evanghelică, arătând că minunea săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin vindecarea fiului lunatic este plină de învățăminte cu un substrat de morală smerită, apreciind că: “În Duminica de astăzi, la Sfânta Liturghie s-a citit despre o minune a Mântuitorului Iisus Hristos, săvârșită cu un copil bolnav, stăpânit de un duh necurat. După ce Mântuitorul Iisus Hristos, ne spune Sf. Evanghelist Marcu, S-a Schimbat la Față în Muntele Taborului, a coborât la poalele acestui munte cu ucenicii Săi, și o mulțime mare de lume Îl aștepta. Printre aceștia, era un tată nefericit, care își vedea în fiecare zi copilul său «muncit» și chinuit de un diavol care nu-i dădea pace, nici ziua, nici noaptea. Asemenea boli sunt greu de stăpânit, iar atunci, ca și astăzi, medicina nu poate să facă nimic, întrucât e vorba de o putere a celui rău, care prin îngăduința Lui Dumnezeu intră în oameni și le aduce mare pagubă sufletească și trupească. Sf. Evanghelist Marcu ne spune, chiar prin cuvintele tatălui, care mărturisea despre felul cum era chinuit copilul, că-l trântește la pământ, spumegă, îl lasă aproape mort, iar toate acestea sunt manifestările care privesc boala, suferința celui stăpânit de duhul necurat. Și cu alte ocazii, Mântuitorul Hristos a vindecat asemenea oameni și a dat puterea aceasta și Sfinților Apostoli, cum ne arată Sfânta Evanghelie, că i-a trimis la propovăduire și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Pentru că ei au mărturisit cu bucurie: «Doamne, și duhurile necurate ni se supun nouă!». Mântuitorul Hristos le-a spus că nu acesta este cel mai important lucru, ci, faptul că ei sunt «înscriși» în ceruri. Aceasta înseamnă că nu «războiul» cu cel «întunecat» este important în viața noastră, ci, dobândirea Împărăției Cerurilor! Dar, despre cine vorbim, atunci când ne referim la «duhurile necurate»? Știm cu toți, din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea să fie bună, pentru că ne spune Sfânta Carte: «Și a văzut Dumnezeu că erau bune toate». Deci, Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, i-a făcut înaintea noastră și înaintea Pământului! Căci, atunci când Dumnezeu a creat Pământul, îngerii erau de față, iar aceste puteri cerești, nu sunt ca și noi, deși sunt «creaturi», ca și noi. Totuși, îngerii nu sunt «îmbrăcați» în materia trupului, ci, ei sunt duhuri slujitoare, cum ne spune psalmistul: «îngerii sunt pară de foc»! Sunt de o natură material, de o așa profunzime și subtilitate, că nu-i vedem, având ochii trupești, ci, îi simțim în preajma noastră, fie atunci când ne fac bine, cum sunt «îngerii buni», fie atunci când ne fac rău, când sunt «îngerii răi» sau demonii, ca și în cazul Evangheliei de azi, pentru copilul acela bolnav”.

“Noi suntem singurele creaturi care purtăm chipul Lui Dumnezeu”
Desăvârșind învățăturile și dogmele Pericopei Evanghelice, în detalierea conținutului cuvintelor sale alese din salba ideilor nestemate, Chiriarhul bisericilor dreptmăritoare din Oltenia a ținut să ne arate că pe pământ, diavolii acționează asupra oamenilor, iar preocuparea lor este aceea de a fi împotriva oamenilor, în felul acesta luptându-se cu Dumnezeu indirect. Dacă în rai, ei au gândit să pună scaunul mai presus de Dumnezeu, iar acesta este un fel de a ne arăta ce este mândria, prin slovele Sfintei Scripturi constatăm că omul mândru se consideră mai bun decât oricare altul, dar, din orice perspectivă am privi realitatea, “noi suntem singurele creaturi care purtăm chipul Lui Dumnezeu! Nici îngerii nu au o asemenea bucurie și o asemenea împărtășire, ci, numai oamenii! Așadar, diavolul, dacă nu se luptă împotriva Lui Dumnezeu, se luptă împotriva «chipului» Său, împotriva omului, iar prin aceasta caută să-l deturneze pe om de la calea cea bună, ca să meargă spre calea pierzaniei, spre calea întunericului. Deci, diavolul intră în copilul acesta! La prima vedere, am fi jenați să credem că Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să intre într-un copil nevinovat! Ne întrebăm, ce a făcut copilul acesta, ca să fie stăpânit de cel întunecat? Știm că păcatele părinților se răsfrâng asupra copiilor. Știm că moștenim prin această genă a noastră multe lucruri bune, dar și rele! Iată că nu se pune suferința și durerea pe cel care păcătuiește, ci, se așează pe cei nevinovați, care moștenesc de la ceilalți, de la părinți această durere, această suferință”, iar pentru aceasta, să luăm aminte cu mare atenție că niciodată nu primim de la Dumnezeu răspuns la rugăciunile noastre, decât atunci când avem credință! Deci, ca să fim vrednici de ceva de la Dumnezeu, ca să ni se împlinească ceva, trebuie să avem credință adevărată, sinceră, nu o credință de suprafață! E dăunătoare o credință pe care s-o mărturisim numai cu vorba de pe vârful buzelor, pentru că avem nevoie de o credință intensă, care să cuprindă întreaga noastră ființă, întreaga noastră făptură!

“Rugăciunea și postul sunt elementele esențiale, «aripile» cu care noi zburăm și ne ridicăm la ceruri”
În finalul oficierii Sfintei Liturghii, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit a transmis credincioșilor mesajul privitor la faptul că postul este ca o «arătură» adâncă de primăvară în sufletul nostru! Fără de o asemenea lucrătură a pământului nostru, nu vom răsădi semințele așezate de Dumnezeu în viața noastră, ci, vom fi ca sămânța care a căzut în piatră, sau care a căzut pe pământ bătătorit sau care a căzut între mărăcini, mai ales că: “Toate acestea, în Duminica de astăzi, sunt încununate și de învățăturile Sfântului Ioan Scărarul, un părinte care a trăit în Muntele Sinai, și a fost rânduit de sfânta biserică, iată, ca atât călugării din mănăstiri și maicile, surorile, cât și credincioșii, să citească această carte: «Scara Paradisului», scara virtuților, o carte pentru folosul sufletului, în care sunt descrise exemple de mari trăitori, de mari credincioși care au dobândit Împărăția Cerurilor prin credință, post și rugăciune. Așadar, Sf. Ioan Scărarul este un sfânt care, pe lângă faptul că mijlocește la Dumnezeu pentru noi, ne și dă învățătură din cartea sa, pentru ca noi să urcăm pe această scară a valorilor, ca să ajungem în Împărăția Cerului la Înviere! Este de recomandat, în postul acesta, călugării și mirenii să citească această lucrare a Sf. Ioan Scărarul, pe care o găsim în Filocalie, spre mângâierea sufletului și spre întărirea voinței și a iubirii față de Dumnezeu”! Numai în acest fel vom realiza faptul că “rugăciunea și postul sunt elementele esențiale, «aripile» cu care noi zburăm și ne ridicăm la ceruri. Noi stăm de vorbă cu Dumnezeu, și El stă de vorbă cu noi, iar când stăm de vorbă cu Dumnezeu, ne împărtășim de lumina cerească”! Prezența Lui Dumnezeu în viața noastră este dătătore de lumină, de bucurie și de fericire veșnică! Apoi, postul este acela care ne face smeriți, care ne face îndurători, care ne face milostivi, pentru că prin post scoatem ceea ce este rău în noi, scoatem această zvârcolire sufletească, scoatem mânia, scoatem slava deșartă, când cel postitor se vede înaintea Lui Dumnezeu copleșit de bunătatea cerească, fiindcă postul nu este un simplu «regim alimentar», ci, este un act, o lucrare pe care o desăvârșim în Slava și în Cinstea Lui Dumnezeu și a mântuirii noastre. Așadar, “să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă întărească, să duceți mai departe Postul sfânt, spre Sfânta Înviere, ca să ne rugăm întotdeauna prin post, ca să fim «izbăviți de cel viclean», așa cum spunem în Rugăciunea «Tatăl Nostru»! Fie ca Împărăția Lui Dumnezeu să fie întotdeauna o preocupare pentru noi, ca să ne întîlnim cu sfinții și cu Tatăl Cel Ceresc în viața veșnică, Amin”!
Credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie au fost invitați, fie în trapeza sfântului lăcaș, fie la iarbă verde, în jurul bisericii, la un prânz cu bucate de post pregătite de către obștea de călugări de la Mănăstirea Crasna!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Sfântă Liturghie Arhierească la Mănăstirea Crasna, Gorj apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia se arată că Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în cetatea Capernaum, a intrat într-o casă, iar mulţimile, auzind aceasta s-au îmbulzit, umplând curtea și locul din fața casei, dornice să vadă pe Iisus şi animate de dorinţa de a fi martore la o minune pe care ar putea-o săvârşi Mântuitorul, de această dată chiar în cetatea Lui de naștere, care era și cetatea lor. La casa aceea au venit, printre alții, mulți farisei şi cărturari care totdeauna Îl pândeau pe Iisus, doar-doar Îl vor prinde în cuvânt, doar-doar va rosti vreo «blasfemie», pentru care să-L condamne şi să-L omoare. Să amintim că faptul e descris de către Evangheliştii Marcu şi Luca, amândoi aducând amănunte care nu apar la Sf. Ev. Matei. Slăbănogul era atât de bolnav, încât nu numai că nu era în stare să vină singur la Iisus, dar nici să se dea jos de pe pat nu putea, aşa că rudele şi prietenii l-au scos din casa lui cu pat cu tot şi l-au adus la Iisus Hristos. Totodată, să mai spunem că starea deznădăjduită a bolnavului se mai vede şi din faptul că trebuia să fie cărat de patru bărbaţi, ca să fie ţinut bine şi să nu fie zguduit prea tare. Ajungând la casa unde se afla Iisus, cei patru au văzut că era atâta lume strânsă acolo încât ar fi fost cu neputinţă să ajungă înaintea Domnului. Atunci, s-au hotărât să desfacă acoperişul şi să lase patul cu bolnavul zăcând drept în faţa Lui Hristos, dar în clipa aceea, Domnul vorbea cu oamenii şi-i învăţa din comoara înțelepciunii Sale. El nu pierdea nici o clipă, mai ales că după faptă venea cuvântul, iar după cuvânt urma fapta. Cu fapta şi cu vorba căuta să-i facă pe oameni să se bucure de bine şi să creadă în bine, şi în El, cel mai mare aducător şi dezvăluitor al binelui îndumnezeit. Şi văzând Iisus credinţa celor patru, i-a zis slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta, fiindcă ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti. De asemenea, chiar necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare se arăta vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte! Cine poate să ierte păcatele? Fără numai Dumnezeu! Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi profunzime cu care le citeşte pe cele curate. El a văzut îndată inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”! La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngol s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!

Să cântăm cu sufletul nostru smerit cântarea: «Roagă-te și crede, /Cel ce totul vede, /Nu te va uita!»
Întotdeauna, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari nevoințe cu putinţă, să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, să ne sporim lucrarea în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o câtime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte părți sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării și a necazurilor prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece, iar noi să cântăm cu sufletul nostru smerit cântarea: «Roagă-te și crede, /Cel ce totul vede, /Nu te va uita!». Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă, prin hrănire, să fie mai puternică şi să poată rezista în fața ofensivei bolii din porţiunea care este afectată. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit, uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim smerenia pierdută, fiind conștienți că Dumnezeul Atotputernic ne învață și ne dăruiește biruința asupra păcatului și a bolii! Pe de altă parte, fiecare dintre noi, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osteneala sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Sfânt. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată într-o funcție înaltă și să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă lucrare, spune foarte clar: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: «Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»” (Luca 17:10), iar în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44), pentru a ne reține atenția că: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5) și a ne mângâia sufletul smerit spunându-ne: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Așadar, după toate acestea, putem să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire nu este în zadar, însă mereu trebuie să facem fapte bune, pentru ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale, fiind pătrunși de faptul că totul depinde de Dumnezeu, de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui, fiindcă ne învață ce înseamnă biruința asupra păcatului și a bolii sufletești și trupești.

“Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă…”
Hristos ne arată cum omul în unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine însuşi, firea înconjurătoare, duhurile rele, boala şi moartea, în timp ce cărturarii se strâng cu ură, ca să găsească pricină să-L prindă şi să-L omoare. Oamenii cu credință caută la Hristos binecuvântare, iar Hristos le aminteşte oamenilor de patria lor cea dintâi, în strălucirea lui Dumnezeu şi în tovărăşia îngerilor, deoarece Mântuitorul ia de la oameni frica, făcându-i stăpâni peste lume. De fapt, credința și gândurile noastre sunt cele care generează în om starea de curăție sau de păcătoșenie. Referitor la gânduri, merită amintită aici o apoftegmă, un fel de proverb, care este chiar titlul unei cărți de evlavie creștină, și anume: cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața! Acesta este adevărul, dar ne întrebăm, oare de ce este așa? Pentru că gândurile sunt ca semințele, lucruri mici, mărunte, care pot germina lucruri mari, impunătoare și importante. Și cultura laică vine ca să întărească acest adevăr spus de Luceafărul poeziei noastre românești: “Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”(M. Eminescu, «Sărmanul Dionis»). Evident, viața noastră duhovnicească depinde în mare măsură de gândurile pe care le avem și cu care ne însoțim, fapt care l-a făcut pe regretatul părinte duhovnicesc Teofil Părăian să insiste asupra expresiei «gânduri bune pentru gânduri bune». Iar dacă ne referim la păcate, vedem că Mântuitorul Hristos, în Evanghelia Duminicii acesteia, ne este prezentat ca unul care cunoaște păcatele. Și oamenii văd păcatele, noi înșine făcându-ne adesea chiar aspri judecători ai celor pe care îi credem păcătoși!! Dar important este să ne vedem întâi propriile păcate, și nu pe ale altora. Mântuitorul zicea referindu-se la acest aspect: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?” (Mt. 7. 3-4), tocmai pentru a ne lămuri ce înseamnă viața noastră duhovnicească în rugăciunea și în biruința asupra păcatului și a bolii.

Iisus a zis slăbănogului: “îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”
Pilda vindecării slăbănogului ne apare ca o «lecție de viață», pentru că acei care l-au adus pe paralitic la Hristos aveau o mare credinţă. Iar Domnul, în marea lui cuprindere, nu le-a preţuit credinţa după semnele din afară, ci a citit-o în inimile lor. Dar chiar şi noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama, după fapte, că într-adevăr credinţa acelor oameni era foarte mare. Dacă patru prieteni se hotărăsc să aducă un bolnav fără scăpare la Hristos, acesta e un semn de credință! Apoi, să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos e o dovadă incontestabilă de mare credinţă! Să ne imaginăm, ce mult se expuneau aceşti oameni şi ce caraghioşi se arătau în ochii vecinilor prin asemenea manifestare atipică! Ce ruşinaţi ar fi rămas în ochii tuturor, dacă, după atâta tevatură, ar fi avut să care înapoi pe bonavul nevindecat! Şi atunci, ca şi acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel ca teama de a da greş. Numai credinţa cu adevărat puternică înfruntă ridicolul şi nereuşita, pentru că nu se îndoieşte de izbândă. Domnul putea să lecuiască bolnavul numai pentru credinţa celor care-l purtau, dar, pesemne că şi bolnavul avea credinţă. La urma urmei, ce om cu mintea întreagă, dacă nu crede, se lasă târât în patul său şi coborât printr-o nișă sau o spărtură făcută într-un acoperiş? În încheiere, să avem în vedere că numai credința ne salvează în momentele de cumpănă, iar o dovadă a recunoașterii credinţei omului bolnav o constituie faptul că Domnul îi spune «fiu», când rostește: “Fiule… Iertate sunt păcatele tale”! Oare, ar fi numit Hristos «fiu» un om necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: “Iertate sunt păcatele tale!”?
Dar slăbănogului vindecat îi spune: “Fiule”! Căinţa, aşadar, e o condiţie a iertării, iar căinţă, cu adevărat, nu poate să fie fără ruşine, fără frică de Dumnezeu şi fără credinţă, adică încununarea biruinței asupra păcatului și a bolii!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învață biruința asupra păcatului și a bolii apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane
În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi, că cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci, pe sfântul care este în icoană. Chiar începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a Marelui Post. Iată de ce, sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe, iar Duminica aceasta este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată clar, ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini. Așadar, în prima Duminică din Postul Mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor, dar ea marchează, nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotriveau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitivă a învăţăturii ortodoxe, prin respingerea clară a tuturor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine. Deci, în timpul hărăzit Împărătesei bizantine Teodora, când s-a pus capăt iconoclasmului (luptei împotriva icoanelor), s-a hotărât ca în fiecare an, prima Duminică din post să se numească Duminica Ortodoxiei şi să fie în amintirea acestui moment din istoria bisericii. De altfel, istoria iconoclasmului e lungă, iar apariţia lui e cumva motivată de o serie de abuzuri, dintre care amintim practica aristocraţilor de a-şi ţese haine cu imagini sacre. Suntem nevoiți să precizăm că şi în ziua de astăzi, putem vorbi de o folosire prea uşoară a imaginilor sacre, de multe ori, chiar blasfemică. În multe târguri și chioșcuri improvizate vedem chiar tricouri cu Maica Domnului, însă, partea tristă e că nu doar ateii speculează, cum să facă bani din icoane, ci, de multe ori – din pietate exagerată – întâlnim şi în jurul bisericii asemenea practici, prin vânzarea așa-ziselor metanii cu icoane, brăţări cu icoane, brelocuri. Dacă nimeni nu cinsteşte un breloc, atunci, de ce să punem un semn/imagine de cinste pe un breloc? Se gândește cineva că un asemenea breloc, cu chipul Mântuitorului, e ţinut în buzunar alături de batista murdară sau – mai rău – de pachetul de ţigări? O icoană trebuie cinstită şi aşezată la un loc de mare cinste în casă!

Icoana este mărturia arătării Lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos
Prima Duminică a Postului este o sărbătorire a Luminii, pentru că icoana este mărturia arătării Lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Fondul de aur al icoanei reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Însuși Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni transfiguraţi de aceasta lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chipurile sfinţilor, această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează, astfel, pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Printre cei mai cunoscuţi apărători ai icoanelor din secolele al VIII-lea și al IX-lea sunt Sfântul Ioan Damaschin (+749) şi Sfântul Teodor Studitul (+825). Sfântul Ioan Damaschin spunea că icoana are patru funcţii. Latreutică – de laudă, didactică – de învăţătură (pictarea bisericilor era considerată o învăţătură pentru cei care nu ştiau să citească), estetică – de înfrumuseţare şi harismatică – plină de har. De altfel, în istorie, nu doar în perioada iconoclasmului (sec. VIII-IX), cultul icoanelor a fost asociat cu idolatria, iar diferenţele sunt colosale. Idolul are importanţă prin sine. Când poporul ales a ridicat un viţel de aur din brăţările şi cerceii lor (Ieşirea, cap. 32), nu s-au închinat viţeilor în general, ci, anume acelui viţel. Idolul avea valoare în sine, nu trimitea spre ceva real, cum în ziua de astăzi putem vorbi de propriul trup. Obsesia oamenilor pentru felul în care arată, nu trupurile oamenilor în general, ci trupul lor în special – ne arată că avem de-a face cu idolatrizarea lui. Aşa şi în vechime, nu vaca – aşa cum e la indieni, ci anume acel viţel de aur avea valoare. Icoana, în schimb, reprezintă o imagine (gr. eikon = imagine, chip). În ziua de astăzi, e mai simplu să înţelegem rolul icoanei, fiindcă există fotografia. Nimeni nu păstrează o fotografie pentru materialul din care e confecţionată, ci pentru cel pe care îl reprezintă. Privim icoana, nu cu gândul la lemnul sau pânza din care e compusă, ci la ceea ce reprezintă. Vedem o icoană cu Mântuitorul şi ne gândim la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ştim noi despre El, nu despre icoana respectivă. Când ne raportăm la ea, în funcţie de momentul realizării ei, de pictorul care a făcut-o, atunci avem în vedere o operă de artă. Cel care nu păstrează şi nu recunoaşte fotografia copiilor, sau a părinţilor, sau a iubitului – poate să nesocotească icoana. Însă, cum să ţinem la loc de cinste fotografia fiilor noştri, dar să îndepărtăm icoana Dumnezeului nostru?

În prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: “Să fie lumină!”
Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, observăm că prima paremie din Cartea Facerii, citită luni seara, la vecernie, vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii. În prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: “Să fie lumină!”. Paremia se opreşte, însă, la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor făcuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, este lumina Feţei Lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată, deci, că Postul stă sub semnul luminii. De aceea, Postul Mare este numit şi Postul Paştilor, când vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere, postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii Lui Hristos. Cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel, Hristos răsare din mormânt după trei zile, pentru a fi noul soare al lumii, care, împreună cu El, iese din întunericul morţii. Învierea descoperă sensul lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde «şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt». În aşteptarea acestei pres-chimbări, postul este starea noastră de normalitate: înfrânare de la rău, facerea de fapte bune, asceză, trezvie, dar mai ales rugăciune curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea luminii lui Dumnezeu. Sărbătoarea aceasta înseamnă pentru noi prilejul de a ne reîmprospăta credinţa printr-o sărbătoare a biruinţei asupra tuturor rătăcirilor şi a ne întări cu nădejdea că Dumnezeu va păstra în noi chipul Său Preasfânt.

“Ortodoxia este puterea Lui Dumnezeu ascunsă în fragilitatea fiinţei umane”
Să păzim cu dragoste de Dumnezeu rânduiala Sfântului şi Marelui Post, căutând prin fapte bune să cinstim chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru şi rugându-ne: «Pune, Doamne, Bisericii Tale întărire, ca să petreacă în veacul veacului, neclintită de valul eresurilor»(Condacul I, Cântarea a 5-a din Canonul Utreniei Duminicii Ortodoxiei). Preafericitul Patriarh Daniel ne spune că: “Ortodoxia este puterea Lui Dumnezeu ascunsă în fragilitatea fiinţei umane. De aceea, în icoane sfinţii sunt slabi, sunt uscăţivi, ascetici, unii apar ca nişte schelete, pentru că ei nu contează pe forţa lor trupească, trecătoare, ci pe puterea lui Dumnezeu sau pe harul care locuieşte în ei. Tăria sfântului nu stă în puterea sa lumească, ci în puterea sfinţeniei pe care o simbolizează aureola sau lumina din jurul capului lor”! Iată, ce legătură tainică există între icoană şi Duminica Ortodoxiei, iar icoanele ne arată, de fapt, ce este Ortodoxia. Pentru noi, cei mai păcătoşi şi mai puţin duhovniceşti, icoanele ne ajută să avem o imagine a împărăţiei cerurilor, a sfinţilor, o imagine a Lui Dumnezeu. Nu poţi să te gândeşti la Maica Domnului în cer fără să ai în faţa ochilor chipul ei cel blând şi bun din icoană. Nu poţi să te gândeşti la judecata de apoi, fără să ai în minte icoana judecăţii unde e adunată toată omenirea, şi unde sfinţii judecă lumea împreună cu Hristos. Nu poţi să te gândeşti la Dumnezeu fără să ai în minte chipul din icoană a lui Hristos. Pentru noi, Împărăţia Lui Dumnezeu e o icoană, căci nu putem vedea mai mult, noi putem doar simţi cu inima harul Lui. Sfinţii sunt sfinţi, nu pentru performanţele lor duhovniceşti, nici pentru talentul lor oratoric sau pentru scrierile lor, ci, ei sunt sfinţi pentru că uneori păcătoşi fiind, au cerut lui Dumnezeu totul. Ortodoxia nu e religie sau doctrină, Ortodoxia este firea omului. Nu numai firea celui ortodox, ci, şi firea japonezului, a indianului, a canadianului, a africanului, a sirianului! Ortodoxia este felul cel mai frumos de a fi al unui om. Ortodoxia ne arată cum tâlharii au ajuns sfinţi, cum ucigaşii s-au mântuit în ultimele secunde ale vieţii lor, cum ereticii s-au întors, cum dragostea nu moare niciodată, cum Dumnezeu e prezent printre noi, cum păcătoşii gustă încă de pe acum bucuria cea veşnică. Ortodoxia este paradoxală, pentru că avem un Dumnezeu paradoxal! E paradoxal pentru că e prezent peste tot, dar, totuşi, nu-L simţim oriunde, fiind Unul, dar Întreit în Persoane! Dumnezeu e Atotputernic, dar S-a făcut om şi a murit pe Cruce!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Calea, Lumina și Adevărul credinței dreptmăritoare prin Icoană apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Mâine, la Lainici va fi o slujbă de pomenire a lui Brâncuşi, pe care trebuia s-o facem în ziua de 16 martie”

– Rep. Domnule dr. Ion Mocioi, vă rog să ne detaliaţi câteva aspecte legate de manifestarea de mâine, de la Mănăstirea Lainici, legată de ziua morţii marelui sculptor, adică de 16 martie 1957!
-Anul acesta, Universitatea «Constantin Brâncuşi», care poartă numele marelui sculptor şi îl are drept patron spiritual, împreună cu alte instituţii din judeţ, a organizat cum se cuvine Sărbătorirea celor 140 de ani de la naştere. Unii, uită că se şi comemorează Constantin Brâncuşi, de aceea, un grup de brâncuşiologi din Gorj, de vreo 12 ani, organizează comemorarea marelui sculptor, la mănăstirile din Gorj!
– Rep. De ce se face acest lucru la mănăstire?
-Vrem să facem un act de prăznuire, iar acesta e locul potrivit, pentru că se leagă de moartea sculptorului. Cu alte cuvinte, mâine, la Lainici, va fi o slujbă de pomenire a lui Brâncuşi, pe care trebuia s-o facem în ziua de 16 martie, dar, ca să reluăm tradiţia religioasă de a vorbi despre morţi sâmbăta, am decis acest lucru. Deci, într-o zi de sâmbătă, 12 martie, va fi slujba, apoi vom avea o evocare scurtă a personalităţii marelui sculptor, evident, cu sprijinul Părintelui Stareţ, Arhimandrit, Ioachim Pârvulescu, care a acceptat această manifestare şi pe care o consideră potrivită, ca o preocupare a Mănăstirii Lainici…
– Rep. Este atât de bogată istoria culturală a sfântului lăcaş de la Lainici, iar Părintele Stareţ care se află în fruntea obştei de călugări este un desăvârşit…
-Un om care ştie despre Brâncuşi multe lucruri, mai ales când sculptorul s-a dus în Ardeal, pe la prietenul său Poiană!
– Rep. Pe cine aţi invitat la sfânta lavră a Sfântului Irodion?
-Personalităţi din conducerea judeţului, prefectul, preşedintele judeţului, primarii de la Tg. Jiu şi de la Bumbeşti-Jiu, dar, am invitat şi brâncuşiologi din Judeţul Vâlcea, oameni de cultură din judeţul nostru, iar mâine, toţi sunt bineveniţi la Mănăstirea Lainici!

“Atunci a început preocuparea pentru Brâncuşi, pentru a înţelege sensul operelor sale”

– Rep. Pentru că sunteţi un brâncuşiolog «cu ştaif», cum se spune, aş dori să ne spuneţi, cum s-a născut pasiunea şi preocuparea dumneavoastră asiduă pentru marele sculptor Constantin Brâncuşi?
-Încă de când eram elev la Liceul nr.3 din Târgu-Jiu, pe atunci şcoală medie, unde astăzi este Colegiul Naţional «Spiru Haret», îl aveam ca diriginte şi profesor pe un mare patriot, cum i se mai spune şi astăzi, Bică Sterescu, poet, artist complex, cel care ne-a vorbit la 16 martie 1957 despre moartea lui Brâncuşi. Până atunci, nu auzisem de sculptor. Profesorului nostru i s-a comunicat de către un prieten de la Paris că Brâncuşi a murit şi de atunci, mi-a rămas acest nume în minte şi în suflet. Ulterior, dirigintele nostru, acest mare profesor, s-a preocupat de punerea la punct a parcului şi a gardului împrejmuitor din jurul Coloanei Infinite!
– Rep. Deci, era momentul în care s-a intarsiat în mentalul dumneavoastră acest nume magic – Constantin Brâncuşi!
-Aşa este, pentru că am participat cu clasa şi cu alţi colegi de liceu să adunăm de pe Dealul Târgului planta, arbustul de «sânger» pe care l-am sădit şi cu care am împrejmuit parcul Coloanei Infinite. De atunci a început preocuparea pentru Brâncuşi, pentru a înţelege sensul operelor sale.
– Rep. Dar, cum aţi «sădit» în sufletul dvs. de tânăr dragostea şi pasiunea pentru Brâncuşi?
-Când am ajuns student, un director al Bibliotecii studenţilor din Cluj-Napoca m-a familiarizat cu unele cărţi despre opera lui Brâncuşi…

“Şi alte nume care doreau să-l pună în evidenţă pe Brâncuşi, ca mare sculptor al omenirii”

– Rep. Ca şi despre personalitatea sa de anvergură europeană şi mondială!
-Da, erau personalităţi din ţară şi din Europa, cum ar fi Ionel Jianu, un gorjean de-al nostru, ca şi alte nume care doreau să-l pună în evidenţă pe Brâncuşi, ca mare sculptor al omenirii şi începător al sculpturii moderne!
– Rep. Deci, aţi început, citind cărţi despre Brâncuşi!
-Am început să citesc despre Brâncuşi. După 1966, când am absolvit facultatea de la Cluj-Napoca, am început să citesc şi mai mult, iar până în 1970, mai întâi, am scris cartea «Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu», care mi-a apărut în 1971, adică, exact acum 45 de ani!
– Rep. De fapt, această carte a apărut după o perioadă în care Brâncuşi fusese ostracizat, marginalizat de către unii dintre diriguitorii vremii! Deci, iată, Gorjul oferea cartea unei minţi tinere despre Brâncuşi, aşa este?
-Până în momentul acela, scriseseră cărţi despre Brâncuşi unele nume mari ca: Vasile Georgescu-Paleolog, iar în 1960 a apărut o carte despre Brâncuşi a lui Mircea Deac, un renumit critic de artă, iar de atunci, a început să se scrie despre marele sculptor. De la 30 de ani, am devenit un împătimit de Brâncuşi!
– Rep. Domnule Ion Mocioi, aşadar, au început «să curgă» şi cărţile despre Brâncuşi!
-Da, pentru că în 1971 eram vicepreşedinte la Comitetul judeţean de cultură şi artă Gorj, deci, acum 45 de ani, când am făcut prima sărbătorire a lui Brâncuşi la Târgu-Jiu, sub forma unui simpozion pe lângă muzeul judeţean de atunci, deci, prima comemorare! Tocmai voiam să spun că noi, mâine, pe 12 martie, la Mănăstirea Lainici vom avea o nouă sărbătoare de comemorare!
– Rep. De la dumneavoastră aflăm lucruri interesante, care se circumscriu de minune Anului «Brâncuşi»!
-De acord!

“În 1976, am organizat la Târgu-Jiu cel mai mare simpozion consacrat aniversării lui Constantin Brâncuşi”

– Rep. Vă propun să mergem la sărbătoarea anului 1976, când se împlineau cei 100 de ani de la naşterea sculptorului, o sărbătoare la care am participat şi eu şi în care m-am implicat în calitate de instructor al Comitetului judeţean de cultură şi artă!
-Ştiu că v-aţi implicat atunci, în organizarea acelei sărbători, ca salariat al instituţiei în care aveam o funcţie de conducere, iar de atunci, cunoaşteţi preocupările mele. În 1976, am organizat la Târgu-Jiu cel mai mare simpozion consacrat aniversării lui Constantin Brâncuşi!
– Rep. De anvergură naţională şi chiar internaţională!
-Cei care au venit din străinătate au mers doar la Bucureşti, iar noi, aici, la Tg. Jiu, am avut specialişti din ţară.
– Rep. Puteţi să amintiţi câteva nume, pentru că eu parcă le-am uitat…
-Au fost: Vasile Georgescu-Paleolog, Barbu Brezeanu, Ştefan Georgescu-Gorjan, tatăl Soranei Georgescu-Gorjan, pentru că s-au înscris vreo 80, dar au venit mai puţini.
– Rep. Cred că 1976 rămâne un de referinţă în sărbătorirea lui Brâncuşi!
-Da, pentru că era o cifră «rotundă», cei 100 de ani, dar, pentru atunci am mai pregătit şi altceva. În primul rând, readucerea la culoarea iniţială a Coloanei Infinite, zisă şi Coloana Recunoştinţei fără de Sfârşit, faţă de eroii patriei! Atunci, Coloana era cam ruginită, iar tatăl Soranei, cel pe carte noi îl considerăm «autorul tehnic» al acestor lucrări, la cererea mea, ne-a făcut un proiect pentru remetalizarea Coloanei Infinite. Iar, în 1975, când am revenit la Cultură, după o pauză de doi ani, deci, în 1975 era a treia remetalizare. O alta, faţă de cea din 1938, a fost cea din 1964, însă stratul pus atunci şi-a pierdut repede culoarea. Am profitat de faptul că era un moment aniversar pentru care se dădeau bani, iar sărbătoarea respectivă a fost pusă între manifestările naţionale. Deci, în 1976 ţara s-a preocupat mai mult de Brâncuşi, iar noi…
– Rep. Se poate spune că atunci Brâncuşi a devenit un «fenomen» național, domnule dr. Ion Mocioi!
-Absolut! Iar, de atunci încoace, Brâncuşi a fost pe buzele tuturor, din toate generaţiile, mai toţi tinerii putând să înţeleagă valoarea artistică a Ansamblului sculptural de la Tg. Jiu! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Domnul dr. Ion Mocioi, brâncuşiolog: “Mai întâi, am scris cartea «Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu», care mi-a apărut în 1971, adică, exact acum 45 de ani” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!»

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, Pericopa aceasta minunată și demnă de atâtea învățături pilduitoare, ne demonstrează cu prisosință că datorită greutăţilor de tot felul, a grijilor noastre cotidiene, dar mai ales a păcatelor săvârșite cu voie sau fără de voie, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind și judecător Preaînalt, parcă şi-a întors faţa de la noi și părem sau chiar suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: «Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!», așa că vă rog, îndeaproape smeritul, să ne spuneți dacă omul ajunge uneori să fie asemeni păcatului, cum ar putea străluci în viața lui Preabunul Dumnezeu?
-Este adevărat că omul, printr-o viață îndepărtată de Dumnezeu își «tocește» acest chip al său, și printr-o perspectivă de asemănare, omul ajunge să fie asemenea păcatului. Se întipărește Dumnezeu în noi și strălucește în măsura în care colaborăm cu El, adică, lăsăm ca puterea lui Dumnezeu să lucreze permanent în viața noastră! Cu cât Îl lăsăm mai mult să lucreze în interiorul nostru, cu atât constatăm că cele așezate de El, înrădăcinate, însămânțate în viața noastră, devin din ce în ce mai strălucitoare. Așa se face că o virtute devine în permanență o virtute, o înclinație bună se așează și devine o însușire permanentă, și cu cât stăruie cineva în această virtute, cu cât partea cea bună se întipărește în om, omul devine «marca», devine pecetea acestei virtuți. Este un semn că sfințenia strălucește în om, strălucește în viața lui, iar frumusețea aceasta se revarsă peste sufletele noastre și peste acela care stăruie într-o viață permanentă. La fel şi noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde și mergând pe firul istoric, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă, dar care, pentru tema noastră este uimitor de revelatoare!
– Rep. Vă rog mult să ne-o relatați, pentru că sunt sigur că va trezi interesul!
-Iată, că după ce fiul rătăcitor hotărăşte să se întoarcă, se spune că «sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el», iar prin aceste ultime cuvinte, ni se transmite un mesaj uluitor, faptul că tatăl era într-o aşteptare continuă, pentru că altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înţelegem, aşadar, că în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, el scurta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar îşi va vedea fiul întorcându-se acasă. Vedeți, domnule profesor, aici apare ceea ce înseamnă strălucirea Slavei Lui Dumnezeu peste chipul nostru, strălucirea formei peste părțile proporționale ale materiei, cum ar spune Brâncuși, așa cum apare și în gândirea lui Aristotel! Așadar, sufletul omului locuiește în ochii care privesc în depărtare și așteaptă cu înfrigurare («anima in oculus habet», deci, «se citește» pe fața omului, pentru că nu neapărat în ochi, ci, pe fața omului, locuiește în această imagine, în această înfățișare. De aceea, icoana ortodoxă arată frumusețea sfântului, arată strălucirea lui și felul cum s-a împărtășit de această putere dumnezeiască!
– Rep. Dar, cât de receptiv poate să fie omul de astăzi, marcat de atâtea grji, la ceea ce înseamnă «lucrarea» Lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt?
-Întotdeauna, deci, Dumnezeu dorește să se reverse în sufletele noastre, să se reverse în fluvii bogate de har! Dorește ca omul să absoarbă, să se îndestuleze de această «lucrare» dumnezeiască, și omul se împărtășește de «lucrarea» Lui Dumnezeu, în măsura în care se deschide «lucrării» Lui Dumnezeu. Există o terapie duhovnicească, pentru că la orice nivel de viață spirituală, Harul Duhului Sfânt lucrează în om, încât îl face din om trupesc în om duhovnicesc, din om material în om spiritual!

“Brâncuși a primit învățătura de la părinții săi, de la mama sa, o femeie foarte credincioasă”

– Rep. Arhieria Voastră, să știți că «un fiu risipitor» de talent și de geniu este și marele sculptor, Constantin Brâncuși, așa că nu ne vom îndepărta de acest «subiect», pentru că suntem sub zodia ANULUI «BRÂNCUȘI»!
-De altfel, pe toate meridianele pământului se vorbește despre Constantin Brâncuși. De mergi într-o parte a lumii și de ajungi în cealaltă, toți vorbesc despre Brâncuși, ca fiind una dintre personalitățile care s-a impus prin aceste mijloace informatice, artistice, fiind înscris pe lista personalităților românești cunoscute de întreaga lume. Aici s-a format și aici s-a născut, cum el numește acest pământ. De aici a plecat mai departe, evident, cu speranța de a-și desăvârși talentul!
– Rep. Și dacă facem legătura cu Pericopa Evanghelică privitoare la relația dintre părinți și copii, Brâncuși, însuși, a învățat multe lucruri de la părinții săi!
-Învățătura a primit-o de la părinții săi, de la mama sa, o femeie foarte credincioasă, care mergea adesea la mănăstire, mai ales la Mănăstirea Lainici, la Sfântul Irodion. Era o fiică a bisericii, și evident că ea a transmis, ca mamă, copilului ei, învățăturile care mai apoi au intrat în tezaurul artistic al lui Constantin Brâncuși. Oricât am încerca noi să găsim explicații despre arta lui Brâncuși, nu le-am putea descoperi în altă parte decât în cultura pe care el și-a format-o din fragedă copilărie.
– Rep. Cum ne putem vedea mai bine în oglinda sufletului nostru și ce putem descoperi într-un dialog intim cu noi înșine?
-Când ne uităm la noi, domnule profesor, nu constatăm decât că avem multe slăbiciuni și neputințe! Ne îmbolnăvim ușor, uităm, ne scade memoria, ne ofilim! Din tineri, și virtuoși, și puternici, ajungem la bătrânețe oameni slabi și neputincioși. Nu putem să ajutăm pe cei de lângă noi și nici nu putem să le dăm sănătate, pentru că și noi suntem bolnavi și neputincioși, neputințe pe care le vedem de multe ori în viața noastră, că ne înspăimântăm uneori de câtă slăbiciune putem da dovadă. Când nu iertăm, când nu ajutăm pe cei de lângă noi, oare, ce suntem atunci, nu ființe slabe și neputincioase, care nu pot nici să îndure ceva din partea celorlalți? Ei, bine, atunci, dacă ne vedem atât de slabi și de neputincioși, ce am putea noi să aducem atât de folositor, atât de lăudabil înaintea lui Dumnezeu, decât patimile și neputințele noastre?

“Acestea sunt caracteristici care pot fi «citite» în sculptura lui Brâncuși”

– Rep. Care este momentul potrivit pentru a aduce un «prinos» Lui Dumnezeu?
-Să zicem că am avea ceva să aducem! Dar, spuneți-mi, oare, cu ce ajutor am făcut noi faptele cele bune? Nu cu ajutorul Lui Dumnezeu? El este Acela Care ne-a dat posibilitatea ca să facem milostenie. El ne-a dat puterea ca să postim. El ne dă și ne cheamă ca să ne rugăm. El ne face buni. El ne dă milostenie. El ne face îndelung răbdători. El ne dă înțelepciune. El ne dă totul! El ne dă luminare de minte! Așadar, ce-am putea noi să aducem de ispravă înaintea Lui Dumnezeu, decât păcatele noastre, înșelăciunile diavolești cu care zi și noapte suntem săgetați de vicleanul diavol?
– Rep. Cred că această Pericopă Evanghelică este și o mare «lecție» a iertării!
-Dacă nu ne preocupă greutatea celui de lângă noi, dacă nu ne preocupă suferința celor de lângă noi, în zadar ne-am putea numi creștini, căci, ne spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Dacă nu iubești pe fratele tău, pe care îl vezi, cum ai să iubești pe Dumnezeu, pe care nu Îl vezi?». Iată, concret, avem de-a face cu un examen al nostru, prin care să ne punem întrebarea foarte clar: iubim cu adevărat pe Dumnezeu, atâta vreme cât noi nu iertăm pe nimeni împrejurul nostru? Cum ne spune și Rugăciunea «Tatăl Nostru»: «Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri»! Deci, iertarea este semnul că Îl iubim pe Dumnezeu, că îl iubim și pe cel de lângă noi, așa cum ne arată Evanghelia!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, vă propun să încheiem cu o nouă referire la marele sculptor, la genialul Constantin Brâncuși, pentru a sublinia ceea ce este peren în operele sale, ceea ce rezistă dincolo de fruntariile timpului!
– În operele sale găsim preocuparea mamei, preocuparea adolescentului, preocuparea tânărului și sublimul vieții spirituale românești ortodoxe. Acestea sunt caracteristici care pot fi «citite» în sculptura lui Brâncuși.Vom sta adeseori și vom privi aceste opere, dar nu vom înceta niciodată să găsim alte sensuri noi, alte adevăruri, alte valențe, alte posibilități de a înțelege lumea spiritului românesc! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Harul Duhului Sfânt lucrează în om, încât îl face din om trupesc în om duhovnicesc, din om material în om spiritual” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38).
Pericopa Evanghelică a Duminicii a 31-a după Rusalii, am văzut că ne-a istorisit cu frumusețea duhovnicească a învățăturii dreptmăritoare despre întâmplarea când un orb din Ierihon a avut prilejul de a se apropia de Hristos. Așadar, orbul, auzind că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă, dar, el cu o voce mai puternică repeta cererea lui, până când Domnul a făcut minunea și i-a dat lumina. Mai întâi, credem că merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb, fiindcă e mare păcatul lor! Ei, nu doar că nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice chiar comunicarea cu Domnul. Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea, când o anumită categorie de oameni ezitanți, șovăitori, care împiedică binele, sunt cei care influenţaţi de duhul inovator, de ultimă modă, dispreţuiesc buna cuviinţă, decenţa, înfrânarea, se îmbracă necuviincios, se exprimă obscen, desfiinţează fără ruşine postul tămăduitor, iar dacă văd pe altcineva trăind cu decenţă, cu bună cuviinţă, mergând la biserică, postind, rugându-se, mărturisindu-se, încearcă să-l facă să înceteze viaţa duhovnicească, deoarece îl batjocoresc, îl ironizează, îl acuză, îl jignesc, îl iau peste picior, încearcă să-i răcească râvna, să-i potolească entuziasmul şi să-l atragă în deprinderile lor, în marea lor fățărnicie răutăcioasă, fără să înțeleagă că numai Dumnezeu ne arată puterea rugăciunii și a credinței noastre! În viața noastră, Cuvântul Lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet.

«Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut» (Luca 18, 42-43)
Din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit în bisericile noastre, despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-am auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!“. Vedem că acest fericit orb, care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mântuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea, cu toată oprirea de restul mulţimii, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul, auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor, Care i-a zis: «Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut» (Luca 18, 42-43). Așadar, fiind vorba despre credinţă, credem că e bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pământ. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscând puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică, acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste(Galateni5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit»? (Matei 14, 31). Aceasta este o credință fățarnică, o credință bigotă, superstițioasă! Poate că este credinţă strâmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21), o credinţă păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

Prin credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea
Dar, să revenim în cuvântul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfânta Evanghelie, deoarece numai Dumnezeu ne arată puterea rugăciunii și  a credinței noastre, iar credinţa orbului fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire. Mulți dintre Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutându-l să intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Să mai precizăm că Sfânta Evanghelie a Duminicii în care ne-am rugat ne-a arătat că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb, ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, am văzut că el şedea lângă cale, cerşind (Luca 18, 35). Dar, oare, în zilele noastre, ca şi în alte vremi, câţi orbi şi câți săraci nu sunt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin târguri şi oraşe şi cât de fericit şi bun următor al Mântuitorului este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicând: “Ce voiţi să facem?” şi, înţelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor! Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: luminarea ochilor lui. Poate că noi, oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă, nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem, putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci, ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) şi nu nesocoteşte rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci, ascultă plângerea lor (Ieşire 2, 24; Psalm 68, 37).

Porunca lui Hristos: “Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34)
Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos, că Dumnezeu ne porunceşte să-i ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-şi aducă aminte cei bogaţi, că acela care miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9). Observăm ce se întâmplă şi în tribunal, când creştini conştiincioşi, care sunt chemaţi ca martori în diferite cazuri judecătoreşti, având în vedere porunca lui Hristos: “Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34), refuză să se jure şi să pună mâna pe Evanghelie. Îi auzi atunci pe mulţi, avocaţi sau alţii, spunându-le: Asta nu e nimic! Teama dumneavoastră este medievală şi trebuie să o depăşiţi! Apoi, şi judecătorii pretind de la ei să depună mărturie sub jurământ şi în plus îi ameninţă că, dacă nu se jură, se va pronunţa o acuzaţie împotriva lor, că din martori, vor deveni acuzaţi. Mare este răspunderea cu care se încarcă toţi aceştia; nu numai că nu respectă buna conştiinţă a creştinului, dar îl şi împing prin violenţă la încălcarea legii lui Hristos. Cercetând detaliile vieţii private şi publice a creştinilor, vedem de multe ori că, pe de o parte binele, aşa cum Îl recomandă Domnul, este neglijat, iar pe de altă parte, mulţi se comportă ca şi aceşti oameni, care îl împiedicau pe orb să se apropie de Domnul. Dar, cei care împiedică binele sunt abili, dibaci, şi uneltesc mii de feluri, ca să stingă dumnezeiasca râvnă a celuilalt: de la simpla recomandare şi simplul sfat, până la ironie şi batjocorire, şi de la critică şi calomnie până la ameninţare, persecuţie şi mucenicie. Dându-ne seama şi noi că nu se cuvine să se continue acest rău, ne adresăm către cei care rămân indiferenţi la încercările pentru o mai exactă împlinire a Voii Lui Dumnezeu. Fie sunt lideri politici, fie militari, fie bisericeşti, fie părinţi, fie educatori, fie alţi ofiţeri, le spunem să vadă mai întâi propăşirea credinţei creştine, să nu arunce noroi peste râvna evlavioasă, fiindcă numai Dumnzeu este Acela Care mereu ne arată puterea rugăciunii și a credinței noastre!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor! – Dumnezeu arată puterea rugăciunii și a credinței noastre apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Dacă vorbim de secularizare spirituală, omul secularizat este un individualist”

– Rep. Ce se cuvine să facem, așadar?
-Întâi şi-ntâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut! Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce, pe cât putem, binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru! Iar, după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat, pentru ca apoi, să ne supunem Sfintei Voii Lui!
– Rep. Chiar dacă este ziua Domnului Eminescu, v-aș ruga, cu evlavie, să reluăm discuția despre omul care se îndepărtează de Dumnezeu, omul acesta secularizat!
-În clipa în care omul se postează dincolo de Dumnezeu, un autonom în acest spațiu, chiar ajungând la ideea de a considera că «Dumnezeu e mort!», deci, vorbim de ideea «morții lui Dumnezeu» la Nietzsche, aceasta are o cu totul altă încărcătură. Deci, omul secularizat, în acest sens, nu este omul care ar avea o problemă cu Alexandru Ioan Cuza sau cu momentele acelea din care a reieșit problema averilor mănăstirești, care atunci era o problemă ce avea greutatea ei și care trebuia rezolvată, mai ales că această secularizare nu se răsfrânge neapărat asupra vieții și trăirii religioase!
– Rep. Să reluăm, prin ce se detașează în plan strict uman secularizarea spirituală?
-Dacă vorbim de secularizare spirituală, omul secularizat este un om individualist, care caută să devină el propriul său «legislator», propriul său stăpân, propriul coordonator al activității sale. Acesta nu Îl mai vede pe Dumnezeu care este Creatorul său, care este proniatorul său!
– Rep. Omul acesta își impune propriile sale norme, cum am spune!
-Normal! Autodeterminarea, autonomia, independența aceasta față de Creator, îl poziționează fie vis-a-vis de Creator, fie anulându-L pe Creator! Deci, Îl anulează pe Creator și atunci Dumnezeu nu mai există!
– Rep. Dar, omul acesta, nu este și în opoziție cu Creatorul?
-Nu întotdeauna, pentru că nu luptă împotriva Creatorului, ci, doar caută să îl…

“În gândirea creștină, Dumnezeu e stăpânul și Creatorul nostru”

– Rep. Ignore…să-L îndepărteze!
-Nu să-L ignore, ci, să-L scoată din ecuație, pentru că nu există! Când Nietzsche a spus povestea aceasta, că «Dumnezeu nu există», că «Dumnezeu e mort», el a avut în vedere ruperea totală de gândirea creștină, unde Dumnezeu e stăpânul și Creatorul nostru și cel care ne iubește. Bineînțeles, că această stare conflictuală, această tensiune s-a creat în decursul timpului, mai ales al Evului Mediu, datorită greșelilor pe care filosofia sau teologia le-au făcut și care au dus la această tensiune, la această teribilă confruntare, pentru că permanent vorbim despre eul determinant sau eul cugetător: «cogito, ergo sum», cum spune Descartes! Unii oameni au cugetat, ca și cum ar fi singurii stăpâni ai propriei existențe, iar în felul acesta l-au scos pe Dumnezeu din «ecuația» gândirii lor!
– Rep. E vorba despre concepția unui raționalism absolutizant!
-Da, pentru că l-au scos pe Dumnezeu din viața lor și au încercat să se pună pe ei! După aceea avem tehnologizarea, crezul acesta în puterea ciberneticii, oameni capabili să creeze chiar forme de cult, de religiozitate, luate din mitologiile greco-romane sau din filosofiile orientale și așa mai departe. Deci, aceasta este compoziția și caracteristica secularizării de astăzi. Omul necredincios, nu neapărat în sensul acesta, că ar trebui să fie religios sau pietist, ci, omul care se face pe sine Dumnezeu! Omul care se gândește pe sine ca fiind centrul creației! Omul care se gândește pe sine ca fiind autonom față de tot ceea ce este lege naturală în cosmos. De aceea, societatea a devenit pentru el totul, problemele din jurul său sunt totul, și constată trist și chiar distrugător că, înlăturându-L pe Dumnezeu din viața personală și din viața societății, a dat naștere la o problemă grea – problema ecologică. Problema aceasta ecologică este «produsul» acestui fel de a gândi, departe de Dumnezeu și de Creație, unde respectul față de Dumnezeu și de Creație și de morală nu mai au aceeași valoare, sau poate că nici nu există deloc acest respect, pentru că omul își face din propria viață «liderul» său!

“Caut să explic ceea ce înseamnă un «manifest» de apărare a creației Lui Dumnezeu”

– Rep. Mă bucur că ați atins și această problemă, deoarece Congresul recent de la Paris, legat de problema schimbărilor climatice a stabilit și o serie de măsuri care se impun în viitor din partea oamenilor politici!
-Desigur, se vorbește mult despre aceste preocupări ale oamenilor, pentru că ele sunt griji pe care ei le exprimă. Am un studiu foarte interesant, sper eu, pe care am să vi-l trimit pe e-mail și care se intitulează: «Al Domnului este Pământul și plinirea lui», în care caut să explic ceea ce înseamnă un «manifest» de apărare a creației Lui Dumnezeu, de exprimare a relației omului cu Dumnezeu! E foarte important, în lumea noastră, să exprimăm un fel de a fi al nostru, care nu este ceva asemănător cu cercetarea istorică sau cu consultarea unor documente de arhivă, ci, e vorba de felul nostru de a fi, de a viețui! De aceea, nu se poate vorbi despre o schimbare de religie, o schimbare de credință, pentru că biserica nu este întemeiată de cineva din lumea aceasta, ci, este biserica întemeiată de Însuși Fiul Lui Dumnezeu și «nici porțile iadului nu o pot birui!». Mai grozave decât timpurile persecuțiilor și decât perioada comunistă, nu poate să fie altceva! Pot fi unele persecuții mai diversificate din perspective timpului…
– Rep. Unele chiar se doresc a fi mai subtile, dar parcă se dovedesc mai grosiere!
-Pentru că așa se spune și în «Apocalipsă» și la fel ne spune Mântuitorul în cuvântarea eschatologică de la Sf. Evanghelist Matei, însă, nu vor putea să disloce biserica, în pofida faptului că vor aplica procedee sofisticate pentru a denatura credința. Dar, credința ortodoxă nu e ceva «importat» pentru poporul român, ceva adăugat printr-o creștinare forțată, cu arma. Credința ortodoxă a rezistat la poporul român, pentru că a fost «semănată» și «crescută» prin lucrare apostolică și prin lucrarea Duhului Sfânt!

“Combaterea terorismului nu se mărginește doar la simple «clișee» sau «etichete» pe care le fac societatea și liderii politici”

– Rep. Cu promisiunea că vom realiza un dialog pe tema «Brâncuși», să știți că la Simpozionul «Migrația și terorismul. Criza de identitate a Europei», despre care aminteam anterior, a fost pusă și o întrebare legată de implicarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în combaterea terorismului!
-Noi nu ne-am pus în lucru combaterea terorismului! Combaterea terorismului nu se mărginește doar la simple «clișee» sau «etichete» pe care le fac societatea și liderii politici! Pentru noi, cel mai grozav «terorist» este diavolul! Deci, nu ne putem noi gândi la ora actuală, să zicem că acela e un terorist, pentru că teroristul dintr-o zonă oarecare a lumii poate să fie socotit la ei un «erou național», cum de altfel au fot mai întotdeauna!
– Rep. În concluzie, din perspectivă teologică, cine sunt adevărații teroriști?
-Adevărații teroriști sunt aceia care luptă împotriva credinței și împotriva omului! Acești oameni de astăzi, pe care unii îi socotesc teroriști, oameni care distrug viața, care distrug bunurile materiale, care fac atâtea lucruri, nu pot să fie altceva decât exponenții și ispitiții de diavol! Pentru că el este acela care caută să semene întotdeauna confuzie, ceartă, ceață, amărăciune, durere în rândul societății. Atâta vreme cât nu există iubire față de om, nu poate să fie decât întuneric, ură, și cel care este ispititorul și cel care aduce aceste lucruri nu este decât satana. Așadar, noi întotdeauna spunem despre cel care asuprește pe cel neputincios, care ia mâncarea de la gura celui sărac. Dar, nu numai acela este terorist, care aruncă bombe, aruncă grenade sau împușcă oameni! Acela este, într-adevăr, omul care a depășit limita posibilului și limita rațională. Sunt destui care iau mâncarea de la gura copiilor, sunt destui oameni iresponsabili față de societatea în care trăiesc și sunt destui oameni care exploatează pe alții. Și aceștia sunt teroriști, nu numai cei care seamănă teroare! Terorismul vine de la «teroare», iar atâta vreme cât vorbim de teroare, ne referim la frică, durere, cutremur! De aceea, biserica, nu numai biserica, privită ca entitate, pentru că fiecare creștin în parte, avem o repulsie față de cel care ucide! Nici nu poți rămâne indiferent când vezi că un individ a intrat cu arma și a tras în oameni într-o sală de spectacol!
Cum poți să fii indiferent? Toți să fim uniți împotriva acestor indivizi care luptă împotriva Binelui și împotriva Adevărului și a Frumosului!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – ÎPS Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei: “Biserica nu este întemeiată de cineva din lumea aceasta, ci, este biserica întemeiată de Însuși Fiul Lui Dumnezeu” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Iar timpul pe care noi îl parcurgem devine un timp al mântuirii”

– Rep. Se pare că «traduceți» o viziune einsteiniană asupra timpului!
-Evident, că, în acest moment, noi spunem că s-a terminat un an și am trecut în anul celălalt, ca și cum am trecut dintr-o cameră în alta. Ajungem în camera nouă și poate că acolo avem unele lucruri pe care vrem să le organizăm și să le punem într-o rânduială. Sau lucrurile respective ne stăpânesc și ne produc multe dureri și multe probleme! În noi înșine este această decizie. În contextul în care noi credem în Dumnezeu și nădăjduim în El că ne ajută, El este viața noastră, iar timpul pe care noi îl parcurgem devine un timp al mântuirii! Deci, trebuie să privim cu toții momentul acesta al trecerii timpului, ca o răscumpărare, pentru că dăm fapte bune și primim în schimb ceea ce înseamnă bucuria și fericirea veșnică. Deci, timpul pe care îl avem, nu neapărat în a ne sustrage din contextul actual, adică din lucrarea de zi cu zi, din această muncă pe care o desfășurăm pentru aceste valori pe care noi trebuie să le agonisim. E vorba de timpul pe care noi trebuie să îl «prelucrăm» rațional în așa fel încât să ajungem acolo unde ne propunem!
– Rep. Ce ne puteți spune despre criza de identitate a Europei, despre migrație văzută ca o cauză a pierderii identității culturii europene?
-Nu este o pierdere a identității, dar, cred că migrația aceasta a unor popoare din diferite locuri ale lumii are o cauză cunoscută și nu trebuie comentată prea mult! Oamenii aceia nu migrează pentru că acolo s-a întâmplat o chestiune naturală! Dar, toate gravitează în jurul unei crize politice și în același timp militare. Ei vin de acolo, din locurile lor, de unde s-au născut, și pentru ce vin? Care este motivul? De ce lumea nu este capabilă să le creeze un climat de pace acolo? Este o întrebare pe care și copiii și-o pun! De ce să pleci de acasă de la tine și să te trezești, la un moment dat, că ajungi «venetic» într-o țară străină?
– Rep. Poate avem un răspuns de la d-na Angela Merkel!
-Nu cunosc și nici nu aș vrea s-o întreb pe d-na Merkel, pentru că nici nu știu dacă poate să răspundă la această întrebare! Dânsa, poate că are cu totul alte idei în această problemă și nu intrăm în detalii! Dar, întrebarea se pune în general: pentru ce oamenii aceștia sunt lăsați să-și părăseacă gospodăria lor, locurile lor natale, acele locuri care nu pot să fie niciodată compensate și completate de un loc în România sau în Germania sau în altă parte? Ce se dorește prin această mișcare de populație? Nu avem suficienți oameni în Europa? Nu avem suficiente brațe de muncă? Ce vrem să le facem acestora? Sunt în continuare niște oameni «asistați» în lumea în care trăim? Ne îndreptăm atenția către ei ca spre niște oameni care nu au de nimic din cele necesare și îi compătimim întotdeauna? Este o chestiune pe care trebuie să ne-o punem foarte serios! Vrem să fim altruiști și vrem să-i ajutăm pe oameni, dar, de ce nu putem să-i ajutăm acolo unde s-au născut ei?

“Zice Poetul, «cum veniră se făcură, toți o apă și-un pământ»”

– Rep. De altfel, chiar Mihai Eminescu, pe care îl vom sărbători peste o săptămână, spunea că românul «nu mai poate străbate, de-atâta străinătate»!
-Ei, nu că n-am vrea noi ca să vină, pentru că ei, săracii, la drept vorbind, dar, atât de neputincios este acest sistem al «preaputernicilor» lumii, ca să ia niște măsuri pentru ca oamenii aceștia să trăiască în «situl» lor natural! Aceasta e întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem fiecare în parte! Oamenii aceștia, nu stau aici doar pentru un timp și apoi se întorc în țara lor, iar noi încercăm să le dăm «pământ și apă», pentru că am mai făcut-o, cum zice Poetul, «cum veniră se făcură, toți o apă și-un pământ»! E clar că oamenii aceia care au venit peste noi, și-au adus și contribuția lor la cultura noastră. Nu putem să spunem că…
– Rep. Exact, unii chiar au contribuit la întregirea culturii noastre!
-Sigur că da, și trebuie să le mulțumim tuturor, însă, nu înaintea Bunului Dumnezeu, dar acest lucru este cu totul diferit de ceea ce s-a întâmplat cu popoarele migratoare! Acum nu mai este vorba de un popor migrator, ci, e vorba de niște oameni care sunt «produsul» unei neputințe a întregului sistem.
– Rep. Sunt deosebiți de popoarele migratoare de la începutul Evului Mediu?
-Sunt deosebiți de popoarele care au venit în țara noastră, goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, care veneau ca să găsească pășuni bogate, pentru că erau nomazi, iar pe de altă parte, erau războinici, mulți dintre ei aventurieri, oameni care veneau și se stabileau în locurile noastre, unde găseau bogății mai mari decât în țara lor. Dar, oamenii aceștia care vin din Orient și care sunt obișnuiți cu deșertul și cu tradițiile lor, întrebarea care se pune: ce vor face acești oameni care vor găsi un teren ce nu corespunde cu țara lor? Iar noi vedem tot mai mult că ostilitatea a început să-și spună cuvântul! Nu cumva, trezim noi sistemul acesta integrist? Fără să ne dăm seama! Deci, creăm niște «pungi» de forță în interiorul țărilor unde. Ei vor fi instalați și cei de acolo, vor zice la un moment dat: «Ați venit ca să ne luați bunul nostru»!

“Noi avem o privire antropologică, dar în același timp și teologică”

– Rep. Mai ales că biserica noastră este consecventă în a pune problema omului și a familiei sale!
-Da, pentru că noi am fost obișnuiți cu tradiția noastră, cultura noastră, deci, iată că la un moment dat, suntem năpădiți de aceste lucruri! Dar, noi privim omul! Noi nu privim: «de ce», «cum» și «când», ci, privim: ce trebuie să facem pentru ei? Biserica nu se îngrijește de problemele politice și să analizeze cauze și anumite contexte, ci, biserica se îngrijește de om! Oamenii aceștia pleacă de la casele lor, pentru că au și ei necazurile lor, problemele lor!
– Rep. Iar biserica ne îndeamnă să deslușim cauzele manifestării acestor fenomene!
-Da, dar noi nu ne gândim să dăm și răspunsuri în locul politicienilor! Noi avem abordarea omului, avem o privire antropologică, dar în același timp și teologică! Antropologică, pentru că îl vedem pe om, și teologică, pentru că îl vedem după chipul Lui Dumnezeu și că trebuie să ne îngrijim de el! Așadar, ne vom îngriji și de acești oameni, considerându-i niște «dezrădăcinați» ai culturii lor, ai locurilor natale și ai epocii lor, pentru că aici nu pot să trăiască fără să fie în contact cu noi, românii, cu germanii sau cu alte naționalități. De aceea, e foarte important ca grija față de om să fie o preocupare a unora, care din lăcomie sau din alte motive încearcă să-i dizloce pe acești oameni și să-i ducă acolo unde vor!
– Rep. Considerați că oamenii aceștia care migrează, sunt năpăstuiți ai soartei?
-Uneori, da, pentru că și un copil se poate întreba, adresându-se mamei lui sau tăticului: oamenii aceștia, de ce nu au și ei patrie? De ce nu au și ei bunici? Unde sunt bunicii lor?

“Secularizarea în contextul actual este o secularizare a spiritului”

– Rep. Aș dori să vă informez că la Simpozionul «Migrația și terorismul. Criza de identitate a Europei», organizat în 17 decembrie 2015 de către Universitatea «Constantin Brâncuși» din Târgu-Jiu, prin Institutul de Politici Publice, Administrație și Științele Educației, a fost adresată o întrebare, dacă secularizarea din societatea de azi, accentuarea extremismului islamist și sporirea numărului ateilor, ar putea modifica structura religioasă a populației din România?
-Nu, nici vorbă de aceasta! Secularizarea nu apare de acum, de astăzi sau de ieri, și dacă analizăm fenomenul în sine, secularizarea apare din…Paradis! Atunci când Adam își face o gândire a lui, alta decât a Lui Dumnezeu, o gândire autonomă și care nu ține seama de Legea Lui Dumnezeu. Aceasta e prima formă de secularizare! Că, vezi, Doamne, am descoperit noi acum, la începutul secolului al XXI-lea fenomenul secularizării!
– Rep. Dar secularizarea din vremea lui Cuza, cum o vedeți?
-Aceea este o secularizare de un alt tip, secularizarea averilor mănăstirești este o secularizare a valorilor materiale, dar, dacă acest fenomen incumbă și anumite forme spirituale, acesta rămâne un lucru de discutat! Problema secularizării spirituale este cu totul altceva!
– Rep. În ideea că vom continua dialogul pe tema aceasta, aș dori să știu, dacă secularizarea spirituală are și alte coordonate, față de cea materială?
-Secularizarea de care vorbim, în contextul actual, depășește sfera materială! Este o secularizare a spiritului, adică, omul se revoltă împotriva Creatorului și caută o independență, o autonomie față de Creator! Deci, el nu îl mai acceptă în sinea lui pe Dumnezeu care să-i coordoneze viața de așa manieră încât el să gândească faptul că ar fi obstrucționată cugetarea lui! Este lipsa de credință, lipsa de responsabilitate față de legile naturale, lipsa de preocupare față de problemele spirituale!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – ÎPS Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei: “În contextul în care noi credem în Dumnezeu și nădăjduim în El că ne ajută, El este viața noastră” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Fiul Lui Dumnezeu, având în firea Sa puterea peste toate, a luat de la Preacurata Fecioară Maria trup”

– Rep. Dar, mintea și simțirea omului obișnuit sunt uneori departe de înălțarea duhovnicească, de frumusețea negrăită a proniei cerești!
-Numai venirea Domnului ne ridică de aici și ne așează acolo unde ne e locul, în Împărăția Lui Dumnezeu! De aici, vedem că există o luptă permanentă între minte și simțire. Mintea și sufletul doresc să se unească cu Dumnezeu, iar trupul trăiește din senzații, din simțuri, din amintiri, din plăceri, din tot ceea ce este specific omului pământesc. Senzațiile, aceste instincte ale omului trupesc trebuie întotdeauna satisfăcute! Pofta cea rea îl cuprinde pe om și îl cotropește cu totul, iar această poftă este stimulată de cel rău, pentru că îl îndeamnă pe om să facă multe lucruri, unele chiar de ocară, să facă lucruri care îl coboară de la nivelul de om, la nivelul de animal!
– Rep. Așadar, e o minune prin care Cuvântul S-a întrupat, iar Cel Preaînalt a grăit în chipul smerit al omului?
-Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre realitatea Naşterii Domnului, spunea că Fiul Lui Dumnezeu, având în firea Sa puterea peste toate, a luat de la Preacurata Fecioară Maria trup şi, odată cu el, a primit şi pătimirile noastre, rămânând, totuşi, nepătimitor. Dacă nu S-ar fi făcut om şi dacă n-ar fi luat chip de rob, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ar fi drept să ne tulburăm când s-ar spune despre El ceva potrivit robului, căci s-ar aştepta ca toate să le facă după raţiunea cuvenită lui Dumnezeu. Dacă, după cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan: «Cuvântul trup S-a făcut», Îl vedem purtând trup asemenea nouă şi primim cu siguranţă cuvântul propovăduit ca potrivit omului. Se înţelege, de aici, că noi nu L-am fi putut cunoaşte altfel în mod clar, ca Dumnezeu şi om, dacă nu S-ar fi născut din Născătoarea de Dumnezeu în ieslea din Betleem. Aşadar, subliniază Sfântul Chiril: «Cum am şti că Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, dacă n-ar fi spus şi cuvinte omeneşti, cu grai omenesc? Cum am şti că S-a făcut om, dacă Cel nepătimitor n-ar fi pătimit ca un om şi dacă Cel înalt n-ar fi grăit în chipul smerit al omului»? Deci, Fiul Celui Preaînalt Şi-a făcut proprii cele omeneşti, fiind asemenea nouă, în afară de păcat.

“La această sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu ne cheamă la El”

– Rep. Aici, în Lavra Sfântului Nicodim, să înțelegem că Maica Domnului e prezentă în ipostaza Ființială a Pruncului Sfânt?
-Deci, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: «Duhul Lui Dumnezeu Se va pogorî peste tine», a spus Arhanghelul Gavriil. Și, într-adevăr, Duhul Preasfânt a rămas pururea peste Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci nu S-a retras niciodată. Sfințenia Lui Dumnezeu a crescut în Preasfânta și întotdeauna S-a arătat în toată lumina și în toată splendoarea, Ea devenind cu adevărat Preasfântă, cum spunem: «Preasfânta Născătoare de Dumnezeu»! Deci, este mai sus decât sfinții! Este dincolo și mult mai înaltă și «mai mărită decât heruvimii și serafimii», căci niciunii dintre aceștia nu s-au învrednicit să primească, în ei înșiși, pe Fiul Lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Maica Domnului este «mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii», Maica Fiului Lui Dumnezeu, așa cum a numit-o Sfânta Elisabeta: «Dă mie una ca aceasta, să vină la mine Maica Dumnezeului tău!». Deci, Fecioara Maria este Maica Lui Dumnezeu, este Maica Luminii, este maica sfințeniei, căci dintrânsa a strălucit Lumina cea adevărată, așa cum au profețit sfinții de demult!
– Rep. Vedem că toate aceste sărbători de la cumpăna anilor, până după Bobotează, sunt marcate de frumusețea necuprinsă a tradițiilor și a obiceiurilor noastre!
-Toată istoria despre venirea Fiului Lui Dumnezeu în lume a intrat din timpurile apostolice în Tradiţia Bisericii şi s-a păstrat până astăzi intactă. Potrivit acestor datini sfinte, noi aşteptăm Crăciunul cu multă bucurie, de la mic şi până la mare. Auzim colindele, le primim cu bucurie, postim şi ne rugăm, pregătindu-ne să întâmpinăm pe Domnul Sfânt cu inimile curate şi cu sufletele luminate. Fiindcă vorbim de Tradiţia acestei sfinte sărbători a Naşterii Domnului, v-aş propune să facem o analiză asupra vieţii noastre personale şi asupra viitorului nostru. Cum ştim, orice lucru începe cu un plan sau cu un proiect, iar uneori acest plan se realizează la nivelul imaginaţiei şi apoi urmează conceptul. Din nefericire, după cum constatăm, una din problemele vieţii noastre este lipsa unei astfel de imagini a viitorului. Oamenii îşi exprimă cu uşurinţă nemulţumirea faţă de ziua de azi, dar le este greu să gândească unde ar dori să ajungă, pornind de la starea actuală de lucruri. O cugetare înţeleaptă ne spune că a înţelege încotro trebuie să mergem, trebuie să aibă în vedere cunoaşterea de unde am venit. Cu siguranţă, un viitor al nostru, nu poate fi creat decât pe un fundament evanghelic stabil în care istoria nu poate fi doar ştiinţa despre trecut. În acest context, Ortodoxia este ceva mult mai important, deoarece fără cunoaşterea originilor noastre creştine, fără conştientizarea faptului care este fundamentul istoric al existenţei noastre, nu este posibil a continua procesul de reînnoire a vieţii spirituale. Acestea formează temelia tradiţiei noastre ortodoxe şi culturale româneşti. De fapt, trebuie să subliniem faptul că tradiţia nu este amintirea despre trecut, nu ne aducem aminte de Crăciun pentru că auzim colindele şi că avem parte de bucate pregătite de această sărbătoare! Tradiţia noastră ortodoxă este modalitatea păstrării şi transmiterii valorilor din generaţie în generaţie, fără ca aceasta să însemne că tradiţia este chemată să păstreze tot ceea ce aparţine trecutului!
– Rep. Ce ne mai puteți spune, pentru întregirea bucuriei pe care o trăim după minunata Sărbătoare a Nașterii Domnului?
-Că acum, la această sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu ne cheamă la El, ne scoate dincolo de grijile noastre. Într-o zi obişnuită, poate că avem puţin timp pentru Dumnezeu! Suntem prinşi cu treburile noastre de dimineaţa şi până seara şi ne ocolim chiar pe noi înşine, pentru că nu facem nimic pentru sufletul nostru! Profesia ne acaparează, societatea ne domină, distracţia ne copleșește, dar noi nu ne avem pe noi înşine! Treptat, ne dăm seama că ne depărtăm de Dumnezeu şi interiorul nostru devine din ce în ce mai sărac şi mai gol de sentimente umane! Ce trebuie să facem? Trebuie să ne concentrăm puţin asupra noastră şi să ne deschidem singurătatea, pentru a-I arăta Lui Dumnezeu durerea noastră şi să ne acceptăm pe noi înşine. Venirea Domnului în sufletele noastre este foarte importantă în clipa prezenţei Lui în viaţa noastră. Evident că Domnul pe Care-L cinstim de Crăciun nu este un prunc oarecare, ci Însuşi Mântuitorul Hristos. În pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a venit chiar Fiul Lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. El este Cuvântul Tatălui prin Care toate s-au făcut! De aceea, propovăduim şi credem că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat!
– Rep. Înaltpreasfinția Voastră, din partea gorjenilor și a Ziarului GORJEANUL, vă dorim SĂRBĂTORI FERICITE și ”LA MULȚI ANI”!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – ÎPS Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei: “Naşterea Domnului este cea mai umană sărbătoare a credinţei noastre ortodoxe” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“A-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea aceasta înseamnă a face fapte bune, a avea o credință adevărată”

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. Irineu, în Duminica aceasta, a cincea din Postul Nașterii Domnului, avem Pilda celor poftiți la Cină, la Sărbătoarea încreștinării sufletului nostru, iar luni, 14 decembrie, veți păstori festivalul de colinde, tradiții și obiceiuri tradiționale, de la Teatrul «Elvira Godeanu» din Târgu-Jiu, două prilejuri minunate de a căuta cu smerenie Cuvântul și Chemarea Lui Dumnezeu!
-Cina din Pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar «cei chemaţi» care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor cotidiene, al ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi îndepărtarea de Împărăţia Lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca astăzi! Deci, să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să intre în sufletul nostru, să se așeze și să ne curățească de toată întinăciunea! Fără de El, nu putem să facem nimic, domnule profesor! Avem nevoie de Dumnezeu, pentru că El este viața noastră! Avem nevoie de Dumnezeu pentru că El face să fie bun aerul pe care îl respirăm! Avem nevoie de Dumnezeu, pentru că El face ca apa să fie folositoare vieții noastre! Avem nevoie de Dumnezeu, ca El să ne dea putere să facem fapte bune și să ajungem în Împărăția Cerurilor! Așadar, în tot locul stăpânirii Lui Dumnezeu, sufletul nostru trebuie să-L binecuvânteze permanent!
– Rep. Prin ce se definește, de fapt, sfințenia noastră și a sufletului nostru?
-Sfințenia este ceea ce caracterizează Biserica noastră și pe noi, pe fiecare, când suntem chemați ca să dobândim această culoare, această lumină, această Binecuvântare a Lui Dumnezeu! De aceea, spunem întotdeauna la Sfânta Liturghie și la sfintele slujbe: «Căci Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești!». Iar Dumnezeul nostru e Sfânt și se odihnește în sfinți! Nevoința noastră și strădania noastră ne îndeamnă ca să păstrăm mintea curată, sufletul curat și trupul neîntinat. Sfințenia nu locuiește în oamenii păcătoși! Sfințenia se află numai în aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu! Așa ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: «Dacă cineva Mă mărturisește pe Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi despre el în Împărăția Lui Dumnezeu! Dacă cineva se leapădă de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el în Împărăția Tatălui Ceresc!». Prin urmare, a-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea aceasta înseamnă a face fapte bune, a avea o credință adevărată, a te mărturisi, a veni la biserică, pentru că atunci când vii la biserică, le arăți oamenilor că ești cu adevărat un iubitor de Dumnezeu, slujitor al adevărului, al binelui și al frumosului! De asemenea, cel care se leapădă de Dumnezeu, prin diverse forme, prin vorbe, prin fapte, chiar printr-o comportare necuviincioasă, prin păcate de ocară, căci noi ne lepădăm de Dumnezeu prin asemenea păcate, atunci, de bună seamă că ne stăpânește cel rău, că nu mai suntem corespunzători cu chemarea noastră de creștini, de a fi vrednici de Împărăția Lui Dumnezeu!

“Viața fără Dumnezeu, nu are niciun sens! Nici nu există viață fără Dumnezeu”

– Rep. De fapt, suntem «vlăstarele care odrăslesc», așa cum vă place Arhieriei Voastre să spuneți de atâtea ori la Sfânta Liturghie!
-Suntem, după exemplul Sfântului Ioan Evanghelistul, precum ramurile în vița de vie. Suntem îngrjiți de Tatăl Cel Ceresc pentru ca să aducem roadă bogată, El fiind viticultorul, iar butucul viței fiind Însuși Mântuitorul Iisus Hristos! Așadar, viața pe care o avem este darul Lui Dumnezeu, dar în același timp și prezența Lui Dumnezeu! Căci viața fără Dumnezeu, nu are niciun sens! Nici nu există viață fără Dumnezeu! Prin urmare, tot ceea ce curge în viața și în existența noastră este de la Dumnezeu și menține viața biologică, viața aceasta pământească prin care se pregătește permanent viața cerească, pregătește întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Prin urmare, aici suntem într-o pregătire, așteptăm făgăduințele, nădăjduim, ca să simțim cu bucurie această prezență a Lui Dumnezeu în viața noastră, când Dumnezeu vine cu darurile Sale bune pentru copiii Săi! Așadar, Tatăl Cel Ceresc poartă de grijă pentru fiecare dintre noi și ne-a rânduit la fiecare să avem un fir al vieții. Să avem o naștere, creștere și o trecere din lumea aceasta. Nimeni nu știe felul de viață pe care Dumnezeu i l-a dat ca să-l aibă!
– Rep. Deci, avem fiecare, cum se spune, «crucea» noastră!
-Aceasta se numește de multe ori în Sfânta Scriptură «Cruce»! Cum spune Mântuitorul Iisus Hristos: «Omul să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie»! Deci, a-L urma pe Mântuitorul Hristos înseamnă a fi întrutotul de acord cu învățătura Sa, a primi Evanghelia și a transforma-o în fapte! Pentru că porunca Lui Dumnezeu, dacă nu e făcută faptă, faptă bună, ea trece pe lângă noi și nu ne ajută cu nimic pentru ca să înnobilăm, să înduhovnicim, să spiritualizăm viața noastră!
– Rep. Dar, luarea Crucii mai înseamnă și lepădarea de sine, de grijile lumești!
-Deci, ne spune Mântuitorul Hristos, că acela care dorește să vină după El, trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze Lui! Ce înseamnă, de fapt, lepădarea de sine? Nu înseamnă altceva decât a te goli de ceea ce este rău și a lăsa Duhul Lui Dumnezeu ca să lucreze în tine! Uneori, ni se pare greu să ne lepădăm de păcatele acestea! Am trăit cu ele și ne-am obișnuit cu ele! Ne dau o satisfacție amară și dureroasă! Uneori suntem înpiedicați, chiar de propria noastră identitate, avem de multe ori remușcări, de multe ori suntem confruntați cu gândurile noastre, de multe ori suntem zbuciumați, de multe ori ne îmbolnăvim, dar Dumnezeu este Acela care ne întărește! Trebuie numai să avem curaj! Așa cum îi îndeamnă Mântuitorul Hristos de nenumărate ori pe cei care erau bolnavi și voiau să se vindece: «Vrei să te faci sănătos?». Dacă răspunzi din tot sufletul: «Da, Doamne, vreau», atunci Mântuitorul Hristos vine și te vindecă, iar Duhul Sfânt este acela care pune alifie peste sufletul tău bolnav și te ridică! Și vei vedea, într-adevăr, ce bucurie și ce sănătate, ce pace sufletească se pot așterne în suflet! Așadar, cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, mai mult decât lumea aceasta, cel care iubește pe mama sa, pe tatăl său, pe copiii săi, pe tot ceea ce este în lumea aceasta, mai mult decât pe Dumnezeu, aceia nu sunt vrednici de El! Dacă dăm prea multă atenție lumii înconjurătoare, ne legăm cu inima de aceste lucruri pământești și uităm să ne apropiem de Dumnezeu sau îl lăsăm pe planul al doilea, nu vom dobândi în Împărăția Lui nici un loc! Cei care sunt chemați de Dumnezeu, dar nu răspund la această chemare, vor fi pe urmă, iar cei care se silesc și doresc să ajungă acolo unde nu este întristare, nici suspin, aceia vor fi cu adevărat fericiți în Împărăția Lui Dumnezeu!

“Mântuitorul Hristos trebuie să fie pus în prim-planul existenței noastre”

– Rep. Din păcate, omul se complace adeseori în viciul obișnuinței sau chiar în obișnuința viciului!
-Dincolo de jocul de cuvinte, important e ca din tot ceea ce facem noi, să ieșim din această tentație captivantă și ademenitoare a lumii materiale. Într-adevăr, e o chestiune interesantă care trebuie analizată de psihologia modernă, de psihologia socială, de psihologia umană. Materia are «logosul» ei, are rațiunea ei, are «verbul» ei, pentru că îți «povestește» despre ceva, deci are un «discurs» al ei, prin care vrea să-ți arate importanța, consistența, utilitatea și chiar frumusețea ei, pentru că materia se vede și ea utilă în măsura în care se prezintă în fața noastră cu o «carte de vizită»! Astfel că lucrul material, știi precis ca să-l poziționezi în viața ta personală și îl pui exact acolo unde îți trebuie! Nu neapărat unde îți trebuie, în sensul că pentru alții s-ar potrivi în altă parte, ci, numai acolo unde crezi că trebuie! Această «sirenă» a materiei, acest discurs, această «cuvântare» a materiei, nu prezintă înșelător omului o caracteristică suficientă, ci, dimpotrivă, materia te îndeamnă să mergi mai departe, să nu rămâi doar la ea!
– Rep. Ceea ce înseamnă că trebuie să depășești autosuficiența!
-Pentru că materia are și ea rațiunea sau, cum am zice, simțul sau starea ei, rezonanța și rezonabilul de a-ți prezenta: câtă lățime, câtă lungime, câtă înălțime și câtă profunzime are! E adevărat că dacă nu asculți «vocea» materiei, rămâi subjugat de ceea ce ți se prezintă la prima fază și nu poți merge mai departe! Evident, mintea noastră, care are o plasticitate a ei, dacă se imprimă cu lucrurile materiale, ea nu mai poate să depășească opacitatea acestei reprezentări, acestei pasiuni a materialității care s-a imprimat. Pe un geam curat, dacă se aplică o peliculă întunecată, nu mai vedem lumina soarelui și nici pe alții din exterior. Bineînțeles, că omul care crede în Mântuitorul Hristos și care respectă și împlinește poruncile Lui, este și cel care face Voia Lui, și bineînțeles că Voia care se vrea lângă Dumnezeu este cea care alege doar ceea ce este bun în viața personală. Mântuitorul Hristos trebuie să fie pus în prim-planul existenței noastre, pentru că El este, pe de o parte, Dumnezeul nostru, creatorul nostru, dar și învățătorul nostru. De aceea, se vorbește în Sfânta Evanghelie, de nenumărate ori, despre latura învățătorească, latura profetică și latura Arhierească, Împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos. Așadar, trebuie să lăsăm să pătrundă în sufletul nostru ceea ce este specific omului, ceea ce este ontologic omului, cuvântarea și dialogul cu Dumnezeu, trăirea în felul acestei familiarități, acestei relații foarte bune și foarte strânse cu Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Avem nevoie de Dumnezeu, ca El să ne dea putere să facem fapte bune și să ajungem în Împărăția Cerurilor” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu”
Așadar, omul bogat din Evanghelia Duminicii acesteia se încumetă să afle Calea care duce la viața cea veșnică, fiindcă îl interesează lucrul acesta, în timp ce alții, nici nu vor să audă de aşa ceva, şi vrea să ştie, ce trebuie să facă în viața aceasta ca să moştenească viaţa veşnică. El vede că bogăția materială este vremelnică și ispititoare, dar va trebui s-o lase şi să plece pe un drum necunoscut în căutarea vieții veșnice. Mai vede, însă, și nesiguranţa şi deşertăciunea acestei vieţi vremelnice, despre care, pe bună dreptate, afirmă Fericitul Augustin, că nici nu merită să se numească viață cu adevărat, fiindcă este plină de necazuri, supărări, dureri şi de suferinţe de tot felul. În fiecare zi, noi, oamenii, vedem că ne confruntăm cu aceste suferinţe şi avem parte de ele, şi cei bogaţi și cei săraci! Toţi avem parte de aceste necazuri şi suferinţe, într-un fel sau altul, aşa că, în viaţa aceasta, pe pământ, nici nu ne putem numi moştenitori, ci mai degrabă nişte săraci rătăcitori în meandrele vieții! Să vedem, prin urmare, în ce loc este trăitoare viața cea veșnică şi în ce ţară se va putea trăi o astfel de viață? Ce condiţii ni se pun ca să ajungem acolo? Noi, creştinii ortodocși mărturisim, credem şi nădăjduim că după judecata de apoi, va urma viața veșnică, dar nădăjduim fiecare să o pregustăm! De aceea, noi spunem în «Crez»: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie!». Viața aceasta veșnică ar consta în cunoaşterea Lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos, dar, mai ales în păzirea poruncilor Lui Dumnezeu! Pentru că ni se spune: Iar «viața veșnică» aceasta este: “Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (IOAN 17,3). Această viață veșnică, vedem că începe încă de pe pământ, pentru toţi aceia care cred cu adevărat şi urmează învăţăturile Lui, adică, se leapădă de lumea aceasta, cu toate păcatele şi fărădelegile ei! Viața veșnică este făgăduită tuturor creştinilor adevăraţi şi este dată de Dumnezeu prin Fiul Său, de aceea se numeşte «moștenire»! Mai departe, Evanghelistul Luca relatează: «Iar Iisus i-a zis: “De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar el a zis: “Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”. Şi auzind Iisus, i-a zis: “Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie”. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, fiindcă era foarte bogat» (LUCA 18,19-23). Poate li se pare unora că omul acesta să fi fost un oarecare viclean şi căuta să-L «vâneze» pe Iisus în cuvinte meșteșugite, însă nu se vede acest defect, ci doar iubirea de arginţi, fiindcă şi Iisus Hristos l-a mustrat în acest fel. El vine la Iisus dorind să cunoască viața veșnică, doar ca un iubitor de averi, de unde reiese că nimeni nu este aşa iubitor de viaţă, ca omul iubitor de averi(sic??!!). Acest tânăr a socotit că Iisus îl va sfătui într-un mod pe care să-l urmeze și prin care va trăi veșnic, dar desfătându-se întru stăpânirea averilor. După ce Domnul i-a zis că lepădarea averilor este pricinuitoare de viață veșnică, Dregătorul bogat s-a întristat foarte tare, pentru că el avea nevoie de viața cea veșnică, doar ca să aibă averile pentru multă vreme, considerându-L pe Iisus numai ca un simplu «învățător»!

“Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor“
Bogatul din Evanghelia Duminicii acesteia a făcut, fără să-şi propună, un lucru deosebit de valoros: L-a «provocat» pe Hristos, ca să ridice ştacheta şi să vorbească despre creştinismul celor «desăvârșiți» sau al celor «aleși», adică, despre cei care, peste veacuri, nu s-au mulţumit doar cu păzirea poruncilor, ci au tins spre desăvârşire, şi este cazul sfinţilor în general, dar şi al monahilor, care au văzut întotdeauna în porunca Lui Hristos: “Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează Mie”, ca o chemare la limanul desăvârşitei sărăcii. Ce a făcut acela? S-a întristat, pentru că avea multe bogăţii, iar acest lucru L-a determinat pe Domnul să spună ucenicilor un cuvânt teribil de greu, ce a căzut ca plumbul şi peste ei şi peste noi, cei de azi: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor“. Un cuvânt mare şi absolut neconvenabil şi neconfortabil, care înseamnă «poruncă» de la Dumnezeu! Acestui soi de devotament şi de angajament nu numai bogatul din Evanghelie i-a întors spatele, plecând acasă întristat, ci şi foarte mulţi dintre noi, chiar dacă nu suntem la fel de bogați! Mulţi oameni întorc şi astăzi spatele dreptei credințe, preferând un creştinism prohibitiv şi care să privească doar relaţiile interumane! Hristos, însă, arată că adevăratul creştinism nu ne cere doar să fugim de rău, ci să şi căutăm binele şi să-l săvârşim pe el cu toată fiinţa noastră. Mai mult decât atât, Hristos arată bogatului din Evanghelie că, dacă voieşte să fie desăvârşit, trebuie să renunţe tocmai la ceea ce iubea cel mai mult, bogăția sa vremelnică! Ar putea părea unora că Mântuitorul are ceva cu bogăţia! Dar, atenție, ce înseamnă învăţătura Lui cu privire la bogăţie şi sărăcie: nici bogăţia şi nici sărăcia nu pierd ori mântuiesc prin ele însele! Veţi vedea bogaţi la care avuţia naşte îngâmfare, mândrie, autosuficienţă, aroganță, fățărnicie și chiar hoție, lăcomie, nemilostivire, împietrire, dar veţi vedea şi oameni cărora bogăţia nu le-a luat minţile şi nu le-a afectat credinţa ori dragostea faţă de Dumnezeu. Mântuitorul îl sfătuieşte pe dregătorul bogat să împartă averile, nu rudelor, ci săracilor, iar împărţirea s-o facă și cu dreaptă judecată, nu la întâmplare. De asemenea, Domnul îl sfătuieşte pe omul bogat să Îl şi urmeze, în virtutea de a deveni ucenic al Său. Ca unui iubitor de averi, Domnul i-a făgăduit comoara din ceruri, dar bogatul n-a luat aminte la acest îndemn, deoarece el era rob al averilor pământeşti. El s-a întristat când Iisus l-a sfătuit să împartă averile săracilor, deoarece el dorea o viaţă veşnică, aici, pe pământ, în felul în care noi o trăim, pentru ca el să fie înconjurat de averi, slugi, numai să dea porunci, iar acestea toate să i se îndeplinească întotdeauna cu exactitate! Totuşi, acest tânăr avea o calitate demnă de remarcat: faptul că s-a întristat la îndemnul Mântuitorului de a vinde averile, iar acest lucru îl arată că nu era viclean ca şi fariseii, care nu se întristau, ci mai tare se sălbăticeau de spectrul bogăției materiale și amăgitoare.

Mântuitorul i-a zis acestui dregător bogat: “Cunoşti poruncile?”
Pentru a fi cetăţeni și «locuitori» ai Împărăţiei veşnice, ca să vieţuim şi să fim fericiţi acolo, nu ni se cere să fim de viţă împărătească, nici ranguri, nici putere, nici bogăţii, ci o profundă transformare sufletească, transformare care nu se poate realiza fără păzirea poruncilor, aşa cum Mântuitorul i-a zis acestui dregător bogat: “Cunoşti poruncile?” (LUCA 18,20). Din sfintele porunci învăţăm cum trebuie să trăim pe pământ ca nişte copii ai Lui Dumnezeu, căci Împărăţia Lui începe de aici, de pe pământ, din lumea aceasta. Iisus îi enumeră câteva din poruncile din Decalog, astfel: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu mărturiseşti strâmb și așa mai departe! Deci, Iisus i le-a spus pe acestea pe care omul le poate încălca cu multă uşurinţă, mai ales la desfrâu, care are cauză focul plăcerii şi la ucidere, care are cauză focul mâniei. De asemenea, a fura este foarte uşor. A-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră, ne obligă să fim gata a renunţa la orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului din Evanghelie, tocmai avuţiile îi stăteau în cale. De aceea Pericopa Evanghelică ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu adevărat. Să nu fim asemeni dregătorului care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde nimic Lui Hristos! Dregătorul bogat n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil să ţintească spre desăvârşire și să păzească poruncile adevărate! S-a mulţumit doar cu poruncile prohibitive, s-a limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să mai săvârşească binele. Iată ce ne cere Pericopa Duminicii acesteia! Nu este suficientă, aşadar, numai o credință definită doar prin fuga de păcat, ci este necesar un stil de viaţă creştin, un angajament şi un mare devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, prin iubire până la jertfă, căci abia acestea vor face din noi oameni capabili să putem intra în «dialog» şi să rămânem în comuniune deplină cu Iisus Hristos, fără a-I întoarce spatele, pentru că Mântuitorul a dus credința noastră mai departe de respingerea păcatului, la virtute deplină şi la o luptă necontenită pentru desăvârşire. Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii ne cere, prin urmare, un angajament creştin, o luptă continuă, jertfă neostoită, dragoste faţă de poruncile Lui Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu tot ce presupun acestea. Să cerem, deci, Domnului să ne dăruiască această iubire, capabilă să ne facă să renunţăm la orice pentru El. Să-L punem, adică, pe Dumnezeu în centrul preocupărilor şi al vieţii noastre, iar nu celelalte lucruri, care sunt necesare şi acelea, până la un punct, însă, nu în aşa măsură încât să-I ia locul Împăratului Ceresc! Să-L iubim pe Dumnezeu, să-L slujim cu toată fiinţa prin păzirea poruncilor, şi El ne va dărui moştenirea Împărăţiei de veci!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne îndeamnă să trăim prin păzirea poruncilor apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Fiindcă nu putem trăi un moment fără biserică”

– Rep. Mâine, sâmbătă, 21 noiembrie, la Sărbătoarea «Intrarea în biserică a Maicii Domnului», de la Sfânta Mănăstire Lainici, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către PS Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, dar, Duminică, 22 noiembrie 2015, vom avea bucuria de a vă primi oaspetele nostru binecuvântat, când veți oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea Polovragi!
-Întotdeauna e o mare bucurie pentru mine, pentru toți cei care mă însoțesc, de a fi oaspeții gorjenilor! Când privim viața noastră, suntem binecuvântați de Tatăl Cel Ceresc, pentru că spune Sfânta Scriptură: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, ca să moșteniți Împărăția cerurilor»! Iată, cât de înmănuncheată și cât de împletită este viața noastră cu a bisericii, fiindcă nu putem trăi un moment fără biserică! Trebuie să avem în minte că noi suntem oameni schimbători, atât în viața noastră, cât și în gândurile noastre, în sentimentele noastre. Pentru că noi ne schimbăm de la un an la altul, nu mai avem aceeași vârstă! Apoi, în viața noastră ne schimbăm, fie în bine, fie în rău! Dacă suntem oamenii Lui Dumnezeu, schimbarea noastră este permanent în bine, pentru că și fierul, când îl bagi în foc, prima dată se încălzește, după aceea devine și mai fierbinte și apoi devine ca focul! Dacă ne apropiem de Dumnezeu, și păcatele noastre dispar, pentru că le arde focul Duhului Sfânt, noi ajungem fierbinți, în evlavie și în conștiință, pentru Împărăția Lui Dumnezeu!
– Rep. În Duminica aceasta avem Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, o învățătură care întregește mesajul de a ne iubi aproapele și de a dărui din suflet ceva pentru ajutorarea celui aflat la grea încercare. Dar mai deslușim și faptul că omului lacom i se pare uneori că viața lui e veșnică, iar pentru aceasta doreşte să adune cât mai multe avuţii în hambarele sale, crezând că dacă i s-au înmulțit bogățiile, poate i s-au înmulțit și zilele, iar dacă are din belșug, i se pare că nu va mai muri niciodată!
– E bine să nu uităm că fiecare zi a vieţii noastre este dăruită de Dumnezeu şi nu stă nicidecum în puterea noastră să trăim mai mult sau mai puţin, ci, atât cât ne îngăduie Dumnezeu cu Harul Său, atât cât suntem cuprinși în Planul Său! Desigur, nu pot spune sau nu pot gândi că o să mai trăiesc mulţi ani de acum încolo, pentru că viaţa pe care o am este un «dar» de la Tatăl Ceresc, iar «darul» acesta îmi poate fi luat oricând! Sufletul meu, care îmi pune în mişcare trupul, reprezintă energia necreată a Lui Dumnezeu, Cel care mă pune în mişcare zilnic. Eu, bietul muritor, nu am putere să decid cât mai trăiesc! Vedem că bogatul din Evanghelie, în nebunia lui nemăsurată, îşi imaginează că de acum înainte se va veseli mulţi ani, fără să înțeleagă, sărmanul, că sufletul este mai presus decât trupul, că sufletul arată asemănarea noastră cu Dumnezeu, că sufletul nu se poate ghiftui cu mâncare şi băutură! Doar trupul face asta! Deci, sufletul nu se poate distra la petreceri şi la mese îmbelșugate, ci, numai trupul! Așa se face că hrana sufletului curat este iubirea pe care o avem pentru ceilalţi, dar, mai înseamnă și rugăciunea pe care o înalți către Dumnezeu, bucuria harului care vine din slujbele dumnezeieşti. Un suflet curat adună întrânsul tot ce-i frumos, adună în el dragostea pentru ceilalţi oameni şi pentru Dumnezeu! Dacă mi-e dragă o persoană, atunci iubirea care se sălășluiește în sufletul meu pentru acea persoană, mă va ajuta să fiu deschis şi bun cu un alt om, dar mă va ajuta să mă apropii şi să-L iubesc pe Dumnezeu!

“Nu poți să creezi ceva în rânduială, dacă nu ai regula sau norma rânduielii”

– Rep. Totuși, acceptați ideea că în multe situații în care pătrundem cu judecata bogăției și cu bogăția judecății, totul pare ca un produs al hazardului?
-Tot ceea ce se află în jurul nostru, nu este un produs al hazardului! Pentru că hazardul n-are lege, nu are orânduială, hazardul nici nu există! Este numai o formă utopică de a prezenta, nu știu ce! Deci, totul este reglat și rânduit, chiar dacă noi avem impresia că suntem oarecum părăsiți și lăsați pentru mulţi ani sub «imperiul» răului…!
– Rep. Am putea spune că hazardul e doar o simplă iluzie?
-Nu, e un concept pe care lumea și l-a însușit ca să-L scoată pe Dumnezeu din Creație! Hazardul este un concept pe care lumea filosofică, mai ales evoluționismul l-a așezat ca normă de bază a concepției, pentru că atunci când te referi la hazard, poți să gândești și să spui că, uite, așa s-a întâmplat potrivit hazardului sau că putea să se întâmple și altfel, dar nu știm cum!
– Rep. Mai ales opozanții ideii de ordine, cred că pledează pentru existența hazardului!
-Bine, bine, dar ei justifică hazardul, mai ales din punctul de vedere al unui ritm care s-a creat în urma cunoscutului «big-bang», acest început al începutului, un «mare» început, dar niciodată nu se poate crea o regulă în jurul a ceva care nu are regulă! Nu poți să creezi ceva în rânduială, dacă nu ai regula sau norma rânduielii!
– Rep. Cum apreciați pornirile unor persoane împotriva bisericii?
-Vedeți, Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos sunt însăși Biserica! Deci, nu poți să lupți cu Dumnezeu pentru că și nici n-ai puterea, dar lupți cu realitatea mistică, tainică, realitatea concretă a bisericii!
– Rep. Ca formă instituționaliza-tă …
-Nu numai, pentru că este viața cultică, manifestarea de toate felurile. Deci, pe acea realitate vrăjmașul vrea să o săgeteze! Dar, trebuie să ne gândim că cei care apără Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos sunt Apostolii, este Însuși Mântuitorul Hristos, sunt episcopii, sfinții și așa mai departe! Când auzim că politicul vrea să facă, nu știu ce, nu sunt decât niște forme jurnalistice care încearcă să creeze o oarecare discuție, dar, nu, Biserica nu va fi niciodată, până la sfârșitul veacurilor, supusă acestui «Cezar»! Deci, dați Cezarului ce este al Cezarului și Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu! Aceasta este dimensiunea și definiția Bisericii! Nu trebuie să ne încurcăm treburile niciodată! Oamenii politici sunt credincioșii noștri, sunt oamenii Bisericii noastre, iar dacă nu sunt oamenii Bisericii noastre sunt oamenii lumii acesteia, deci, tot creația Lui Dumnezeu, iar noi nu avem să reproșăm nimănui nimic! Cu alte cuvinte, valoarea și frumusețea, bunătatea și cunoștința sunt darurile Lui Dumnezeu, care sunt revărsate în orice persoană!

“Nu există mântuirea noastră fără de rolul Maicii Domnului”

– Rep. Dacă revenim la bogatul din pilda Duminicii acesteia, de fapt, ce concluzie putem desprinde pentru a fi mai bogați sufletește?
-Că ar fi foarte greşit dacă cineva ar crede că Domnul Iisus Hristos osândeşte câştigarea bunurilor materiale, economia şi prevederea de care trebuie să dăm dovadă. Ca şi în alte pilde asemănătoare, Iisus Hristos are în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jurul său, păcatul egoismului, la care acum se adaugă păcatul lăcomiei şi nebunia de a crede că omul poate aduna pentru «mulți» ani, uitând cât e de scurtă, de trecătoare şi de nesigură viaţa omenească! Viaţa pământească îşi are, desigur, trebuinţele ei fireşti: hrană, îmbrăcăminte, casă, loc de muncă, fără de care ea nu poate exista în limitele normalității despre care vorbeam. Desigur, e firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii bogatului din Evanghelie, ca și a multor bogați din toate timpurile și din toate locurile!
– Rep. În încheiere, aș dori să vă întreb, ce loc ocupă Maica Domnului în iconomia credinței noastre, ca un reper al vieții noastre de fiecare zi?
-Un loc esențial și copleșitor! Nu există mântuirea noastră fără «Icoana» Maicii Domnului! Dacă Maica Domnului nu s-ar fi născut, dacă Dumnezeu nu ar fi creat pe Maica Domnului, mântuirea noastră nu ar fi existat! Așadar, pornind de la aceste premise, de la aceste precepte, de la aceste idei fundamentale, ajungem la concluzia că Maica Domnului este totul! Nici nu putem să spunem altceva despre Născătoarea de Dumnezeu, fără să amintim că este Maica Dumnezeului nostru! Când ai spus «Maica Dumnezeului nostru», nu te referi numai la o persoană istorică sau la altcineva, ci, te referi la o Persoană prezentă și de valoare, în același timp actuală. Este prezentă în viața noastră! Maica Domnului este atât de unită cu Mântuitorul Iisus Hristos și unită cu noi, pentru că noi suntem copiii Lui Dumnezeu!
– Rep. Din partea Ziarului «Gorjeanul», mulți ani cu sănătate și îndelungă slujire Arhierească, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Dacă suntem oamenii Lui Dumnezeu, schimbarea noastră este permanent în bine” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Despre fericire apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu-i dă numele bogatului care se va duce în iad pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele săracului Lazăr, care se traduce: «Dumnezeu este întărirea mea», ca o dovadă că numele săracului Lazăr este vrednic de pomenire și de prețuire, fiindcă el şi-a dus viaţa, aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având, probabil, în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine, cu toate că bubele privite ca semne de suferință sunt semnele păcatelor lui, pentru care îşi ia pedeapsa pe pământul acesta încercat și plin de evenimente! Se amintește faptul că după moartea celor doi, numai bogatul a fost îngropat cu toate cele de trebuință la petrecerea mortului, fără a fi vorba de faptul că îngroparea e moartea sufletească, e acoperirea cu toate păcatele, mai ales că ni se spune parcă în șoaptă despre faptul că între rai şi iad există o oarecare comunicare, dar nu o comuniune. Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare, ce trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, avem un sărac cerşetor cu numele Lazăr, şi care stătea şi suferea la poarta bogatului. Bogatul din Evanghelie era egoist, lipsit de inimă, şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune Evanghelistul, şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor. Bogatul reprezintă omul îngâmfat și autosuficient, care-şi foloseşte rău posibilităţile ideale, am putea spune, care face din bogăţie un mijloc de plăcere personală, de îmbuibare, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, săracul Lazăr zace bolnav şi plin de bube, dar în trupul său bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de către Dumnezeu. Prin aceasta, parcă avem înaintea ochilor trupești și sufletești icoana cea mai vie a mizeriei, prin tot ceea ce ne învață pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă!

“Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, aşteptând să se sature de cele ce cădeau de la masa bogatului”
Pilda aceasta ne mai spune că Lazăr era un om nefericit, fiindcă asupra lui se abătuseră multe nenorociri, un amărât sărac, nu avea nici moşii, nici bani, nici casă! Poate că și alții sunt săraci, dar aceștia se consideră că sunt sănătoşi, fiindcă se duc unde vor, lucrează undeva, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc în condiții pe care ne străduim să le spunem că sunt omenești! Poate că ei nu trăiesc așa cum trăiesc bogaţii, dar viețuiesc acceptabil. Fiindcă Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru, atunci, ne întrebăm, de ce nu se consideră că ei sunt fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci se hrănește cu ceea ce agonisește prin muncă, dar, când este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr, pe lângă sărăcie avea şi boala trupească, așa cum știm că sunt mulți oameni săraci şi bolnavi. Dar, au și ei rude şi prieteni, oameni care se interesează de soarta lor şi nu-i lasă fără îngrijire, fără hrană şi medicamente. Dar, Lazăr nu era doar sărac şi bolnav, pentru că era și cu totul singur, nu avea pe nimeni care să-i arate atenţie și îngrijire! Pe undeva, poate că săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate pe care bogații nu o deslușesc! Dar, Lazăr nu se afla printre săraci, fiindcă era în apropierea unui palat, iar acolo trăia un om foarte bogat, care se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase încăperi, poate și cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare, fiindcă nimic nu-i lipsea bogatului aceluia. Ca să-şi împlinească petrecerile și chefurile, bogatul cheltuia fără socoteală, cu toate că din cele pe care le cheltuia, ar fi putut să facă o cantină pentru nevoiași, pentru oropsiți şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Câți asemenea bogătași nepăsători nu avem și în zilele noastre? Bogatul acela, ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece! Ar fi putut să facă multe lucruri bune, dar el era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului, un bogat care, când intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, câinii lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, dar nemilostivul bogat se făcea că nu vede și nici o privire de compătimire nu i-a aruncat vreodată, fiindcă nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă, netrebnicul, poate s-o fi bucurat când Lazăr a murit, pentru că i-a limpezit imaginea, poate că situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile, când înfometatul priveşte, dar i se interzice să le atingă. Într-o astfel de situaţie se afla săracul Lazăr, bolnav, singur, abandonat înaintea palatului unui bogat nemilostiv!

“Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat”
Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare și ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine, să medităm cu multă luare aminte asupra ei. Da, da, sufletul omului fără credinţă, fără iubire de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt este ca o fiinţă fără suflet, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale! Dacă parabola s-ar opri acolo unde vedem că bogatul o duce bine pe acest pământ, iar săracul suferă, am putea socoti viaţa pământească o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o alta, vine judecata: atunci se înţelege Planul Lui Dumnezeu. În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa Lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să cunoaştem că în moartea lor, deosebirea este şi mai mare. Se întâmplă că mor amândoi, că sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat; trupul s-a dus în pămunt, iar sufletul în chinuri, în iad. Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori cu nepăsare, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute. Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie! Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare. Doamne, ce paradox! Cel ce se îmbrăca în purpură şi vizon şi se desfăta cu mâncărurile cele mai alese şi cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă. Auzim uneori vorbindu-se că unii oameni nu vor crede că există rai şi iad, dacă nu va învia cineva din morţi ca să se întoarcă şi să le spună cum e acolo şi ce e acolo. Dacă un om se va scula din morţi, va putea povesti apropiaţilor săi ce e acolo şi cu siguranţă, ei îl vor crede şi se vor minuna!

“Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţă şi Lazăr, asemenea, pe cele rele”
Un om înviat va putea influenţa câţiva oameni, pentru că ceilalţi nu-l vor crede. Iar dacă-l vor crede cei din timpul lui, oare, peste multă vreme îl va mai crede cineva? De înviat a Înviat doar Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeu şi Om, iar apostolii Lui au mărturisit şi au vorbit în toată lumea că El a Înviat. Dovadă că oamenii cred că El a Înviat sunt miile de biserici din fiecare ţară în care se retrăieşte în fiecare Duminică jertfa Lui pe Cruce şi Învierea Lui. Poate că săracul Lazăr, din Evanghelia aceasta, era resemnat cu sărăcia lui, nu cârtea în faţa lui Dumnezeu, era un drept, iar ca dovadă, el a ajuns în rai. Sărăcia singură nu e de ajuns pentru mântuire, ci, necesită şi a mulţumi Lui Dumnezeu pentru toate şi a-L lăuda. La fel cum bogăţia nu e cale sigură spre pieire, atâta timp cât este întrebuinţată cu folos, adică, pentru a-i ajuta pe cei săraci cu dragoste. Creştinul trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al deosebirii duhurilor. Se știe că există în viaţa şi în credinţa unor creştini o mare doză de copilărie, un infantilism al credinţei, care se manifestă printr-o pornire şi o dorinţă de senzaţional, de minuni şi semne cu orice preţ şi în toate împrejurările, iar aceștia sunt tocmai de părerea bogatului ajuns în chinurile iadului, după care, dacă ar învia cineva din morţi, deci, dacă s-ar face semne şi minuni, oamenii ar crede şi ar deveni mai buni! Noi, creştinii de azi, nu avem numai pe Moise şi pe prooroci, ci şi pe Hristos şi pe Apostoli, pe sfinţi şi pe mucenici, pe Sfânta Biserică, purtătoare a darurilor cereşti. Hristos ne luminează calea, ne pune înainte viaţa şi moartea, ne descoperă soarta bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr.
El ne cere să ne ridicăm ochii, ca şi bogatul nemilostiv la Părintele Avraam, ca şi evreii în pustie la şarpele de aramă, încrezători în iubirea Lui şi siguri de dreptatea Sa. Creşterea în Hristos, cu mintea şi cu darul Lui Dumnezeu, presupune o dreaptă socoteală asupra rostului vieţii acesteia trecătoare, a bunurilor ei şi, mai ales, a avea totdeauna în vedere viaţa veşnică, a fi convins că prin moarte nu se nimiceşte existenţa noastră, ci, ea trece pe un plan superior de viaţă, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus Hristos în Pilda bogatului nemilostiv, din care înțelegem că Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru!
Profesor, Vasile GOGONEA

PS. Mâine, sâmbătă, 31 octombrie 2015, ÎPS Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, împreună cu un ales sobor de preoți și diaconi, va oficia Sfânta Liturghie și va săvârși slujba de resfințire a Bisericii cu hramul “Nașterea Maicii Domnului” din Parohia Bumbești-Pițic, Protopopiatul Târgu-Cărbunești!

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Despre noi… apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Obiceiurile rele pot fi învinse! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”
Pericopa Evanghelică după Sfântul Evanghelist Luca, relatând această minune istoriseşte faptul că Mântuitorul Iisus tocmai era gata să intre cu mulţimea şi cu apostolii după El, în Nain, dar înainte de a intra în cetate, s-au întâlnit cu un alt convoi destul de mare, un convoi mortuar, pentru că murise fiul unei văduve. Constatăm că nu ni se spune care este vârsta fiului, nici numele, dar, era probabil un adolescent, așa cum nu ni se spune nici numele văduvei, dar ni se spune că era din această localitate, Nain, pentru ca totuşi întâmplarea să aibă o bază istorică, să ştim când şi unde s-a petrecut minunea. O mare mulţime conducea acest convoi mortuar și întâlnindu-se cele două grupuri, s-au oprit unul în faţa altuia. De ce se vor fi oprit? Poate ca să-şi facă loc. Cei care veneau cu Iisus, vor fi voit să vadă ce va face Domnul în această împrejurare, când femeia văduvă plângea. Acesta fiind primul element care I-a atras atenţia Mântuitorului. Întotdeauna, plânsul, în viaţa oamenilor, e un lucru care ne atrage atenţia asupra unei dureri, asupra unei suferinţe, asupra unei mari nemulţumiri, știind că întotdeauna când plângem s-a întâmplat ceva dureros, trist în viața noastră. Pe undeva, poate că plânsul e și o mare descumpănire a sufletului omenesc, adică o ieşire din echilibrul firesc al lucrurilor dimprejurul nostru. E un semn indubitabil că s-a întâmplat ceva care ne scoate din firesc şi ne provoacă nemulţumirea şi împotrivirea. Atunci reacţionăm prin plâns, care poate însemna și regretul unei fapte, căinţa că ne-am lăsat pradă unei stări de dezechilibru. De multe ori plânsul este și o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care ne contrariază. Deci, când convoiul s-a oprit, Iisus îi spune văduvei: “Nu mai plânge”, iar după acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Apoi îndată, ne spune Sfânta Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”. Tânărul s-a ridicat şi revenindu-şi în fire, a început a grăi şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14).

«Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 16).
Așadar, Mântuitorul a înţeles starea femeii și i-a zis: “Nu mai plânge”, cu toate că a continuat să plângă și în clipa aceea dialogul cu femeia s-a terminat. De fapt, femeia n-a scos nici un cuvânt și nu I-a făcut Mântuitorului nici o rugăminte. Nu cu mult înainte, pe acelaşi drum către Nain, Mântuitorul vindecase pe sluga sutaşului, știm bine, dar acela îi trimisese vorbă şi L-a rugat pe Mântuitorul: «Doamne, fă ca slujitorul meu să se vindece. Zi numai un cuvânt şi se va vindeca», pe când femeia aceasta, nu I-a spus Mântuitorului nici un cuvânt, nu I-a adresat nici o rugăminte. Ce să-L fi rugat pe Domnul? Era închisă adânc în durerea ei, de unde putem deduce că era vorba de o femeie cumsecade, una din văduvele cuminţi, pentru că o mare mulţime o însoţea în durerea ei. Această însoţire de către o mare mulţime, pe care o remarcă Evanghelistul, înseamnă tocmai dovada că femeia se bucura de stimă şi de consideraţie printre consăteni, fiindcă nu era o femeie rea. Nu era una dintre acelea care strică familiile și casele oamenilor, la care se referă unele cărţi din primele timpuri creştine: “Să ai grijă de văduve, dar numai de acelea care nu strică vreodată casele oamenilor”! Aceasta se vede că era o văduvă respectată și cuminte, care, după ce rămăsese singură, murindu-i soţul, acum rămânea încă o dată singură şi rămânea singură definitiv, pentru că îi murea şi singurul fiu pe care îl avea. Fiindcă se bucura de compătimirea consătenilor, nu putea să nu atragă şi compătimirea Lui Iisus. Deci, văzând-o plângând, Mântuitorul Iisus a simţit şi în inima Lui compasiune pentru dânsa, pentru că spune Evanghelistul, că I-a fost milă, desigur, milă omeneşte, dar şi dumnezeieşte, pentru ceea ce femeia nu înţelegea. Prin urmare, Domnul aflat în faţa durerii acestei femei care trăia misterul morţii fiului ei, va fi simţit, ca Dumnezeu, că trebuie să-i dea bietei femei o explicaţie. Dar, dacă până acum vorbise cu femeia, din clipa aceasta, când a pus mâna pe năsălia pe care îl duceau pe fiul mort, Mântuitorul a început o conversaţie cu lumea de «dincolo», fiindcă aici, în lumea aceasta rămăsese numai trupul său! De fapt, niciunul dintre cei prezenţi nu mai asistase vreodată la un asemenea eveniment, ca să spună cineva unui mort: «Scoală-te!». Iar Evanghelistul spune simplu, că în clipa aceea tânărul s-a ridicat, a început să vorbească, şi Mântuitorul l-a dat mamei sale, iar cu aceasta totul s-a terminat. Comentariile, descrierea reacţiilor celor prezenţi au însemnat un simplu fior: frică, emoţie şi atât. Însă, Sfântul Evanghelist Luca spune ceva mai mult: I-a luat frica pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 16).

Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”
Dacă judecăm cu înțelepciune miezul acestei Pericope Evanghelice, vedem că la femeia care îşi pierduse singurul fiu, jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jurul nostru, atunci când moartea ne smulge pe cineva drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa. Uneori, pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ este ruşinea. Oamenii, nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea, iar ruşinea aceasta este o dovadă, chiar mai puternică decât frica, a faptului că moartea e urmarea păcatului. Aşa cum bolnavul se ruşinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă, tot astfel şi oricine are conştiinţă se ruşinează cu arătarea morţii sale. Ruşinarea de moarte dovedeşte pe undeva și obârşia destinului nostru de nemurire! Animalele se ascund când mor, de parcă şi lor le-ar fi ruşine cu moartea. Cât de puternic trebuie să fie, deci, acest simţământ în fiinţele cuvântătoare! La ce folos ne sunt strigătele, toate deşertăciunile noastre, toată cinstea şi lauda, când simţim că vasul nostru pământesc se sfărâmă? Atunci ne cuprinde ruşinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca deşertăciune cu care l-am umplut toată viaţa, deşertăciune a cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el, nu numai peste pământ, dar şi spre cer. Căci esenţa sufletului răspândeşte în trup şi suflet, fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem şi noi, chiar după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viaţa, prin mireasma cerului sau duhoarea păcatului. Dar, lume, lume, de s-ar teme oamenii de Dumnezeu, măcar pe jumătate pe cât se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte atât de ușor! Simțim uneori că plânsul cel mai tare, fără îndoială, devine acela pe care ni-l stârneşte tuturor moartea cuiva din cei dragi ai noştri, acesta fiind plânsul în expresia lui ultimă, mai ales că exprimă durerea cea mare a sufletului omenesc, aceea de a ne despărţi pentru totdeauna de cineva drag. Ei, bine, acest plâns I-a atras în mod deosebit atenţia Mântuitorului. S-a oprit în faţa convoiului şi S-a apropiat de femeia care, lângă sicriu, lângă năsălia pe care era dus copilul, plângea cel mai tare. Vor fi plâns şi alţii împreună cu ea, dar altfel e când îţi plângi durerea ta, şi altceva e când plângi durerea altcuiva!

“Tânărul s-a ridicat şi revenindu-şi în fire, a început a grăi şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14).
În concluzie, fiindcă Dumnezeu are putere asupra morților, ca și asupra viilor, e normal ca fiecare dintre noi, citind sau ascultând această relatare a unei învieri din morţi, să-şi pună întrebarea: De ce, din mulţimea de morţi pe care i-a întâlnit Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti, care s-au întâmplat în Nazaret, în Capernaum, unde a locuit El, şi în alte localităţi prin care a trecut, de ce, din mulţimea tuturor morţilor, l-a înviat pe fiul văduvei? Iată o întrebare pe care toţi ne-o punem! Să încercăm un răspuns. Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze legea firească a morţii pe pământ! A văzut, însă, pe mama acestui tânăr şi a lămurit-o că moartea nu e moartea pe care o crede ea! Această lămurire a dat-o nu numai pentru femeie, a dat-o şi pentru apostolii Lui, şi pentru cei care-L urmau, şi pentru cei care vor auzi despre această întâmplare în vecii vecilor. El trebuia să-i lămurească faptul că moartea nu înseamnă desfiinţare sau neantizare, că moartea înseamnă trecerea într-o altă viaţă, că sufletul omului e nemuritor. Prin învierea fiului văduvei din Nain, Mântuitorul a dat numai un exemplu, o probă practică despre faptul că sufletul este nemuritor. Ca şi cum ar fi zis: «De acum încolo, să ştiţi toţi că moartea e în legea firii pământeşti şi omeneşti. Dar să ştiţi toţi că moare trupul, iar sufletul trăieşte veşnic. Aţi văzut că l-am adus înapoi de acolo de unde ajunsese?». Iar în felul acesta, am putea spune că, de fapt, Mântuitorul i-a înviat pe toţi morţii din vremea Lui, că toate aceste câteva învieri pe care le-a făcut Iisus au fost numai spre a dovedi, practic, că sufletul este nemuritor. În felul acesta, putem spune că i-a înviat pe toţi, fiindcă i-a înviat pe toţi în conştiinţele celor care de atunci încoace, vor crede în nemurirea sufletului. Prin urmare, învierea fiului văduvei din Nain e o lecţie despre moarte şi despre nemurirea pe care Mântuitorul a dorit s-o dea celor care-L ascultau, nouă, celor care îl ascultăm acum. Dacă Dumnezeu are putere asupra morții și asupra vieții, aceasta e o lecţie din care avem de învăţat despre moarte şi despre nemurire!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu are putere asupra morții, ca și asupra vieții apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Despre practicile vrăjitoriei și ghicitului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Cei mai mulți dintre noi iubim cuvântul ‘’libertate’’. Și la urma urmei, orice om vrea să fie liber. Cotidianul prezent ne oferă mai multe posibilități de a fi liberi, mai multe posibilități de a descoperi taine nedeslușite, de a pătrunde curioși în lumea secretelor nedescoperite spre deosebire de vremurile trecute. Ne face oare această libertate mai fericiți?
Fiecare ne bucurăm de libertate într-un mod propriu. Libertatea este liberă, nu ne silește în a fi fericiți sau triști, în a fi buni sau răi…roadele acesteia sunt individuale, întrucât fiecare se folosește de ea în felul său. De pildă, în meseria de preot libertatea nu constă în a face ce vrei, ci în bunătatea nelimitată, pacea, liniștea sufletească pe care trebuie să o avem și să o împărtășim celorlalți. Libertatea constă de asemenea și în harul de a propovădui legile dumnezeiești și de a împlini voia Lui. Luăm ca exemplu viața Mâtuitorului de la începutul zilelor Sale, până la sfărșit. Deși a avut posibilitatea, a ales să se sacrifice pentru libertatea și mântuirea noastră răstignindu-Se pe cruce. A fost libertate ce a generat libertate; sacrificarea propriei persoane, în favoarea omenirii.
Libertatea oferă posibilități multiple. Dacă pe unii îi ajută să scape de ceea ce este de prisos in viața lor, să găsească principalul, să își dezvolte talente sau chiar sensul vieții, alții s-au folosit de libertate spre propria pagubă. De aceea Dumnezeu ne-a lăsat, nouă, credincioșilor, una dintre cele mai importante taine și anume Sfânta Taină a Spovedaniei pentru ca omul să se curețe, să se descotorosească de tot ce a abuzat în această viață, de povara greutăților și păcatelor săvârșite. Creșterile catastrofale ale numărului de persoane ce suferă de dependențe declanșează un semnal de alarmă și o deziluzie în perceperea lucrurilor, în special în perceperea libertății. Dumnezeu este singurul care ne poate deschide calea spre o existență trăită în pocăință, o viață dedicată Lui, departe de tentația tuturor ispitelor din viața de zi cu zi. Libertatea poate fi interpretată ca ‘’sămânța căzută între spini, care înăbușă cuvântul lui Dumnezeu.’’ Dacă această sămânță începe să prindă rădăcini, planta începe sa crească până când ajunge la o anumită înălțime, dar fiind supusă unor influențe ale lumii nu aduce rod. ‘’Cuvântul lui Dumnezeu este înăbușit de desfătările trupului, de distracții și preocupări lumești.’’ Cum spuneam, libertatea este liberă, libertatea este o posibilitate; nu trebuie să transformăm libertatea în contrarul său, să îi conferim un sens negativ. Libertatea este o posibilitate care ne oferă la rândul ei posibilități, posibilitatea de a atinge un scop sau altul. Dacă anterior ne stabilim un scop concret, în mod precis și clar, libertatea ne va aduce folos; dacă stabilim un scop fals, eronat, libertatea ne aduce daune la fel ca și în cazul în care nu ne stabilim niciun scop. Ca în orice decizie pe care o luăm în viață, și în libertatea pe care ne-o oferim, sufletul trebuie să fie liniștit, fără urmă de săvârșire a unor scopuri ‘’urâcioase sufletului’’.
Datorită libertății, omul va deveni propria sa creație, va evolua valorificându-și și lărgindu-și limitele și va reuși să se descătușeze din lanțurile robiei. Este adevărat că libertatea presupune și riscuri, însă, sunt riscurile responsabilității decizilor luate. Este de la sine înțeles că a ne da libertate, nu îneamnă a ne arunca sufletul în mrejele ispitelor și tentațiilor lumești. Într-o mai mică sau mai mare măsură, rațiunea este cea care ne ajută să rămânem verticali în fața acestora. Numai în deplină responsabilitate a decizilor luate va începe procesul auto-creației. În afara creativității suntem încătușați, dependenți de cei din jur. Creativitatea dă sens existenței noastre, valorificându-ne contribuția în marea simfonie a universului. Universul însăși este definit prin creativitate și libertate.
Libertatea poate fi limitată de anumite patimi pe care le avem fiecare dintre noi. Acestea sunt direct proporținale, libertatea crește pe măsura eliberării de patimi. Săvârșind fărădelegi avem impresia falsă că suntem atotputernici în ceea ce constă viața noastră, însă nu este decât o capcană din care trebuie să ieșim curați și nepătați sufletește. Crește odată cu dobândirea virtuților, cu dobândirea dragostei față de viată, față de sine, față de cei din jur. Cine iubește cu adevărat este liber cu adevărat.
Cel ce iubește nu are limită, nu are frică , nu are laudă de sine, nu se amărăște în succesele altora și nu rivalizează cu ei. Cel ce iubește este liber cu trupul, este liber cu mintea, este liber cu sufletul…
Dar cum să devenim liberi dacă suntem sclavii propriilor gânduri și patimi? Rugați-va Domnului neîncetat pentru a vă elibera de patimi prin pocăință și înnoire interioară. Vom fi liberi cu adevărat când ne vom scutura de noi înșine și vom trăi dupa poruncile Domnului: ‘’ Dacă Fiul vă va face liberi, cu adevărat liberi veți fi.’’ În esența lor, patimile sunt instalate în mintea umană ca fiind obiceiuri proaste, și putem scăpa de ele la fel ca de orice obicei prost. Să ne deschidem porțile sufletului, să privim în adâncul lui și să ne valorificăm posibilitățile. Omul este liber! Să fim cu toții oameni!
Preot Ion Tomescu

Articolul Libertatea, dar de la Dumnezeu apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”
Să precizăm, dintru început, că Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două Duminici cu acelaşi dumnezeiesc substrat al mântuirii sufletului nostru, fiind vorba de Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi de Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, tocmai pentru a sintetiza în chip grăitor înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci. Asemenea tuturor Pericopelor Evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an, Pericopa Evanghelică citită la Sfânta Liturghie din Duminica aceasta este încărcată cu nenumărate şi mult folositoare învăţături şi chemări, mai ales când Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: “Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34). De altfel, în scrierile Sfinților Părinți se arată că în nici o Pericopă Evanghelică nu se vorbeşte într-un text atât de scurt, atât de mult, de atâtea ori despre suflet, mai ales că am reţinut acest lucru şi din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, aşezate în fruntea acestor învăţături Evanghelice de mare profunzime: “Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Dintre îndemnurile acestea, care sunt adresate sufletului îndumnezeit, pentru reflecția noastră în deplină responsabilitate, ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie «lepădarea de sine», dar încercând să înţelegem ce înseamnă «lepădarea de sine», credem că a nu te număra pe tine printre cei favorizați în diferite împrejurări înseamnă a te smeri, a te socoti la urma celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta! Evident, ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, fiecare dintre noi ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute!

«Lepădarea de sine» este ieşirea din întunericul necurăţiei duhovniceşti
«Lepădarea de sine» înseamnă lepădarea de egoism, de păcatele știute și neștiute, de averile care nu se știe cum au fost agonisite, dar, bineînţeles că aceste explicaţii au valabilitatea lor, cu toate că uneori sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că ele sunt prea des invocate cu un gen de ostentație afișată. Prin «lepădarea de sine» Hristos şi Biserica Sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor, curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi a ambiţiilor deşarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om nou. «Lepădarea de sine» este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace şi în neîntinare. Desigur, trăirea duhovnicească a virtuţilor creştine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire şi de vieţuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos în chip văzut şi trăit între noi oamenii, înseamnă strădania de a pune mereu de acord voinţa şi trăirea noastră cu voia lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sf. Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci, Hristos trăieşte în mine”! «Lepădarea de sine» nu înseamnă desfiinţarea personalităţii, ci întărirea ei. De asemenea, nu înseamnă fuga de viaţă, ci slujirea vieţii, dăruindu-ne pentru alţii. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău (păcatul) care pătrunde în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care pătrunde în fiinţa noastră ne denaturează făptura şi ne face să pierdem adevărata demnitate de creştin.

Smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine
Domnul Iisus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest “om vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire, să devenim oameni noi ai dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri. Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine, fiind vorba de o frumoasă și admirabilă virtute, despre care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, odată cu toţi slujitorii şi creştinii Bisericii dreptmăritoare, dar și atâția înţelepţi ai unor religii cunoscute! Hotărât lucru, omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu-și iese din firea lui, nu strigă, nu cere, pentru că este fără pretenţii şi fără ambiţie, blajin, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge sau a se răzvrăti. Pentru lucrurile pe care nu le cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, iar pe cât se pare de neîndemânatic sau de sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc și apropiat de Dumnezeu, ca un lucru frumos, dar greu de împlinit! Să spunem că un prim lucru pe care Sfânta Evanghelie ni-l reaminteşte şi ni-l pune în faţă este acela că omul este alcătuit din două părţi bine distincte: din trupul material, văzut şi muritor, iar pe de altă parte, din suflet, adică partea nevăzută din fiinţă, care este considerat nemuritor. După învăţătura creştină, sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însuşi principiul vieţii omeneşti, fiindcă el este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiindcă trupul se duce în pământul din care a fost luat, iar sufletul supravieţuieşte în veac şi se întoarce la Dumnezeu care ni l-a dat (Ecles. 12, 7). Sufletul e o substanţă simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sfânta Scriptură, vorbind despre suflet, adesea îl numeşte pe acesta «spirit», ca şi pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis, deoarece este nemuritor.

“Ce va folosi omului, de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?”
Să reținem ca un element important, că sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine şi prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voieşte la un moment dat. De asemenea, el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însuşire pe care numai fiinţele spirituale (îngerii) le au în comun cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el vieţuieşte şi după despărţirea de trup, iar după venirea lui în trup, la a doua venire a Domnului şi după judecata obştească, va trăi în veci, fiind părtaş împreună cu trupul nostru la fericire sau la osândă veşnică. A pierde sufletul înseamnă a pierde totul, iar cu puterea sufletului putem face orice, pe când cu a trupului niciodată! Sufletul este principiul de viaţă care însufleţeşte sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului, Chipul Lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii trupeşti, fără de care orice trup este şi rămâne materie moartă (Iac. 2, 26). Ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă (are) suflet nemuritor. În lumina aceasta, putem înţelege mai uşor de ce învăţătura creştină, înainte de orice altă grijă şi preocupare, cere fiecărui creştin grija şi preocuparea faţă de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: “Ce va folosi omului, de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?” rămâne o piatră de hotar pentru viaţa fiecăruia dintre noi.

Crucea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa Lui Dumnezeu
În același context, să menționăm faptul că Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu, pentru a ne mântui sufletul! Tocmai de aceea, prin cuvintele Evangheliei Duminicii acesteia, Mântuitorul ne adresează o chemare pilduitoare și plăcută sufletului nostru, când spune: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). De fapt, pe Hristos Îl urmăm, renunţând la sinea noastră egoistă, suferind cu bucurie pentru El şi însemnându-ne adeseori cu semnul Sfintei Cruci. Când ne închinăm, recunoaştem importanţa Crucii şi în acelaşi timp, se naşte în noi conştiinţa că am fost răscumpăraţi de Fiul lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-L urmăm pe El, oricât de mult ne-ar costa acest lucru deosebit de prețios. Judecând, așa cum se cuvine, Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a Lui Dumnezeu, iar în virtutea acestei dispoziţii, Crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeul care ne îndeamnă să ne luăm crucea noastră și să-I urmăm Lui! Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că dincolo de această lume nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate, în orice caz, de ea, nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv, deoarece suferinţa şi moartea din această lume ne arată insuficienţa ei, ne demonstrează că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lumea aceasta ca de realitatea ultimă. Crucea pune, totuşi, în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa Lui Dumnezeu şi legătura cu El, iar prin aceasta El sfinţeşte creaţia, o face să ne umple de putere şi de lumina Lui Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne îndeamnă să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Este de la sine înţeles că unul dintre oamenii pe care merită să-i iubim este propria noastră persoană. Din cele mai vechi timpuri se vorbeşte despre iubirea de sine, dar înţelegem, oare, în mod corect această dragoste? De multe ori auzim expresia ‘’a ne trăi cu bucurie viaţa’’, de cele mai multe ori ni se dau sfaturi despre felul cum trebuie sa ne iubim pe noi înşine. Toate acestea se reduc la indulgenţa faţă de propriile slăbiciuni, la punerea propriilor interese înaintea intereselor celorlalţi, la autoamăgire. De parcă iubirea de sine este cu totul altceva decât iubirea faţă de alţi oameni, de parcă ar fi făcută dintr-un alt material.
Părintele Dumitru Stăniloaie spunea: ‘’Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei.’’ Dacă vrem să ne umplem viaţa de iubire, să iubim şi să fim iubiţi, trebuie să ne iubim pe noi înşine în mod autentic. Să ne dăm ceea ce merităm! Nu suntem ultimul om de la rândul spre o viaţă fericită şi împlinită, nu suntem oamenii care să ne mulţumim cu ‘’surogate de fericire’’. Iubirea de sine este de neînlocuit. Dacă n-o să ne iubim singuri cu adevărat, o să rămânem neiubiţi…de noi înşine!
Pentru a înţelege ce este adevărata iubire de sine, trebuie să ne amintim care sunt însuşirile iubirii adevărate. Iubirea adevărată înseamnă dăruire totală, atenţie şi încredere. Iubirea adevărată nu aşteaptă să primească, ci ea se dăruieşte pe deplin şi mai întâi. Prin dăruire, viaţa ne este plină, iubirea se multiplică.
Altă caracteristică a iubirii adevărate ar fi persistenţa. Iubirea adevărată trece proba timpului şi este mai profundă şi mai abundentă odată cu scurgerea vremii. Iubirea nu se consumă repede ca un foc de paie, ci ca un foc de cărbuni ce se aprinde mai greu, dar odată aprinsă nu se mai stinge. Orice însuşire a iubirii am lua, rezultă că dacă vrem să ne iubim pe noi înşine trebuie să facem eforturi pentru a ne schimba în bine faţă de cei ce ne înconjoară şi să înţelegem adevăratele taine ale vieţii, pentru a ne dezrădăcina defectele, pentru a învăţa să iubim.
Într-un moment al vieţii toţi am suferit că nu ne iubim pe noi înşine. Uneori ni s-a instalat ură în suflet, alţii au ajuns să nu-şi mai recunoască nici măcar dreptul de a trăi. Răspunsuri la întrebarea ‘’de ce se întâmplă cu noi aşa ceva?’’ ar putea fi destule, însă cel mai potrivit ar fi faptul că nu ne descoperim în noi înşine acele trăsături mari şi minunate care trebuie să existe în noi. Inevitabil, făcându-le rău celorlalţi, ne facem rău nouă înşine. Devenim sclavi ai unei vieţi cenuşii, ai obiceiurilor rele, fără a fi în stare să ne smulgem din robia lor. Suntem creatorii propriei vieţi…şi totuşi de ce să fim iubiţi?
Primul pas pe care ni-l propun psihologii este să ne ridicăm nivelul aprecierii de sine, să ne autoexaminăm cu luciditate, să ne vedem însuşirile bune şi defectele, ca să depunem eforturi pentru a ne schimba în bine. Să ne amintim că într-adevăr suntem nişte fiinţe mari, minunate, aşa cum ne învaţă˝ Psalmul 138,14‘’: ˝Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată!’’ Din amăgirea de sine nu va ieşi niciodată un lucru bun. Dacă vom face lucruri rele şi totodată ne vom strădui să ne considerăm oameni buni, acest comportament va avea două consecinţe. În primul rând nemulţumirea faţă de noi înşine se va ascunde în adâncul sufletului, transformându-se în depresie sau boli somatice. În al doilea rând, se va deforma percepţia noastră asupra lucrurilor fiindcă punctul de referinţă, adică noi inşine, este puternic deplasat faţă de realitate.
Adevărul este o condiţie indispensabilă a evoluţiei şi a succesului. Numai el ne va ajuta.
Pe măsura drumului parcurs, a învăţăturilor acumulate, omul începe să se respecte pentru strădaniile depuse şi să se iubească pentru toate însuşirile alese care ies la iveală sau cresc în el. Manifestările dragostei trebuie să fie mărunte, în lucrurile cele mai obişnuite: în felul acesta ne vom păstra luciditatea. Aşadar, dacă vrem o atitudine mai bună faţă de noi înşine trebuie să ne străduim să avem o atitudine mai bună faţă de ceilalţi. Datoria de a ne face plăcuţi semenilor noştri decurge din măreaţa învăţătură despre iubirea creştină. Fireşte, în toate cuvintele şi faptele noastre, în relaţiile cu apropiaţii noştri, trebuie să avem în vedere să-i slujim numai în ceea ce le este de ajutor.
Iubirea de sine va veni, ne va bate timidă în uşa inimii, exact când va veni momentul, când ne vom învăţa toate lecţiile şi când vom întinde mâna spre acceptare şi îngăduinţă.
Preot Ion Tomescu

Articolul Adevărata iubire de sine apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Important este că viaţa noastră să fie trăită în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dacă vom face acest lucru, vom avea o cruce de dus, dar nu vom fi singuri pentru că în fiecare suferinţă asumată este Hristos prezent şi suferinţa noastră se va transforma în bucurie; vom deveni părtaşi ‘’morţii şi învierii lui Hristos’’. Mulţi au suferinţă, dar nu au cruce pentru că trăiesc învăluiţi în ceaţa teluricului, nu pot ieşi din robia propriilor patimi, nu se roagă, nu participă la Sfintele Slujbe, nu au credinţă nici nădejde, nici dragoste. Părintele Arsenie Papacioc, în scrierile sale, îi îndeamnă pe oameni să vină către Hristos să se spovedească cu sinceritate absolută pentru ca harul Duhului Sfânt să poată să lucreze în sufletele lor …’’Aşa că nu trebuie să vă temeţi. Duceţi-vă la duhonici să vă spovediţi şi să vă dezlege. N-avem niciun fel de scuză, să ştiţi! Ne-a dat Dumnezeu destul de mult, ne-a făcut cu mari puteri. Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului. Şi cu adevărat este ! Şi dacă Dumnezeu a spus: Sunt cu voi până la sfarşit, fiţi credincioşi Sfintei Scripturi!‘’
Sunt singuri, ei şi suferinţa lor. Cine are cruce are şi suferinţă pentru că fără ea nu putem deveni parte din Dumnezeu, dar niciodată nu deznădăjduim pentru că ochii noştri stau ţintă pe cel care ne-a scos din robia păcatului, pe cel care S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
Cei vechi spuneau că: ‘’Norii nu-şi fac griji că vor cădea în mare, deoarece ei nu pot să cadă, să se înece. Dar sunt liberi să creadă că ar putea, şi sunt liberi să se teamă dacă asta le e dorinţa.’’ Printr-o analiză amănunţită constatăm adevărul celor grăite. Dacă Dumnezeu ne-a făcut ca să fim fericiţi, de ce ne este frică? Ce este de fapt frica?
Frica sau teama, are numeroase forme, origini şi feluri. Există o frică normală, sănătoasă, ce reprezintă cel mai bun mijloc de pază împotriva diverselor greşeli şi pericole. Există, de asemenea, frica care ne poate paraliza atât din punct de vedere personal, cât şi profesional, ne poate inhiba şi împiedica să ne atingem scopurile şi visele. Aceasta poate lua o formă patologică… o frică constantă şi cronică, un impediment al vieţii liniştite.
Şi totuşi avem tot atât de multă nevoie de frică pe cât avem de durere. Durerea ne atenţionează şi ne semnalizează tulburările petrecute deja în organismul nostru, pe când frica ne previne cu privire la diverse probleme care pot avea loc în viitor.
Spunea Herbert Harris: ‘’În esenţă, frica este lipsa credinţei în Dumnezeu’’. Nu trebuie să ne împăcăm cu aceasta. Ea poate fi şi trebuie depăşită. Să ţinem minte cele două mari adevăruri aflate la temelia credinţei noastre, care par a se împleti amândouă în acelaşi fir, chemat să ne conducă la tot lucrul şi în toată viaţa noastră. În primul rând, că aparţinem lui Hristos şi în al doilea rând că suntem uniţi cu El ‘’că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim.’’
O privire mai amănunţită aruncată asupra vieţii noastre ar conduce la concluzia, împărtăşită de toţi maeştrii spirituali, indiferent de şcoala căreia îi aparţin, că absolut tot ceea ce înseamnă gânduri, acţiuni, comportamente sau reacţii ne sunt stăpânite şi dictate de două emoţii fundamentale: iubirea şi frica. Fără cale de coexistenţă, cele două se exclud şi se înlocuiesc reciproc: acolo unde nu este iubire nu există altceva decât frică, iar acolo unde există frică, nu vom găsi niciodată iubire. De multe ori ne punem întrebarea ‘’De ce anume ne este frică?’’ Cum spuneam mai sus, orginile fricii sunt nenumărate; ne este frică de cerinţele noastre, de aşteptările noastre sau de responsabilitatea noastră în legătură cu ele. În esenţă ne este frică de viaţa însăşi. Şi ne este frică de viaţă pentru că ea se sfârşeşte prin moarte, ceea ce înseamnă că de fapt, ne este frică de moarte. Aşadar, putem concluziona că toate spaimele noastre se reduc în final la frica de moarte? Deşi primul impuls de a răspunde ar fi cuprins între imposbil şi extrem de ambiguu, lucrurile nu stau chiar aşa. Cheia stă în înţelegerea lucrurilor şi a fenomenelor. Dacă am înţelege acest proces al morţii, am reuşi, cumva paradoxal, ca în final, ca rezultat al acestei înţelegeri, să înţelegem viaţa.
Frica se manifestă prin gânduri în cea mai mare parte. Dacă reuşim ca printr-o analiză proprie şi atentă să rezolvăm anumite temeri sau frici, putem ajunge într-o stare de sănătate spirituală care să ne permită să înţelegem cu adevărat cine şi ce suntem fiecare dintre noi. Atunci când ne va fi clar că sursa bucuriei vieţii şi un mers bun al lucrurilor nu este în afara noastră, ci în interiorul nostru, frica va dispărea complet.
Deşi acest lucru îl putem înţelege ca pe o îndepărtare faţă de oamenii din jurul nostru, în mod paradoxal vom fi mai atrăgători pentru cei ce ne înconjoară. În ciuda fricii că oamenii ne vor părăsi, ei vor fi atraşi de puternicia pe care vom începe să o deţinem, de stabilitatea, de sănătatea noastră spirituală şi emoţională…departe de aroganţă şi mai conştienţi de noi înşine.
A ajunge în starea în care eşti conştient de tine însuţi şi în starea de indentificare personală, realizăm că numai noi suntem sursa bucuriei vieţii noastre. Aceasta reprezintă o latură pozitivă a metamorfozei prin care omul şi-a îndepărtat toate fricile. Dacă acest drum, dacă această transformare este grea, numai singuri putem afla asta. Dar oricare ne-ar fi gândurile este bine de ştiut că fricile NU sunt reale!!! Suntem inventatorii propriilor frici! Decizia de a înfrunta frica va implica mobilizarea energiei interioare pe care vom fi surprinşi că o avem şi o stăpânim din plin. Este energia emoţiei, a bucuriei, a vieţii.
În curând frica va dispărea, iar viaţa va deveni o bucurie, aşa cum a fost menit dintotdeauna să fie. Fiecare dintre noi, putem începe când vrem…când suntem pregătiţi. Poate chiar azi. Poate chiar acum.
Preot Ion Tomescu

Articolul Dumnezeu ne-a creat, ne-a trimis în lume şi ne poartă de grijă în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă. De ce ne este frică? apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Tânărul spune: «Ce să fac pentru ca să am viaţa veşnică»?
Evanghelia ne prezintă întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi un tânăr care vine cu o întrebare şi cu o dorinţă adâncă spre Fiul Lui Dumnezeu, aceea de a înţelege, pe de o parte, ce este viaţa veşnică şi cum să trăiască pentru a intra în viaţa veşnică, pentru a moşteni viaţa veşnică, așa cum este omul din zilele noastre, care dobândește o situație materială îndestulătoare, dar, care, deși se consideră corect în sufletul său, sub aspect moral și religios, așa cum este chiar tânărul nostru, caută, totuși, ceva mai mult decât îi poate oferi avuția materială, adică viața veșnică. Iar, dacă în Evanghelia aceasta, după Sf. Evanghelist Matei, tânărul spune: «Ce să fac pentru ca să am viaţa veşnică»?, în celelalte Evanghelii sinoptice, de la Marcu şi de la Luca, vedem că tânărul vine îngenunchind către Mântuitorul cu cinste. Într-una dintre Evanghelii este numit un dregător bogat care vine să întrebe: «Ce pot să fac ca să moştenesc viaţa veşnică»? Problema moştenirii se pune atunci când este vorba de părinţi şi copii. Unii înţelegem că avem de moştenit nu doar nişte asemănări cu tatăl sau cu mama, bune sau rele, nu doar nişte înrâuriri de caracter, de voinţă, pe care avem să le cultivăm toată viaţa noastră sau, din contră, să le vindecăm în noi înşine, ci, avem de moştenit şi cele materiale, cele agonisite de părinţii noştri. Când tânărul spune că vrea să moștenească Împărăția Cerurilor, Evanghelistul arată o înţelegere mai profundă, arată înţelegerea că este o apropiere adâncă între noi şi Dumnezeu, apropiere ce culminează cu minunata «Rugăciune Domnească», adică «Tatăl Nostru», rugăciunea pe care ne îndeamnă s-o rostim chiar Mântuitorul, numindu-L pe Dumnezeu «Tatăl Nostru», nu «Stăpânul nostru», nu «Dumnezeul nostru», ci «Tatăl Nostru», înţelegând că această moştenire este în virtutea asemănării cu Dumnezeu pe care suntem chemaţi să ne-o însuşim, să o cultivăm cu ardoare și în smerenie şi să o adâncim în noi înşine. Așadar, Cuvântul Evangheliei Duminicii acesteia este un cuvânt delicat, dar, să ne ajute Bunul Dumnezeu să-l înţelegem, așa cum se cuvine! Să vinzi tot ce ai, de multe ori cuvântul acesta ar fi greu şi pentru un sărac, şi pentru un om care are căsuța pe un vârf de deal sau de munte, dar care şi-a găsit acolo tihna şi cele de trebuinţă. Cum să spui aceluia: «Lasă tot ce ai, dă săracilor…», când de multe ori acela este cel sărac. Dacă săracului îi este atât de greu să renunţe la ale sale, cu cât mai mult îi va fi celui bogat, care are şi o anumită desfătare, o anumită trufie și plăcere care vin din facilități dobândite ca niște privilegii! Una este când trăiesc cu cele de trebuinţă într-o căsuţă simplă pe un vârf al dealului, alta este când trăiesc într-o casă care «se învârtește după soare», cu toate îndestulările şi confortul de neimaginat, cu cinstea care-mi vine de la cei care mă înconjoară şi care, poate, îmi slujesc prin curte!

«Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi»
După cum aflăm din Cuvântul Evangheliei, Mântuitorul Iisus Hristos, mai întâi i-a spus acestui tânăr, că nu doreşte să fie numit «bun» pentru că numai Dumnezeu este bun. Prin aceasta, Mântuitorul ne arată mai întâi smerenia Sa, şi anume că nu aşteaptă să fie lăudat sau să fie măgulit, ci toată lauda care I se aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu Tatăl. Pe de altă parte, în comportamentul tânărului care-l numeşte pe Iisus «Bunule Învăţător»(Matei 19, 16) se poate citi nu numai un respect deosebit sau un comportament cuviincios, ci şi convingerea sa că Iisus învaţă nu doar prin înţelepciune, ci şi prin bunătatea Sa negrăită. Desigur, el a auzit despre Iisus că a ajutat pe mulţi oameni să-şi schimbe viaţa, să se ridice din boală şi din păcate. De aceea, probabil, nu I-a zis lui Iisus Hristos «Înțeleptule Învăţător», ci, «Bunule Învăţător». Iar, când aude Mântuitorul Iisus Hristos, ce preocupare are acest tânăr, şi anume «Ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?» (Matei 19, 16) sau în Evanghelia după Marcu «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică» (Marcu 10, 17), Hristos Domnul îi răspunde: «De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile» (cf. Matei 19, 17). Atunci tânărul a întrebat: “«Care?» Iar Mântuitorul Iisus Hristos răspunde, citând poruncile principale din Vechiul Testament, şi anume: «Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 19, 18-19). Această din urmă poruncă a adăugat-o Mântuitorul Iisus Hristos la poruncile cunoscute. Atunci, tânărul I-a răspuns: «Toate acestea le-am păzit din copilăria mea» (Matei 19, 20), se spune în Evanghelia după Matei, iar în cea după Marcu: «Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele» (Marcu 10, 20). Auzind că el a păzit încă din copilărie toate aceste porunci, Mântuitorul îi spune: «Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi» (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat pe care l-a dat Mântuitorul unui tânăr bogat care împlinise în viaţa lui poruncile din Vechiul Testament, tânărul «a plecat întristat, căci avea multe avuţii» (cf. Matei 18, 22), spune Evanghelia. El n-a mai întrebat nimic, n-a mai răspuns nimic, nu s-a explicat, ci a plecat întristat, iar Mântuitorul Iisus Hristos i-a respectat întristarea lui. Nu-l consolează şi nu schimbă sfatul dat lui, pentru că Iisus i-a dat sfatul cel bun, în pofida faptului că tânărul bogat nu-l putea împlini imediat, ci după o luptă interioară cu el însuşi.

«Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia Lui Dumnezeu»
Tânărul din Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii se simțea dezorientat și nu se putea defini pe sine, pentru că trecea printr-o criză de identitate. Simţea că cele impuse de legea lumească, împlinite cu toată conștiinciozitatea, nu sunt suficiente. Aşa se şi explică rostul întrebării adresate Lui Iisus. Aceasta l-a şi făcut să caute un răspuns pertinent, mai ales că sesizase disponibilitatea lui Hristos de a lega o discuţie cu el. Văzând dorinţa sa de a şti ce-i mai lipseşte ca să dobândească viaţa de veci, Hristos l-a privit cu drag (Marcu 10, 21) şi i-a spus: «Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer», deci, realizează-ţi coordonatele personalităţii tale, după modelul Crucii Lui Hristos. Căci «plinirea Legii» este Însuși Hristos Domnul! Paradoxul este că desăvârşirea cerută de Dumnezeu nu constă în păzirea tuturor poruncilor, ci în eliberarea întregului om de lucrurile care îi limitează libertatea, care constituie o piedică în calea desăvârşirii sale. De remarcat este faptul că drumul spre Împărăţia Lui Dumnezeu trece exclusiv pe la poarta săracului. Din păcate, spusele lui Hristos l-au întristat foarte tare pe dregător şi l-au făcut să plece mâhnit (Luca 18, 23). Sperase să i se fixeze condiţii mai uşoare pentru a dobândi viaţa veşnică, dar i s-a descoperit tocmai contrariul, anume, că trebuia să iasă din lumea avuţiilor deșarte, pentru a intra în lumea Duhului, să îşi desfacă sufletul de legăturile bogăţiilor materiale! Spunându-i: «Ia crucea şi urmează-mi», Hristos i-a sugerat să renunțe la avuție și numai după aceea «să vină şi să-i urmeze»(Matei 16, 24). Numai că tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii pe care le poseda cu patimă, iar la gândul că le va pierde, s-a întristat adânc. Tânărul nu putea înţelege «imperativul categoric» al Lui Dumnezeu pentru tot omul, şi nu doar pentru anumite manifestări ale sale. Şi văzându-l trist, Iisus a zis: «Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia Lui Dumnezeu»(Luca 18, 24). Așadar, învăţăm de la acest tânăr bogat, evlavios şi moral, că omul, chiar dacă are o situaţie materială asigurată în lumea aceasta, bunurile materiale limitate şi trecătoare nu pot niciodată să-i dea sentimentul împlinirii, al desăvârşirii şi nici arvuna vieţii veşnice, pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit, este în căutare permanentă a lui Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit, Cel netrecător şi nelimitat. E atât de mare sufletul omului, încât nimic din lumea aceasta materială nu-l poate mulţumi pe deplin, nimic din ceea ce este trecător pe pământ nu poate răspunde dorinţei lui de viaţă veşnică. O mulţime de tineri din jurul nostru sunt preocupaţi cum să-şi facă o carieră, cum să-şi construiască sau să-şi cumpere o casă, cum să-şi întemeieze o familie trainică sau cum să-şi asigure o situaţie materială bună pentru un trai decent. Puţini, însă, sunt tinerii care îşi pun întrebarea: «Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Nimic din ceea ce este limitat nu poate corespunde dorinţei omului de iubire nelimitată! Numai Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit în iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viaţă şi iubire veşnică! Aceasta este adâncimea învățăturii căutărilor existenţiale din întrebarea tânărului evlavios şi bogat, întrebare din care noi trebuie să înțelegem că întotdeauna Dumnezeu ne arată că la El este posibil, ceea ce la oameni e cu neputință!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată că la El este posibil, ceea ce la oameni e cu neputință apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”
Evanghelia Duminicii acesteia ne spune că atunci când Petru L-a văzut pe Iisus umblând pe apă, i-a spus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”, iar Domnul i-a spus să vină. Apoi, Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus, dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă»! Problemele pentru Petru au început să apară cu acuitate atunci când nu s-a mai uitat la Mântuitorul Hristos, ci el s-a uitat la valuri, la apă, la vânt, deci, a privit în inima sa temătoare, în loc să-şi menţină privirea asupra lui Lui Iisus Hristos, Care îl chema, prin aceasta devenind atât de preocupat de problemă (vântul) încât a uitat de soluţia mântuirii prin Domnul! E un exemplu temeinic de viață încercată, deoarece în momentul când l-a văzut pe Petru scufundându-se, Mântuitorul a întins mâna Sa şi l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la fund, ca să-l înveţe minte, ci l-a prins de îndată, tocmai pentru ca noi să înțelegem că Iisus este întotdeauna acolo unde este nevoie de El, așa cum a fost şi va fi mereu până la sfârşitul veacurilor. Domnul este ajutorul nostru mereu prezent, iar fiecare dintre noi, prinși în cursa frenetică a vieții, să privim încrezători mereu la El cu credinţă, pentru a rosti cuvintele mântuirii sufletului nostru. Să înțelegem că atunci când suntem la necaz, hazardul nu ne ajută să ne gândim neîncetat la problemă și obţinem cât mai multă supărare. Cu cât te gândeşti mai mult la slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab, de aceea, trebuie să-ţi ridici privirea spre sursa tăriei tale, trebuie să-ţi fixezi privirea asupra Lui Iisus, aşa cum a făcut Petru, pentru a putea umbla pe marea încercărilor și a provocărilor vieții! Să înțelegem bine că atunci când privim în noi înșine, vedem slăbiciunile noastre şi ne descurajăm, când privim în jurul nostru vedem confuzie şi devenim debusolați și mefienți, dar când privim deasupra noastră şi îl vedem pe Mântuitorul Hristos, prindem puteri! Dacă suntem puși în situații de grele tulburări, să dovedim cât de adevărată este credința noastră, pentru că nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată! Să nu uităm că a fi în îndoială din cauza faptelor evidente, înseamnă a face pasul următor și a înțelege că a fi în Voia Lui Iisus e mai presus de firea cea omenească și mult mai aproape de trăirea dumnezeiască!

Petru a mers pe apă şi a venit către Iisus, zicând: «Doamne, scapă-mă»
Evanghelia Duminicii acesteia ne învață că fiecare dintre noi, trebuie să facem faţă furtunilor vieţii, mai ales că Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că dacă îl vom urma, nu vom avea parte de furtuni în viaţă, fiindcă El nu şi-a scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu ne promite, însă, El ne dă tăria de a face faţă situaţiilor dificile și oricât de grea ne-ar fi crucea, harul pe care îl vom primi de la El, va fi mereu pe măsură! Secretul supravieţuirii în mijlocul furtunilor din viaţă este să privim spre navă în loc să privim spre furtună, pentru că în loc să privim spre problemele noastre şi să fim doborâţi de frică, să alegem să privim spre Iisus şi să ne punem încrederea în El, cel care poate potoli şi cea mai teribilă furtună cu stihiile ei devastatoare. Din cele pe care le-am studiat cu puținătatea minții mele, am aflat că omul ar avea trei ochi: ochiul simţurilor, ochiul raţiunii şi ochiul credinţei. Ochiul simţurilor îl are în comun cu toate animalele, ochiul raţiunii îl are în comun cu toţi oamenii iar ochiul credinţei îl are în comun cu toţi cei care îşi dedică viaţa Lui Dumnezeu. Doar prin ochiul credinţei, Îl putem vedea pe Dumnezeu, iar viaţa o vedem, în acest fel, mult mai clar. Este important ca în viaţă să privim spre ceea ce ne trebuie și ne este de folos, dar mai presus de toate, să știm că Dumnezeu ne caută și vorbește în Taină cu sufletul nostru. Fiecare dintre noi, trebuie să ştim să alegem între furtună şi navă, între valuri şi Mântuitorul Hristos, fiindcă în aceste alegeri constă supravieţuirea noastră! Să nu trecem prea ușor peste faptul că opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Hristos Crucii, Mântuitorul a încredinţat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu şi activ până la sfârşitul lumii, El fiind însuşi izvorul şi artizanul oricărei desăvârşiri fizice şi spirituale a omului trăitor în lumea aceasta secularizată. Prin puterea primită de la Domnul, de a conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Împăratul și stăpânul nostru, instituţia Bisericii nu face altceva decât să-şi împlinească misiunea încredinţată, iar în această minunată menire, ea a îmblânzit popoarele barbare și stinge pornirile teroriste și necontrolate de astăzi, supunându-le jugului blând al Evangheliei. Biserica Lui Hristos a fost aceea care a adus lumina civilizaţiei şi culturii pe toate continentele, învăţând oamenii cultivarea pământului şi meşteşugurile, a temeluit primele şcoli elementare, iar mai târziu cele dintâi universităţi, încât putem afirma, fără teama de a greşi, că ştiinţa şi cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.

“El le-a vorbit îndată, zicându-le: «Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți»”
Pilda minunată despre Umblarea pe Mare și Potolirea Furtunii demonstrează cu puterea argumentului de necontestat că omul de azi îşi datorează comportamentul civilizat, impregnat pe alocuri de mireasma virtuţilor, instrucţiunii şi educaţiei creştine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile fiinţei umane deprinderi şi concepţii comportamentale pe care le-a fixat şi le-a transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre.Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale inestimabile și îndeaproape moştenite, a uitat prea ușor sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează Mamei sale, Bisericii, ba, mai mult, unele guvernări laice au renegat-o şi continuă s-o renege, fiindcă omenirea ignoră, sau nu recunoaşte că întreaga zestre de valori spirituale ce formează nobleţea sufletului uman, modelat de Biserică, de creştinism, ar fi fost cu neputinţă fără întruparea Fiului Lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi amintesc mereu că este creştin: mănăstiri, biserici, cruci, clopote, sărbători duhovnicești, omul de astăzi trăieşte ca şi cum Iisus Hristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni şi ca şi cum nu ar fi trasat, prin cuvântul şi pilda propriei Sale Vieţi, modelul de viaţă demnă de un fiu al lui Dumnezeu. Pentru unii atei, Viața Lui Iisus Hristos nu este decât o poveste! Dar, oameni buni, Iisus Hristos, nu numai că a fost cândva, ci este şi azi, aici şi pretutindeni, iar dacă nu vrem să pierim înecaţi în valurile patimilor şi în corupţia creată de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Iisus trebuie să rămână pentru fiecare dintre noi o realitate vie, operantă, care să străbată şi să transfigureze fiinţa şi viaţa noastră! Ori de câte ori gândurile ne frământă, realitatea poate dovedi că pentru omul de azi, Iisus Hristos este Dumnezeu, şi că acest lucru îl crede cu tărie! De câte ori ne apare, în mijlocul îndeletnicirilor şi preocupărilor de tot felul, icoana blândă a Lui Iisus, al cărui nume îl purtăm de la botez, şi de câte ori Îi cerem lumina şi sfatul, Dumnezeu vorbește în Taină cu sufletul nostru! Omul trebuie să păstreze încrederea fermă în puterea salvatoare a Lui Iisus în momentele de cumpănă și de primejdie, așa cum copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ţine de mână, iar aceste lucruri să le însușim cu aleasă înțelepciune!

“Priveşte spre Mântuitorul Iisus, cu credinţă, și pune-ți viaţa în mâinile Lui”
În concluzie, Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii ne învață că dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin măreţia lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte şi care, prin acţiunea lui transformatoare pe toate planurile vieţii omeneşti, nu cunoaşte limite în timp şi spaţiu, fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna, îl constituie întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment copleşitor a împărţit în două istoria omenirii, iar prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al Lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum şi calea spre destinul lui ultim, veşnic, destin care nu este altul decât împărtăşirea din însăşi Viaţa Lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său. Unii se întreabă adesea, de ce şi acum, după aproape două milenii de creştinism, religia blândului Nazarinean nu dă roadele aşteptate în viaţa omului încercat de furtunile vieții, încât se pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă, post-modernistă! În sine, creştinismul, cu mijloacele sale de aleasă spiritualitate, rugăciunea, Sfintele Taine, prin harul pe care acestea îl conferă creştinului, îl poate transforma, îl poate sfinţi pe om. Iar dacă nu izbuteşte s-o facă întrutotul, pricina eşecului este în om! Dumnezeu nu poate străbate în noi, dacă îi închidem uşa, refuzând să primim lumina mesajului Său, fără să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertăţii ca să mergem liberi spre El, să-L alegem şi să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o şi nu siluieşte sanctuarul inimii, nu intră în el cu forţa. El bate discret la uşa inimii noastre, aşteptând, bate din nou, şopteşte, cheamă, luminează, avertizează şi din nou aşteaptă. Dar, dacă sufletul se închistează în egoismul său şi refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, acelaşi om vechi al păcatului. Am povestit neprețuitului și Înaltului meu ierarh despre întâmplarea nefericită prin care am ajuns cu mașina în fundul prăpastiei, iar spre surprinderea mea, Arhieria Sa m-a felicitat și mi-a spus cu blândețe: “Da, frate, dacă ai ajuns acolo, înseamnă că mai jos nu poţi să mai mergi. Singura direcţie în care poţi să mergi de acum este în sus. Deci, mulţumeşte-i Lui Dumnezeu că ai atins limita de jos şi că de acum, mai rău nu are cum să fie. Priveşte în sus spre Mântuitorul Iisus, cu credinţă, pune-ți viaţa în mâinile Lui şi lasă-l să te tragă din fundătura unde te-ai aflat şi să se pună în vârful vieţii tale! Oricât de jos ai fi căzut în prăpastie, priveşte spre Iisus şi vei fi ridicat”!
Profesor,
Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne ajută și vorbește în taină cu sufletul nostru! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Fiți desăvârșiți, precum Tatăl Cel din Ceruri, desăvârșit Este»

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. Irineu, prin menirea Arhieriei Voastre de îndeplinire a atribuțiilor pastoral-misionare de mare răspundere în Arhiepiscopia Craiovei și în întreaga Mitropolie a Olteniei, iată, în Duminica a 2-a după Rusalii, veți fi prezent la resfințirea Bisericii cu hramul «Sfinților Împărați Constantin și Elena» din Parohia Șasa, Comuna Dănești, pentru a însemna încă un prilej minunat de a fi oaspetele gorjenilor, al tuturor credincioșilor care vor pregusta din minunatul cuvânt de învățătură despre Sărbătoarea Sfinților Români și a Chemării Primilor Apostoli dăruiți de Dumnezeu întru mântuirea sufletelor noastre!
-Dacă privim și analizăm viețile sfinților, Chemarea Primilor Apostoli, vom vedea că viața desăvârșită are, în esență, rugăciunea, are în practică iubirea, are în vedere milostenia și iertarea. Toate acestea sunt prezentate în viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că El, ca Dumnezeu, deși n-avea nevoie să se roage, S-a rugat ca să ne învețe cum să ne rugăm! Ne-a iubit pe noi, încât și-a dat sufletul Său, și-a dat Viața Sa, i-a iertat pe toți, așa cum vedem chiar în momentul răstignirii, când se rogă Tatălui Ceresc: «Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!». Întru toate S-a arătat desăvârșit, așa cum ne spune Sf. Apostol Pavel, ca să ne arate model de sfințenie, când ne spune: «Fiți desăvârșiți, precum Tatăl Cel din Ceruri, desăvârșit Este»! Iar Sf. Apostol Pavel, înțelegând această chemare a Lui Dumnezeu, a spus și el, ca un purtător de Duh: «Fiți următori mie, precum și eu sunt următor Lui Hristos»! Așadar, legătura dintre noi și Mântuitorul Hristos este una esențială și ontologică, în același timp!
– Rep. Deci, sfinții la care toți ne închinăm și la care ne rugăm sărutându-le icoana, atunci când suntem la biserică, așa cum trebuie să o facem în orice moment al vieții noastre, prin urmare, sunt rugătorii noștri înaintea Lui Dumnezeu?
-În acest moment, înainte de Duminica Sfinților Români, după ce am avut Duminica Tuturor Sfinților, trebuie să vedem că noi suntem legați de acest pământ, de sfinții lui, aceia care ne privesc din cer, de înaintașii noștri, și, cum orice familie are la bază o altă familie, așa mai departe, până la strămoșul comun, Adam, așa avem și noi legătura cu sfinții, care permanent se roagă pentru noi, în comuniune cu noi, pentru că vorbim de «comunio santoro», de comuniunea sfințior! Pentru că neamul nostru are o mulțime de sfinți, de la Sfinții Martiri, din timpul persecuțiilor romane, apoi de la Sfinții Ierarhi, care au propovăduit Evanghelia în aceste ținuturi, la sfinții cuvioși, la sfinții, drepții care s-au ostenit în satele noastre și în orașele noastre, pe care, unii îi știm, pe alții nu îi știm! Deci, sfinții ne sunt protectorii noștri și ajutătorii noștri! Spun acest lucru, pentru ca să legăm începutul nostru de temelia «de granit» a existenței noastre românești, a existenței noastre creștin-ortodoxe!

“«Cel rău» se folosește de energia noastră și ne «intoxică» tocmai cu ceea ce avem cel mai bun în viața noastră”

– Rep. În lumea laică, prin sfaturile unor înțelepți, unii chiar oameni de aleasă cultură, noi deslușim învățături care se risipesc în noianul informațional!
-Uneori, în viață, n-avem ocazia să cunoaștem prea multe, fie datorită familiei, fie datorită mediului înconjurător sau societății! Primim ceea ce ni se oferă sau de multe ori ni se impune, sau «subversiv», ni se strecoară, ceea ce este un lucru periculos pentru omenire! Uneori, avem impresia că lucrurile «inventate» de către oamenii înțelepți și «mari» sunt excepționale și extraordinare, că ne conferă multe avantaje! Dar, trebuie să știm că în afară de binele și «bunul» care există în lume, acestea sunt dăruite întrutotul de către Bunul Dumnezeu, că numai El este Bun! Nimeni nu poate să se considere bun! Mai sunt și altele care pot fi dăunătoare și periculoase vieții noastre! Noi, de aceste lucruri ne ferim cât putem, cât realizăm că e rău, dar, nu trebuie să uităm că «cel rău», chiar dacă ar trebui scris cu litere mari, se folosește de energia noastră și ne «intoxică» tocmai cu ceea ce avem cel mai bun în viața noastră!
– Rep. Ce le puteți împărtăși acelor oameni frustrați și siderați de lipsurile vieții, de grijile cotidiene, de provocările veacului, cum se spune?
-Cum constatați, omul care a alunecat pe panta aceasta a pierzaniei, își dă seama că sugestia sau informația pe care a primit-o, nu a venit ca să-i facă bine! Dimpotrivă, cel rău s-a folosit de energia lui, de puterea lui, supraestimându-i capacitatea de gândire și de viață! Orice lucru care este «violentat» de asemenea gânduri, de tendințe trupești, ajunge la un moment dat să se uzeze, și omul să ajungă o «epavă»! Deci, împotriva acestor tendințe «excentrice», noi trebuie întotdeauna să gândim, să realizăm ceea ce trebuie să facem bine, iar acest «bine» să se «aplice» sufletului nostru, vieții noastre, ca în acest fel să mergem acolo unde fiecare să poată realiza ceea ce Bunul Dumnezeu îi va da, ca să împlinească cele «ale firii», cele necesare pentru viața de zi cu zi!
– Rep. ÎPS Voastră, în literatura sociologică se vorbește despre «paralaxa socială», un fel de coordonată existențială a relațiilor interumane în care individul dorește a fi un spațiu al căutării Lui Dumnezeu!
-Adică, este un spațiu care nu lasă ca să fie ocupat de altceva decât iubirea Lui Dumnezeu! «Căci, dacă iubește cineva mai mult pe tatăl său și pe mama sa, mai mult decât pe Domnul, sau pe frați, sau pe surori, mai mult decât pe mine, acela nu e vrednic de mine»! Evident, că Domnul, nu ne îndeamnă ca să nu-i iubim pe semenii noștri, pe apropiații noștri, pentru că El Însuși ne-a spus: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău, ca pe tine însuți!». Și vrea să arate că prioritară în viața noastră și de mare valoare este iubirea divină! Iubirea Lui Dumnezeu, care nu este un lucru abstract, lipsit de conținut, ci, este o legătură personală, interpersonală, adică, ne adresăm Lui Dumnezeu cu cuvântul «Doamne!» și spunem, prin îngăduința Lui Dumnezeu: «Chiar și Tu, Doamne!». Iată, ce legătură și ce relație se realizează între noi și Mântuitorul Iisus Hristos, El, Care a venit și S-a făcut asemenea nouă, în afară de păcat, și ne-a dat prin Duhul Sfânt puterea ca să ne ridicăm la ceruri și să ne facem fii ai Tatălui Ceresc!

“Acela Care ne-a rânduit, poartă de grijă de noi și știe de ce avem nevoie”

– Rep. Cât de apăsătoare pot să fie necazurile prin care trecem, grijile vieții noastre?
-Așadar, Harul Duhului Sfânt se coboară peste noi, ori de câte ori ne ridicăm din obișnuitul nostru, din viața noastră de zi cu zi! Când ne ridicăm la Ceruri, cu mintea noastră, cu sufletul nostru, când rugăciunea noastră se coboară în sufletul nostru și ia loc în viața noastră, așa cum spunem în rugăciunea: «Împărate Ceresc»: “Vino și te sălășluiește în sufletul nostru, și ne curățește de toată întinăciunea”, Dumnezeu se face sălaș, se așează în sufletul nostru, căci El ne-a spus: «Cel care mă iubește pe mine și face Voia Mea, îndeplinește poruncile Mele, într-acela Eu voi veni, cu Tatăl și cu Duhul și Mă voi sălășlui!». Când Îl avem în viața noastră, greutățile, necazurile, suspinele, întristările, toate sunt risipite și spulberate, pentru că Dumnezeu este creatorul nostru, știe de ce avem trebuință, de multe ori, chiar dacă ne supărăm că nu ni se împlinesc toate, așa cum vrem noi, după mintea noastră! Totuși, trebuie să știm că Acela Care ne-a rânduit pe noi din veșnicie, poartă de grijă de noi și știe de ce avem nevoie!
– Rep. Chemarea Domnului este ca un îndemn spre desăvârșire?
-Așadar, chemarea Domnului: «Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este» se adresează fiecăruia dintre noi! Dumnezeu vrea să fim desăvârșiți, adică, să lucrăm permanent! Nu este un «vârf» al desăvârșirii, dincolo de care, noi să nu mai lucrăm! Cum constatați, chiar cuvântul românesc: «desăvârșire», înseamnă că mai avem multe de făcut! Întotdeauna, trebuie să facem ceva, fără să spunem că am făcut totul!

“Domnul, Care ne-a spus: «Eu voi fi cu voi, până la sfârșitul veacurilor»”

– Rep. Ce ecouri poate avea în sufletul nostru «glasul» bisericii?
-Așadar, biserica ne luminează, biserica ne întărește și ne conduce pe calea mântuirii, în Împărăția Cerurilor! De aceea este important ca noi să auzim «glasul» bisericii! Să ascultăm vocea ei, să ascultăm cuvântul ei! Căci, cuvântul bisericii este Cuvântul Lui Dumnezeu! Noi nu spunem nimic de la noi înșine, și nici n-am avea ce să spunem, din cugetarea noastră și din gândirea noastră, pentru că Dumnezeu este Cuvântul, și El a venit în lume și ne-a învățat ce trebuie să grăim și cum trebuie să glăsuim, ca să vorbim despre Împărăția Cerurilor! Toate celelalte cuvinte din lumea aceasta sunt folositoare doar pentru a ne înțelege între noi. Trecerea din lumea aceasta spre Împărăția Lui Dumnezeu este o certitudine, e nădejdea pe care o avem în sufletul nostru, și orice ne-ar încerca în lumea aceasta, durerea, suferința, necazul, nu putem birui singuri toate acestea! Cum ne spune Mântuitorul Hristos: «Fără de Mine, nu puteți face nimic»! Deci, suntem cu Domnul, Care ne-a spus: «Eu voi fi cu voi, până la sfârșitul veacurilor»! Domnul, nu este alături de noi! Este în sufletul nostru, în trupul nostru!
– Rep. Care este suportul esențial, de netăgăduit, al credinței noastre mântuitoare?
-Acela că Mântuitorul Hristos n-a rămas cu trupul în pământ, și odată ce a biruit moartea, dușmanul nostru, El S-a Înălțat la Tatăl Cel Ceresc, de unde a venit! Dar, Mântuitorul se ridică la cer cu trupul nostru transfigurat, îndumnezeit, cu trupul nostru înviat, care nu mai e cuprins de stricăciune, de slăbiciune, de neputință, nu mai este îngreunat de povara trupească, biologică. Trupul Mântuitorului Iisus Hristos S-a îndumnezeit, rămânând în aceleași caracteristici ale firii umane, pentru că nu s-a pierdut nimic, totul a rămas de altă natură, de altă formă, încât El este văzut de către Sfinții Apostoli și recunoscut! Chiar mănâncă cu ei la masă, chiar îi mustră, dojenindu-i: «De ce se ridică în mințile voastre asemenea gânduri, că Eu aș fi o nălucă? Pipăiți-Mă și vedeți că sunt Același! Vedeți, semnele cuielor în picioarele Mele? Vedeți rana din coastă? Prin aceste mărturii, indicii sigure, ne arată că El este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, dar ne arată că noi, oamenii, uniți cu El și împreună cu El, trecem din lumea aceasta într-o lume cerească!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Să legăm începutul nostru, de temelia «de granit» a existenței noastre românești, a existenței noastre creștin-ortodoxe” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“La slujbele religioase de la mănăstire, monahii și monahiile au nevoie de prezența noastră”

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, acum, când ne aflăm la Mănăstirea Târgu Logrești, vă propun un periplu duhovnicesc privitor la marea taină a credinței noastre, dincolo de orice idei preconcepute sau de orice prejudecată a minții noastre atât de mult încercată de provocările acestei lumi frământate și secularizate, dar totuși, care constituie și ea o creație a Lui Dumnezeu!
-În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 4-a din Postul Mare aflăm cu toți cum un om a venit la Mântuitorul, rugându-L să-i vindece copilul demonizat care cădea deseori la pământ, zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care sălăşluise în el, de multe ori îl chinuia și chiar încerca să-l omoare. Deci, s-a apropiat omul acesta de Domnul Hristos, zicând cu durere: «Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi», iar Iisus i-a zis: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!». Surprinzător, tatăl îndurerat a dat un răspuns, cât se poate de interesant: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!». Deci, să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume Sfânt al Lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu, adevărat punct de referință al credinței noastre creştine!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte, cum vedeți această sfântă mănăstire în care ne aflăm, care este, de fapt, o «celulă vie» a credinței dreptmăritoare?
-La Mănăstirea Târgu Logrești am ajuns în această sfântă Duminică, pentru că ne-am propus ca în timpul Postului Mare, în duminicile și sărbătorile din această perioadă să săvârșim Sfânta Liturghie în mănăstirile și schiturile din Arhiepiscopia Craiovei. Am luat această osteneală pentru că în general, la parohii lucrurile sunt mai complicate în ceea ce privește aceste slujbe, mai ales că la slujbele religioase de la mănăstire, monahii și monahiile au nevoie de prezența noastră, pentru că în timpul postului suntem cel mai angrenați și solicitați în ceea ce privește viața călugărească. Și e nevoie ca din când în când să sporească și mai mult Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie și Sfânta Spovedanie, când arhiereul vine și slujește în sfânta mănăstire, călugărițele și călugării se împărtășesc toți, de la mic și până la mai mare. Faptul că anul trecut nu am putut veni aici de Sfinții Ioachim și Ana, am ținut ca să vin în timpul de față, pentru a săvârși Sfânta Liturghie, pentru că am această convingere că Sfânta Liturghie păzește și ocrotește sfânta mănăstire de multe necazuri și multe rele.
– Rep. Sfânta Liturghie înseamnă, deci, o trăire aparte a credinței noastre?
-Evident, că în timpul Sfintei Liturghii, ne rugăm cu toți, și cei care suntem la mănăstire, care suntem fețe bisericești și cei care vin la sfânta mănăstire, ca Dumnezeu să ocrotească maicile și surorile din această mănăstire și pe maica stareță, pe cei din alte lăcașe de cult, să le sporească această nevoință, să le ferească de multe necazuri și rele, să îi ajute ca să dobândească mereu, cu multă bucurie această împlinire a postului și a rugăciunii.

“Trebuie să avem în vedere că nimic nu este întâmplător la Dumnezeu”

– Rep. Cum apreciați rezultatul deciziei prin care s-a dovedit că ora de religie este dorită de către tinerii de astăzi, dincolo de cauzele care generează astfel de probleme ce au darul de a tulbura bunul mers al lucrurilor?
-Trebuie să avem în vedere că nimic nu este întâmplător la Dumnezeu! Noi nu ne conducem după hazard! Dar, nici acești oameni, care, instigați de cel rău, au pus la îndoială utilitatea și necesitatea urgentă a orei de religie pentru tinerele vlăstare ale poporului nostru!
– Rep. Totuși, cred că este o încercare și o provocare a unei lumi secularizate, care pare ușor debusolată în meandrele corupției și ale rătăcirii!
-Dumnezeu, în mod sigur că ne-a dat această încercare, pentru a ne da și bucuria succesului, sau, mai bine zis, al rezultatului pe care noi l-am aflat cu speranță în aceste zile. Poporul nostru a considerat, pe bună dreptate, cu mintea luminată de credință, că religia este de mare folos pentru copii, că disciplina aceasta este utilă, atât pentru vremurile prezente, cât și pentru vremurile viitoare!

“Religia este o disciplină educațională”

– Rep. Care este folosul deosebit al orei de religie?
-A învăța despre Dumnezeu, a învăța despre suflet, despre om, a avea un comportament moral și civilizat în fața societății, față de noi înșine, iată câteva dintre elementele constructive ale plămădirii și ale formării caracterului tinerilor. Să beneficiem de această oportunitate, iar această viață pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca s-o trăim, s-o folosim spre binele nostru și al sufletelor noastre! Așadar, religia nu este o disciplină informațională, ca alte discipline, ci, este o disciplină educațională…
– Rep. Modelatoare și formativă…
-Da, formativă, deoarece prin ea se formează caracterul, se formează personalitatea, se cizelează omul, acel om zămislit după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu! Deci, părinții au ales și îi felicităm pentru acest lucru, îi felicităm pe tinerii care sunt convins că în mare parte au gândit constructiv, acei părinți care au considerat că niciodată copiii nu pot fi despărțiți de Dumnezeu! Sperăm că viitorul va aduce, prin acești copii, raze de speranță, lumină binefăcătoare pentru noi, pentru societate, pentru țara noastră!

“Nu poți să ai identitate în creația lui Dumnezeu, decât, numai, pe o dimensiune spirituală”

– Rep. Arhieria Voastră, de curând am avut un dialog cu d-l Prof. univ dr. Adrian Gorun, Preşedintele Senatului Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, prilej cu care am abordat problema conceptului de «comunitate», dar dincolo de conotația strict sociologică și laică a termenului, v-aș ruga să precizați, din perspectiva analitică a unui prestigios reprezentant al dogmaticii românești, acest concept de «comunitate», atât de frecvent utilizat în știința sociologiei!
-În primul rând, comunitatea este purtătoare de valoare duhovnicească, iar, indiferent dacă cineva ar vrea să spună altceva, că omul ar fi stricto-sensu materie, pentru că în acest fel ar trebui să fie egal cu o materie inertă, cu materia anorganică, însă noi vedem materia din ființa noastră, că are ceva deosebit de tot ceea ce este în jurul nostru! Noi suntem ființe raționale și sensibile, iar tocmai aceasta ne face să credem și să înțelegem că a avea raționalitate și sensibilitate profundă, nu înseamnă a fi egal cu animalul obișnuit! În clipa în care spui că omul nu este religios, deodată te postezi în lumea celor necuvântătoare, pentru a gândi numai din perspectiva a ceea ce filosofia greco-romană spune: «mănâncă și bea, că după viața asta nu mai e nimic!». În acest sens, adepții lui Epicur au fost numiți în lumea romană «porcii lui Epicur!».
– Rep. Poate și ca o expresie a scepticismului din această filosofie!
-A spune la ora actuală că lumea nu este religioasă sau cum spun unii, că n-ar trebui să fie religioasă, ar însemna o golire a acestei frumuseți a Lui Dumnezeu de propria ei identitate! Nu poți să ai identitate în creația lui Dumnezeu, decât, numai, pe o dimensiune spirituală! Fără această dimensiune spirituală, totul este moarte sigură! Ceea ce psalmistul spunea: «Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!», pentru că numai cel nebun va zice în sinea sa faptul că nu este Dumnezeu! Cum am putea să golim și să-L scoatem pe Dumnezeu din creație sau ce ar mai rămâne din creație, dacă Dumnezeu ar ieși! Pentru că nu noi suntem aceia care Îl chemăm pe Dumnezeu, așa că nu putem să fim nici aceia care să-L scoatem pe Dumnezeu de creație!

“Primul cuvânt al Mântuitorului după Înviere a fost cel prin care a spus: «Bucurați-vă!»

– Rep. Aș dori să vă spun că eu, personal, simt că există o falie care se adâncește mereu, între lumea profană, secularizată și marcată de crize profunde și de frământări interminabile, pe de o parte, iar pe de altă parte, lumea aceasta a credinței, a speranțelor care ne «hrănesc» în plan spiritual, Înaltpreasfinția Voastră, ce părere aveți?
-Vedeți, trebuie să acceptăm faptul că lumea este toată a Lui Dumnezeu, chiar dacă este într-adevăr o tendință sau o latură a negativului! Da, sunt oameni stăpâniți de cel rău, sunt momente grele, întunecate, cum sunt de altfel și timpul, și atmosfera, pentru că uneori e soare, iar alteori este întuneric, este ceață, sunt nori! Iar toate acestea intră în realitatea, în activitatea și în firescul sau nefirescul situației, al lucrurilor, pentru că nu aș putea spune că Dumnezeu a făcut această stare în care să fie introdus voit întunericul și cel rău, fiindcă acestea au apărut datorită slăbiciunilor și păcatelor noastre!
– Rep. Ar fi bine să încheiem dialogul de azi cu o trimitere la ceea ce discutam data trecută, despre optimism, pentru că Dumnezeu Însuși ne îndeamnă să ne bucurăm!
-Să vornbim despre optimism, e normal, deoarece primul cuvânt al Mântuitorului după Înviere a fost cel prin care a spus: «Bucurați-vă!». Și iarăși vă spun: «Bucurați-vă!». Deci, nu le spune nimic altceva, nici femeilor mironosițe, nici Maicii Domnului sau Sfinților Apostoli! Nu le spune altceva decât să se bucure. Așadar, optimismul acesta nu este ceva patologic, ci, este un optimism care se construiește pe o obiectivitate concretă!
– Rep. M-aș bucura mult, dacă dialogurile acestea ale noastre, cu Voia Domnului, poate vor vedea lumina tiparului unei cărți binecuvântate…
-Ar fi binevenită o asemenea lucrare interesantă!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, aș dori ca în încheiere să-i transmitem Maicii Starețe Marina, de la Mănăstirea «Sfânta Treimei» Strâmba-Jiu, multă sănătate și viață îndelungată, cu ocazia zilei sale!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Trebuie să acceptăm faptul că lumea este toată a Lui Dumnezeu” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Când pe Dumnezeu Îl chemăm ca să ne vindece, ar trebui să-L chemăm să ne ierte păcatele”

-Aceasta este încă o dovadă că în viața fiecăruia dintre noi, credinţa nu cedează niciodată, ci perseverează, pentru că nu cunoaște opreliști, oricare ar fi și de oriunde ar veni ele, iar dacă un drum ți se închide în viață, atunci trebuie să cauți o altă cale pentru ieșirea din impas! Constatăm cu bucurie că Domnul Iisus le-a văzut credinţa celor patru tineri şi s-a milostivit de prietenul lor, dar a mai văzut şi faptul că adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea!
– Rep. Vă mărturisesc admirația față de personalitatea ÎPS Voatre, pentru că v-am descoperit ca pe un arhiereu deosebit, ca pe un izvor din care nu m-aș sătura sorbind cuvinte de învățătură pe care nu le-am aflat în conținutul filosofiei, dar aș dori să știu, dacă după atâta osteneală și eforturi pline de sacrificii de a fi «în tot locul», nu vă ajunge un fel de oboseală fizică?
-Bineînțeles că sunt lucruri omenești, inevitabile, chiar să obosești, am putea spune acest lucru, însă, atâta vreme cât strădania este în numele Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Care primește această nevoință și răsplătește, noi nu trebuie să ne gândim că facem ceva care să nu aibă legătură cu Împărăția Lui Dumnezeu! Și în acest caz, când te nevoiești, dobândești putere, adică, voiești să faci ceva pentru cei din jur, pentru cei săraci, pentru cei necăjiți, pentru biserică, pentru toată obștea creștinească, iar atunci Dumnezeu, Care știe pentru ce faci, care este scopul lucrării, El vine întotdeauna cu mângâierea Sa Sfântă, și, de ce să n-o spunem foarte clar, că în gândirea noastră și în sufletul nostru, în rugăciunea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos este prezent, cu adorata Sa Maică, iar atunci, ce osteneală ar fi așa de mare, ca să ne prăbușească sau să ne consume?
– Rep. E mai importantă vindecarea sufletească, decât vindecarea trupească?
-E cunoscut că orice om, atunci când e bolnav, cere să fie vindecat. Însă, când cerem vindecare de boala noastră, desigur, că ne gândim să fim sănătoși, dar numai trupește! Foarte rar ne gândim că atunci când pe Dumnezeu Îl chemăm ca să ne vindece, ar trebui să-L chemăm să ne ierte păcatele!

“Mai mare decât vindecarea este mila Lui Dumnezeu”

– Rep. Cum putem dovedi recunoștință Lui Dumnezeu pentru vindecarea noastră?
-Recunoștința este virtutea care depășește comportamentul obișnuit al omului! Mulți vin la biserică, mulți își fac sfânta cruce, mulți primesc daruri de la Dumnezeu, sunt vindecați, dar puțini au recunoștință! Sfinții sunt adevărații care au recunoștință! Aceia dăruiesc toată viața lor Lui Dumnezeu, mulțumesc Lui Dumnezeu neîncetat, și în rugăciunea sfinților, a cuvioșilor, observăm un dor, observăm o dragoste de nedescris a recunoștinței! Pentru că ei știu, cei care se apropie de Dumnezeu, cât de mult trebuie să mulțumească Atotputernicului, că au fost ridicați din mocirla păcatului! Deci, recunoștința este mai mare, este mai presus decât simplele noastre rugăciuni, decât ostenelile noastre!
– Rep. Vindecarea noastră este și dovada milei Lui Dumnezeu?
-Din cuvintele consemnate de Sf. Evanghelist Marcu, înțelegem că mai mare decât vindecarea este mila Lui Dumnezeu! Și ne vom da seama, după ce vom înțelege cele spuse de către Sf. Evanghelist, că mila Lui Dumnezeu este mai mare decât vindecarea! Dacă Dumnezeu ne miluiește cu al Său Har și cu a Sa iubire de oameni, noi suntem vindecați și trupește, și sufletește! Cuvântul Sf. Apostol se referă la iertarea păcatelor! Pentru că numai atunci când greșim înaintea Lui Dumnezeu, cerem milă și îndurare! Cerem milă, ca El să nu ne pedepsească, și îndurare, ca să ne ierte de greșelile noastre!
– Rep. Mai putem vorbi de o solicitare a râvnei oamenilor pentru biserică?
-Da, credința și dragostea pentru aproapele înseamnă râvna pentru biserică! Așadar, să găsim ceea ce este bun în cei de lângă noi, ca pe fiecare în parte să-l solicităm. Este foarte important să solicităm oamenii ca să lucreze pentru biserică. La sfârșitul Sfintei Liturghii se spune de către diacon: «Vremea este a face Domnului, a lucra!».

“Pentru a vedea naturalețea și identitatea noastră, în interiorul nostru”

– Rep. Ce înseamnă «a lucra» pentru biserică?
-Înseamnă a lucra de către fiecare credincios, lucru valabil pentru fiecare credincios, dar nu în sensul bisericii ca instituție, ci în sensul bisericii ca mulțime de credincioși! Trebuie să evaluăm aceste capacități intelectuale pe care le au cei săraci, cei lipsiți, să fim atenți la ceea ce Dumnezeu a spus că a așezat în fiecare dintre acești copii din familii numeroase, copii abandonați, copii lipsiți de posibilități! Iată, bătrânii care încă mai pot să lucreze, care trebuie solicitați ca să le mai dăm o speranță că sunt utili! Utilitatea este cea mai mare problemă pe care un pensionar o are în mintea sa! Dacă am ieșit la pensie, nu mai sunt util! Nu! Trebuie să fiu util pentru societate, pentru biserică, pentru credincioși, întrucât și la această vârstă se pot face multe. Și vrem să facem aceste stabilimente pentru bătrâni, dacă se poate în fiecare localitate pentru că sunt destule clădiri care nu mai sunt funcționale datorită acestei mișcări demografice. Iar aceste clădiri trebuie să le luăm și să le utilizăm…
– Rep. O întreagă infrastructură locativă și de construcții care stau închise…
-Iar noi ne gândim să le dăm o întrebuințare și vrem să le punem la lucru, bineînțeles, cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu sacrificiile noastre, ale primăriilor, orice localitate să aibă aceste «case ale dragostei creștine»!
– Rep. Minunat spus…
-Oricum, dacă le spunem aziluri de bătrâni, deja e dureros pentru mulți oameni în vârstă, pentru că aceste «case ale dragostei creștine» sunt cu totul într-o altă și altă dimensiune, altă formă de accepțiune pentru noi. Am putea spune că există în noi o lege a minții și o lege a firii. De fapt, în Sfânta Scriptură găsim nenumărate argumente pentru a vedea naturalețea și identitatea noastră, în interiorul nostru. Dacă am vorbi din punctul de vedere al lucrurilor negative pe care le facem noi, și le-am privi din punctul de vedere al Sfintei Scripturi, am constata că acestea se numesc anomalii! Se numesc fărădelegi! Încălcare a legii sau eludare a normelor din interiorul nostru. Așadar, prin actul creației suntem învățați ca să îndeplinim tot ceea ce există în viața noastră, ca un dat ontologic. Datul ontologic este această lege din interiorul firii noastre, nescrisă, dar pe care o simțim și o trăim fiecare în parte. Datul acesta ontologic corespunde cu logica divină așezată în interiorul nostru, ceea ce noi numim în Sfânta Scriptură, Chipul Lui Dumnezeu! Căci acest Chip al Lui Dumnezeu cuprinde în sine toate potențele și în același timp toate împlinirile care vor fi aduse la maturitate și la realizare. Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în realitate, adică, chipul realizat!

“Chipul Lui Dumnezeu din sufletul nostru, din interiorul nostru, din firea noastră”

– Rep. Cum se reverberează în sufletul nostru ecoul îndumnezeit al Mântuitorului?
-Prin urmare, de când ne naștem, se realizează în sufletul nostru și în interiorul nostru o creștere duhovnicească, adică, odată cu vârsta, o creștere în cunoaștere, o creștere în înțelepciune și o creștere în vedere! Creșterea în cunoaștere, bineînțeles, că se împlinește cu fiecare treaptă a vieții noastre, și la fiecare perioadă din viața noastră, avem o altă capacitate de a intra în contact cu informația din interiorul nostru. Dacă am vorbi din punctul de vedere al ciberneticii, suntem ființe informaționale! Adică, avem o informație în interiorul nostru pe care o primim de la Dumnezeu ca pe un bagaj, bineînțeles, că această informație este copletată cu ceea ce primim de la strămoșii noștri, de la părinții noștri. Aceste lucruri ne sunt date prin asemănarea cu părinții noștri, și este evident că pot să ne ajute în cazurile fericite să dobândim o statură înaltă, corespunzătoare cu înțelepciunea pe care Dumnezeu vrea să o realizăm și cu idealul pe care noi vrem să îl împlinim în viața noastră.
– Rep. Darurile Lui Dumnezeu pot să întărească și comuniunea oamenilor, apropierea lor, unii de alții?
-Așadar, în Chipul Lui Dumnezeu din sufletul nostru, din interiorul nostru, din firea noastră, sunt cuprinse toate darurile Lui, daruri care nu pot să fie suficiente, dacă nu sunt împărtășite și altora. Suntem într-o lume unde fiecare dintre noi are ceva care îi lipsește celuilalt. Nu putem să fim niciodată suficienți nouă înșine, ci, avem nevoie de ceilalți și în felul acesta suntem împliniți și devenim ființe comunicative, aflate într-o comunicare permanentă. Deci, primim de la Dumnezeu și împărtășim celorlalți, Primim de la Dumnezeu darurile Sale, în comuniune cu El. Ne străduim, de fiecare dată, să ne facem vrednici de această împărtășire, care este, de fapt, înțelepciune. Înțelepciunea, «sapientia», acest cuvânt vine de la «sapio-ere» care în limba latină înseamnă «a gusta», de aici în limba noastră «sapientia» este înțelepciune!
Deci, această înțelepciune este o permanentă preocupare a omului de a ajunge să dobândească tot mai multe cunoștințe, iar în același timp, cât mai multă participare la cunoașterea divină, la cunoașterea Lui Dumnezeu! În felul acesta, omul are ocazia să se desăvârșească!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Credința și dragostea pentru aproapele înseamnă râvna pentru biserică” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

În Atotputernicia Sa, Dumnezeu este Cel Care pătrunde lăuntric sufletele noastre încercate și ne vindecă, nu numai de bolile trupești, dar și de bolile sufletești ale fățărniciei și ale trufiei, de multe ori convertite în «florile răului» și în toate cele răsărite în livada care ne cheamă și ne încearcă prin ademenirile diavolului din realitatatea în care trăim!

Icoana vie a minunatei iubiri de oameni a Lui Hristos
În Postul Nașterii Domnului, avem această minune a vindecării unei femei gârbove de duhul neputinței, pentru că Evanghelia Duminicii acesteia ne prezintă icoana vie a minunatei iubiri de oameni a Lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte, neverosimila iubire de sine a fariseilor, dimpreună cu pizma şi cu furia lor pentru ceea ce făcea Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Deci, iată, ni se prezintă o femeie care avea de optsprezece ani duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Se știe că ziua sâmbetei este zi de rugăciune publică la iudei, aşa cum e pentru creştini Duminica, dar, cu toate că Mântuitorul Iisus mergea adesea în pustiu şi se ruga în singurătate, petrecând acolo nopţi întregi în rugăciune, nu ocolea nici rugăciunea din sinagogă împreună cu oamenii din templu. Prin urmare, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă, spune Evanghelistul, fiindcă obişnuia să meargă la casa de rugăciune şi nu nesocotea rugăciunea împreună cu poporul, pe care o făcea nu pentru sine, ci pentru învăţătura noastră și pentru binele nostru, ceea ce înseamnă că Mântuitorul nu mergea la sinagogă doar pentru rugăciune, ci şi pentru învăţătură. Poate că pe mulţi îi auzim astăzi spunând cu trufie: “Eu mă rog acasă, n-am de ce să merg la biserică!”, dar în acest fel grăiește nesocotitul şi trufaşul, iar pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne învaţă că trebuie să facem şi una şi alta, să ne rugăm în sinea noastră, dar să ne rugăm şi în biserică, împreună cu fraţii noştri. În marea sa deschidere spre înțelepciune, Mântuitorul, adesea tâlcuia în sinagogă Scripturile, rostind multe dumnezeieşti cuvinte nescrise în Evanghelii. Şi toţi cei prezenți se minunau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui (Luca 4, 22). Din aceste cuvinte de viaţă dătătoare, multe nu au ajuns până la noi, dar au ajuns atâtea pilde pline de substanță, care să ne dea înţelepciune şi mântuire. Așadar, Domnul mergea la sinagogă şi pentru a prinde clipa cea mai prielnică dumnezeieştii Sale lucrări, care să stea mărturie dumnezeirii Sale şi mântuirii aduse de El, iar o asemenea puternică lucrare a săvârşit-o şi în împrejurarea descrisă în Evanghelia aceasta, când în sinagogă a intrat o femeie infirmă, crunt încovoiată de duhul cel rău, de nu putea să se ridice în sus nicidecum, şi se afla în starea aceasta nu de o săptămână sau de o lună sau de un an, ci de optsprezece ani, ceea ce înseamnă că mereu cu capul plecat la genunchi, această sărmană făptură nu vedea nici cerul înstelat de deasupra ei, nici chipurile oamenilor din jur!

“Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”
Așadar, Femeia era posedată de demon, de un demon cu o lucrare foarte interesantă din punct de vedere medical, pentru că îi producea slăbiciune, astenie în trup, iar de 18 ani era posedată de acest drac, cel care îi produsese o asemenea slăbiciune fizică, dar şi sufletească, încât nu putea să stea cu totul dreaptă, adică în poziţia firească, ridicată a trupului. Dar, Iubitorul de oameni aflați în suferință, S-a uitat cu milă la nefericita făptură, văzând în ea nu un ciot uscat, ci o fiică a lui Avraam, un suflet zidit de Dumnezeu şi vrednic de mila Lui. Deci, Iisus Hristos, văzând-o cum este aplecată spre adâncuri, a chemat-o şi i-a zis: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Domnul a lucrat de la Sine această mare minune, fără să fi fost rugat de femeie sau drept răspuns la credinţa ei. Ca să amuţească, deci, toţi cei care dispreţuiesc dumnezeiasca slavă a minunilor Lui Hristos, socotind-o urmare a “autosugestiei”. Dar, de unde să vorbim de autosugestie la nefericita aceasta bătută de soartă? Ea nici măcar faţa lui Hristos nu putea s-o vadă și nici nu a cerut milă lui Hristos, nici n-a dat vreun semn de credinţă! Chiar, mai mult, ea nici nu se afla lângă Hristos, pentru că nu ea s-a dus la El, ci El a chemat-o la Sine. Deci, femeia era gârbovă, cum spun ediţiile sinodale recente, era singchiptusa, adică îndoită de spate, adusă de spate cum spune textul grecesc, acest participiu verbal fiind unicat în întreg Noul Testament. Păcatul o înconvoiase în acest fel, ca să vadă numai pământul. Deci, era lipită de vederea pământului, ca o expresie a tuturor celor care sunt împătimiţi numai de cele materiale, de ceea ce se vede sub formă de bogăție materială. Dar, ca un păstor atent la oile din turmă, care, văzându-şi oaia prinsă în hăţişuri, aproape moartă şi fără glas, Mântuitorul este primul care se îndreaptă către ea și o strigă: “Femeie!” Nu “Schiloado!”, nici “Monstrule!”, nici “Păcătoaso!”, ci, pur și simplu: “Femeie!” Iar, prin acest cuvânt i-a redat vrednicia pierdută, a dezlegat-o apoi de infirmitatea sa, şi apoi a pus asupra-i preacuratele Lui mâini, ca să desăvârşească darul cerescului Dăruitor către făptura cea din ţărână. Mai întâi o privire milostivă, apoi un cuvânt puternic, şi la urmă o atingere plină de dragoste. Prin aceasta, Mântuitorul i-a dăruit ceea ce-i lipsise vreme de optsprezece ani. Dacă altcineva i-ar fi arătat milă, probabil că mila n-ar fi fost curată, ci amestecată cu teamă şi chiar cu mândrie!

Avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd, cu delicateţea de care  avem  nevoie
Aflăm, așadar, că mai marele sinagogii s-a scandalizat de ceea ce a făcut Mântuitorul (v. 14), pentru că el a văzut minunea, a acceptat-o și poate chiar o cunoștea pe femeie, neavând ce să obiecteze împotriva minunii, copleșitoare prin realitatea ei, dar, cu toate acestea, în fățărnicia lui și oarecum insidios, a argumentat că sâmbăta trebuie păstrată chiar și atunci când vine vorba de vindecări. Atunci, Domnul Hristos folosește un argument covârșitor: dacă ei dezleagă boii sau asinii în zi de sâmbătă și îi duc la adăpat, cum să nu fie dezlegată de neputința ei acestă femeie din neamul lui Avraam? (v. 15-16). Acest argument îi rușinează pe cei care îi stăteau împotrivă și îi bucură pe cei ce vedeau faptele strălucite făcute de Mântuitor, un argument care are efect imediat și de perspectivă, pentru că e gândit dumnezeiește. Se face apel la o activitate cotidiană, general acceptată ca fiind reală. Și în cazul animalelor duse la adăpat și în cazul femeii vindecate, Mântuitorul folosește același verb “a dezlega”, iar în acest fel, cele două planuri sunt puse față în față cât mai concret. Se amintește faptul că acea femeie este fiică a lui Avraam, prin urmare, una de care care se cuvenea să se aibă grijă mai mult decât de niște animale. Deci, Mântuitorul îi răspunde mai marelui sinagogii la persoana a II-a plural, întocmai cum s-a adresat și acesta: “venind deci într-acestea (nn. în cele 6 zile) vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei”. Din acest mod de exprimare, observăm că demnitarul nu a avut curajul să îl înfrunte pe Mântuitorul, să i se adreseze direct, ci a apostrofat mulțimea, în general, pe cei bolnavi, ce căutau vindecare, în special. De aceea, nici Hristos nu îl mustră direct, ci mustrarea trece prin el și se răsfrânge asupra tuturor fățarnicilor prezenți acolo, iar aceasta se dovedește litera minunatei Evanghelii a Duminicii acesteia! Da, oameni buni, avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd, cu delicateţea de care  avem  nevoie când vrem  să spunem lucrurile bucuroase, pline de conținut, dar şi pe cele dureroase, iar prietenul, omul care te ajută cu adevărat, e cel care te încurajează când faci lucruri frumoase şi care te mustră când greșești!

Omul care se deschide iubirii Lui Dumnezeu, nu întâlneşte judecata pripită
Așadar, ochii sufletului nostru deslușesc pe Iisus Mântuitorul, Care o vede pe femeia gârbovă, care este mişcat şi o vindecă. Poate ne place această scenă în care Iisus se închină spre ea pentru a o privi în ochi, ca şi cum i-a oferi afecţiunea Sa, apoi o îndreaptă redând-i condiţia de persoană vindecată. Dar, de cealaltă parte, capul sinagogii este unul care nu ştie să recunoască semnele timpului mântuirii. Interpretarea sa cu privire la lege, ataşamentul său la tradiţia de castă, lipsa înţelegerii pentru iubire şi milostivire faţă de o creatură umană îmbolnăvită, nu îi dau capacitatea de a înţelege semne timpului mântuirii. Legea sâmbetei este în serviciul omului şi Dumnezeu este glorificat de oricine se foloseşte de milostivire faţă de alţi oameni. Așadar, în Pericopa Evanghelică omul obișnuit reprimeşte de la Iisus demnitatea sa şi o considerare justă, fiindcă nu poţi fi considerat mai puţin decât de un bou sau un măgar! Prin aceasta, Iisus înfrânge stăpânirea satanei care se manifestă prin păcat, prin boală şi prin moarte, şi eliberează omul de greutatea oprimantă a legii vetuste, depășite. Sâmbăta devine ziua bucuriei pentru toată lumea.
Dumnezeu e însăși Calea spre deslușirea Luminii Adevărului, iar Creaţia găseşte în opera mântuitoare a Lui Iisus perfecţiunea Sa! Omul care se deschide iubirii Lui Dumnezeu, nu întâlneşte judecata pripită, ci mântuirea şi eliberarea definitivă. Infirmitatea, potrivit mentalităţii omului duhovnicesc, nu este doar o disfuncţionalitate a corpului, ci o invazie a unui spirit rău care închide cursul forţelor naturii umane. Mântuitorul aşează mâinile pe femeia bolnavă și aceasta este o atitudine prin care transmite asupra ei Spiritul care alungă demonii răului! În concluzie, Femeia gârbovă Îl preamărește pe Dumnezeu, pentru că recunoaşte în opera făcută de Isus o manifestare a omniprezenţei şi a bunătăţii Sale și a Iubirii de oameni! Capul sinagogii este indignat şi scandalizat pentru ceea ce s-a întâmplat într-un loc sacru, chiar mai mult, tocmai pentru că în acel loc unde trebuia să se celebreze sâmbăta are loc încălcarea poruncii sâmbetei. Dar, entuziasmul mulţimii poate că a produs câteva neplăceri oamenilor sinagogii, mai ales că pentru capul sinagogii miracolul este legat de faptele servile care nu sunt îngăduite în zi de sâmbătă. Vedem că la sfârșitul Pericopei apar în prim plan, pe de-o parte, fățarnicii, deci, opozanții Lui Iisus, iar de cealaltă parte mulţimea! Și în timp ce fățarnicii sunt iritaţi şi umiliţi, deci, ei condamnă, dezaprobă și refuză opera Lui Iisus, de cealaltă parte vedem că mulţimea este entuziasmată şi convinsă, deci, trăiește un moment de bucurie!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este însăși Calea spre Lumina deslușirii Adevărului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Oameni de bună credință, oameni care cred în Dumnezeu”

– Rep. Când s-a întâmplat acest lucru nefericit?
-Cam prin luna aprilie, anul acesta, iar atunci am înțeles foarte bine, ce înseamnă o investiție la nivel de localitate, iar ca prioritate a priorităților, ne-am propus reabilitarea bisericii din centrul civic al comunei noastre!
– Rep. Am putea crede că nici lucrările care s-au efectuat anterior la biserică, nu au fost de calitate!
-Nu cred că se poate spune acest lucru, pentru că au fost alunecări în toată zona, iar dacă intra cineva în biserică, putea să vadă lumina de afară prin crăpăturile zidurilor de susținere ale sfântului lăcaș! S-au făcut eforturi mari, cred că am reușit să strângem în jurul nostru oameni de bună credință, oameni care cred în Dumnezeu, oameni care, parcă erau datori față de puterea divină, pentru că au lăsat la o parte problemele lor de familie și s-au mobilizat pentru reabilitarea bisericii noastre. Apreciez faptul că locuitorii de aici, din zona de centru, au făcut nenumărate donații, din puținul dumnealor, fiecare cu bănuțul pe care l-a avut, după posibilitățile financiare, iar până la urmă am strâns vreo patru sute de milioane! Cu greu poți strânge o asemenea sumă, doar dintr-un singur sat, dar oamenii au fost extraordinari!
– Rep. A fost un semn deosebit de solidaritate din partea comunității!
-Într-adevăr, oamenii au fost admirabili! Nu am mai întâlnit o asemenea situație! Tot de la Dumnezeu s-a întâmplat ca prin eforturile oamenilor și prin contribuția bugetului local, cu încă patru sute de milioane, iar de la departamentul cultelor, am mai primit alte patru sute de milioane, deci, am avut la dispoziție cam un miliard și vreo două sute de milioane de lei, pentru că lucrând în regie proprie, am reușit să finalizăm proiectul nostru.
– Rep. Au fost mulți oamenii care s-au implicat în reabilitarea bisericii?
-Da, am avut sprijinul celor de la ajutorul social, mulți oameni din sat, care au muncit benevol sau prin voluntariat, cum se spune, unii meseriași, pentru că toți au ajutat după posibilități, așa cum am spus!

“Am obținut peste 60 % din voturile oamenilor, ceea ce mă responsabilizează și mai mult”

– Rep. Acest răspuns prompt al oamenilor și implicarea lor în reabilitarea bisericii, considerați că este expresia atașamentului față de credința noastră sau constituie semnul prețuirii pe care oamenii o acordă primarului, în calitate de prim-gospodar al comunei?
-Ambele argumente sunt valabile «la pachet», cum s-ar spune, pentru că în primul rând, aș aprecia credința oamenilor și atașamentul lor față de biserică, față de comunitate, nu-i așa, pentru că fiecare om știe că a făcut un lucru bun și va avea cumva o răsplată de la Dumnezeu, pentru că în acest caz, poate vor primi de la Dumnezeu un sprijin, tocmai atunci când se vor aștepta mai puțin! Oamenii știu foarte bine acest lucru!
– Rep. Cum stați cu atașamentul oamenilor față de proiectele primăriei?
-În privința atașamentului oamenilor față de persoana mea, nu vreau să comentez prea mult, dar la alegerile locale am obținut un procentaj considerabil, peste 60 % din voturile oamenilor, ceea ce mă responsabilizează și mai mult! Să știți că am fost prezent de multe ori printre oamenii care munceau la biserică și le-am explicat că avem bani puțini, dar dacă am pornit pe drumul acesta, va trebui să facem sacrificii și de o parte și de alta! Reabilitarea bisericii a însemnat pentru mine o mare satisfacție și o împlinire sufletească, pe care nu am mai realizat-o decât atunci când lucram în învățământ, pentru că atunci când constatam că și elevul cel mai slăbuț din clasă a înțeles lecția, aveam o satisfacție profesională deosebită!
– Rep. La primărie, promovați aceeași «pedagogie socială» demnă de apreciat?
-În fiecare domeniu de activitate, am lucrat cu ceea ce numim resursa umană, și chiar dacă se spune că munca aceasta cu omul e dificilă, eu consider că ceea ce s-a întâmplat la Roșia de Amaradia e un exemplu pe care trebuie să-l urmeze mulți oameni, pentru că acest lucru întărește mult implicarea cetățenilor care cred în Dumnezeu!
– Rep. Într-adevăr, e un exemplu pilduitor!
-Da, ceea ce s-a întâmplat la noi, în cazul acesta, nu poate fi descris prin cuvinte, pentru că în sufletul meu am simțit cea mai mare bucurie prin reabilitarea bisericii noastre din centrul Comunei Roșia de Amaradia!
– Rep. Iar, slujba de reabilitare a bisericii a fost onorată și de prezența Mitropolitului Olteniei, ceea ce a conferit evenimentului o semnificație aparte!
-Vă dați seama că prezența Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, ne-a oferit un prilej să-I mulțumim încă o dată Lui Dumnezeu, în ciuda faptului că avea un program foarte încărcat, pentru că în aceeași zi, trebuia să meargă și la Mănăstirea Horezu! Dar, timpul prețios pe care ÎPS Părinte Mitropolit l-a acordat Comunei Roșia de Amaradia a contat pentru noi foarte mult!

“Este o mare bucurie și onoare pentru comuna noastră să îl avem ca oaspete pe Mitropolitul Olteniei”

– Rep. Vă bucurați mult că în ziua de 4 decembrie 2014, de ziua Sfintei Mari Mucenițe Varvara, Mitropolitul Olteniei se află din nou în comuna dumneavoastră, la Hramul Bisericii din Parohia Poiana Seciuri?
-Este o mare bucurie și onoare pentru comuna noastră să îl avem ca oaspete pe Mitropolitul Olteniei, care este prezent întotdeauna acolo unde trebuie și unde este așteptat cu dragoste și prețuire, iar bucuria este cu atât mai mare, deoarece am reușit să-l aducem încă o dată în mijlocul nostru! Mai avem în lucru și alte lăcașe de cult din comuna noastră, iar aici aș aminti Biserica din Satul Becheni, Biserica din satul Dealul Viei, pe care sperăm să le sfințim în anul 2015!
– Rep. Cum sprijiniți activitatea unităților de învățământ din comună, ca un om care vine din rândul cadrelor didactice?
-Am lucrat nouă ani în învățământ, deci, sunt dascăl și iubesc școala pe care o sprijin mereu! Am simțit un regret, atunci când am plecat din munca de la școală, dar, pe de altă parte, am încercat să investesc în școli, pentru ca procesul instructiv-educativ să se desfășoare în condiții optime, în conformitate cu normele europene! Vă dați seama că am făcut eforturi pentru a dezvolta infrastructura școlilor, baza materială, pentru că avem centrală termică, grupuri sanitare, elevii au condiții ca la oraș, îndeosebi elevii Grupului Școlar Industrial!
– Rep. În arealul acesta din jurul sediului primăriei, se poate vedea un adevărat complex de construcții publice, iar acest lucru înseamnă investiții și proiecte…
-Da, aveți dreptate, iar în final, vom avea un teren asfaltat, instalație nocturnă, pentru a avea tot ceea ce ține de educație și de un spațiu civilizat! Am considerat că un tânăr, decât să stea la cârciumă la băut, mai bine se implică într-o competiție sportivă pe terenul de sport, pentru că în acest fel socializează și se integrează armonios în societate, mai ales în privința petrecerii timpului liber.

“În noaptea de Anul Nou, îmi place să fiu cu oamenii”

– Rep. Sunt impresionat de faptul că în condiții de austeritate financiară, dumneavoastră aveți curajul să vă implicați în anumite proiecte ambițioase!
-Am făcut investiții importante la Roșia de Amaradia, fără să uzez de un efort financiar mare, pentru că am introdus apă în Satul Dealul Viei, în satele Becheni, Ruget, Seciuri, fără să apelez la o firmă, pentru că m-am dus în depozit și am achiziționat materiale, conductă, și cu cei de la ajutoare sociale, am avut un parteneriat cu Penitenciarul Tg. Jiu și au venit «pușcăriașii» de ne-au ajutat, cu utilaje de la mină am efectuat lucrări de investiții demne de apreciat, utilități de care se bucură comunitatea, fără să apelez la o firmă pe bani! Dacă la investițiile pentru introducerea apei apelam la o firmă, pe puțin 12-13 miliarde îmi trebuiau, conform proiectelor, dar noi am făcut în regie proprie, și în acest fel cheltuielile au fost mult diminuate.
– Rep. Dați-mi exemple concrete, domnule primar!
-Spre exemplu, la reabilitarea bisericii din centrul comunei, am lucrat în regie proprie, respectând întocmai proiectul, proiect care scotea în evidență că pentru o astfel de investiție trebuie alocate 4,7 miliarde lei, pe când așa, noi am cheltuit cam 1,2 miliarde, așa cum am precizat în discuția noastră! Vreau să amintesc faptul că în Satul Seciuri, grav afectat de inundații și de alunecările de teren, am construit o școală nouă, în regie proprie, pentru că ne-am ajutat cu voluntari, cu oameni de bună credință, în așa fel încât avem aici o școală frumoasă! Am făcut posibilul să nu se lucreze aici în două schimburi, ci, să fie toate clasele de dimineață la cursuri, să avem condiții corespunzătoare pentru educația elevilor!
– Rep. Oamenii din comună, am văzut că manifestă multă atenție față de activitățile din domeniul vieții spirituale, dar ei nu se dezic niciodată?
-De fiecare dată, oamenii din Roșia de Amaradia au dovedit solidatitate în condiții dificile și multă dăruire în tot ceea ce se întreprinde în folosul comunității! De când sunt primar, și sunt acum la al doilea mandat, cam de șase ani de zile, aici unde suntem acum, lângă terenul de fotbal, în noaptea de Anul Nou, îmi place să fiu cu oamenii, pentru că oamenii nu stau la televizor, ci, facem un foc de tabără, avem o formație de muzică populară, țuică fiartă, vin fiert, ca la țară, întindem hore populare, pentru ca la cumpăna anilor să aprindem un foc de artificii și să ne distrăm pe cinste! Am uitat să precizez că acest lucru se face pe cheltuiala primarului și a unor consilieri locali!
– Rep. Mulți oameni, poate nu vor crede acest lucru!
-Dar, e adevărul adevărat în ceea ce vă spun!
– Rep. Mult succes în activitate și LA MULȚI ANI, domnule primar, Ion Liviu Cotojman!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă – “Oamenii din Roșia de Amaradia au dovedit solidaritate în condiții dificile și multă dăruire în tot ceea ce se întreprinde în folosul comunității” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

De aceea, Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări vitrege, de mari încercări, mai ales că e destul de simplu să zici că ai credinţă, când nu te încearcă nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă, crezi că e totuna, dar să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu, ca o minune a învierii sufletului tău!

“«Copilă deşteaptă-te!», după care s-a întors duhul ei şi a înviat îndată”
Așadar, Evanghelia Duminicii a XXIV-a după Rusalii, ca într-o oglindire lăuntrică a sufletului omenesc, ne-a arătat că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe numele său, Iair, avea o fiică de doisprezece ani, care se zbătea între viaţă şi moarte. Aceasta era singurul copil pe care îl avea Iair. Auzind el de Mântuitorul Iisus Hristos că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a vindeca pe fiica sa grav bolnavă. Se pare că Iair avea, într-o măsură oarecare, credinţă în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum, deoarece L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei sale. De aici, deslușim că, totuși, credinţa lui avea ceva trupesc întrânsa, pentru că a spus: “Pune mâna Ta peste ea”, cerând un fel senzorial, fizic de vindecare, de parcă ar fi avut Cuvântul Lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat, n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna! Deci, o slăbiciune a credinței lui Iair, dar, cu toate acestea, Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă arhontele sinagogii avea o credință îndoielnică! Se spune că înainte de a ajunge Iisus la casa unde se afla fiica bolnavă a lui Iair, în faţa Lui a apărut o altă persoană suferindă şi întristată, o femeie bolnavă de doisprezece ani de scurgere de sânge, care cheltuise toată averea sa cu medicii, dar nu s-a vindecat. Această femeie s-a atins de haina lui Iisus pe furiş, venind smerită şi plină de credinţă. În momentul când s-a atins de Iisus, ca printr-o nespusă minune ea s-a vindecat. Şi a întrebat Iisus: «Cine este cel ce s-a atins de Mine?». Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: “Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: «Cine este cel ce s-a atins de Mine?». Iar Iisus a zis: «S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine». De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El. Să precizăm că Sfântul Ioan Gură de Aur, în cunoscutele sale «Omilii la Matei», ține să atragă atenția că Mântuitorul a întrebat, tocmai pentru a arăta neclintita credință a femeii care s-a vindecat, ca să întărească pentru totdeauna credinţa în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă, ca şi nouă tuturor, care ne mai îndoim șovăielnici! În acest fel, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair, ca să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa, deoarece Fiul Domnului avea putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor, de departe ca şi de aproape, prin Cuvântul Său!

Pentru că îi spune: «Nu te teme, crede numai şi se va mântui»
Deci, să luăm aminte, oameni buni, Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui, mai ales că pe drum, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: “Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”. Evident, vestea aceasta era de natură să zdrobească cu totul inima lui Iair, dar mila Domnului întrece durerea, pentru că îi spune: «Nu te teme, crede numai şi se va mântui», după care Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plungeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare. În faţa acestei privelişti dezolante, Iisus a repetat în altă formă ceea ce îi spusese lui Iair pe drum: «Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme», chiar dacă cei de faţă au primit spusele Sale cu neîncredere și îndoială, cu zâmbete pline de răutate, ştiind că a murit. Dar, Iisus nu a luat în seamă această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă și i-a afară din casă pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob, după care spuse apucând mâna celei adormite: «Copilă deşteaptă-te!», după care s-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (v. 50-51). A dat apoi poruncă să i se dea hrană fetei şi nimeni să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, după care Mântuitorul Hristos a plecat mai departe. Deci, Domnul a săvârșit minunea pentru ca să se întărească în oameni credinţa! Desigur, în credinţă este un urcuş duhovnicesc, pentru că nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel porunca aceasta. Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întărească în suflet credinţa lor prin rugăciune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, femeia care s-a atins de Domnul a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, fiindcă ea avea credinţă adevărată, statornică. În sufletul unor oameni sunt și credinţe deşarte, care nu mântuiesc, pentru că acelea sunt înşelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele, ştiinţele oculte etc. sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinţei noastre dreptmăritoare, împotriva lui Dumnezeu!

Credința este singura care ne face să creștem continuu în sfințenie
Tocmai de aceea, Biserica dreptmăritoare nu se joacă niciodată cu credința, nu o reinventează, nu găsește după cei peste 2000 de ani de credință apostolică un alt început și o altă Evanghelie, ci mărturisește aceeași Scriptură, același cult, aceeași experiență mistică. Poate, din acest motiv, unitatea de credință și de experiență dintre noi, cei de azi, cu toți Sfinții Bisericii din toate veacurile, ca o realitate copleșitor de profundă. Noi nu trăim altceva în Biserică în comparație cu cei de demult, și nici ei nu au trăit alt har și alt adevăr decât cele pe care le trăim și noi, cei de azi și cei de mâine! Pentru că toți suntem moștenitorii aceluiași har și ai aceleiași credințe pe care Domnul a lăsat-o Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, tuturor generaților de credincioși. În adâncul sufletului nostru, noi trebuie să trăim în credința și în harul Bisericii, în dragoste de Dumnezeu și de oameni, singura care ne face să creștem continuu în sfințenie. Toți cei zidiți pe piatra credinței dreptmăritoare trebuie să fim părtași ai Împărăției Lui Dumnezeu! De aici și conștiința că trebuie să ne ajutăm unii pe alții pentru a ne mântui, dar pentru a ne ajuta unii pe alții, trebuie să fim sinceri cu noi înșine, să credem în ceea ce mărturisim, să vedem cu ochiul minții învățătura și mustrarea ca o arvună a unor lucruri care ne folosesc, dacă ele vin de la oameni care văd profund în ființa noastră. Pentru că putem ajuta realmente pe cineva numai dacă îi vedem patimile nestăpânite, ca să-l învățăm să se vindece de ele. Iar, dacă vorbim despre minunile, vindecările și învierile pe care le-a făcut Domnul, vorbim despre bucuria pe care El a adus-o oamenilor și despre umplerea lor de Harul Lui, prin minuni care se continuă și astăzi, pentru că în Biserica Lui Dumnezeu se umple tot omul credincios de bucurie și de minunare dumnezeiască, dacă el se lasă purtat de Dumnezeu și de Cuvântul Său tămăduitor! Așadar, în Duminica aceasta am fost invitaţi să reflectăm asupra realităţii învierii, deoarece minunile vindecării femeii bolnave de hemoragie şi a învierii fiicei lui Iair ne vor întări, cel puţin unora, această convingere de a fi cu sufletul plin de credință!

Există Dumnezeu, “Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute”
Atmosfera pe care o găseşte înaintea înfăptuirii minunii învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, este o atmosferă pe care o întâlnim şi noi adeseori astăzi, atunci când suntem siderați de spectrul morții! Dacă moartea este pentru toţi o realitate care provoacă plâns şi tânguire, se pare că realitatea învierii nu provoacă altceva decât râsul, şi nu un râs al bucuriei, care ar fi normal, întrucât învierea este bucurie, ci un rânjet dispreţuitor, batjocoritor, ironic şi zeflemitor. Cei care râd astfel, când li se vorbeşte despre înviere, cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul, că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită aceasta, încetăm să mai existăm, intrăm în negura nefiinţei. Ei nu ţin seama de faptul că Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al pământului, Cel Care “luând ţărână din pământ, a făcut pe om” (Geneză 2, 7) “după chipul şi asemănarea Sa”(Geneză 1, 26-27), cel care terminându-şi opera creatoare a constatat că toate cele pe care le-a creat erau foarte bune (conform Geneză 1,31) este un Dumnezeu bun, care nu a creat pe om cu un scop trecător. De aceea Mântuitorul spune “n-a murit, ci doarme”, pentru că la El moartea este somn şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învierii celei de-a doua. Din păcate, unii dintre noi, mai ales cei cocoțați în dregătorii sinecuriste, aducătoare de venituri nemeritate, de bogății materiale, deşi recunoaştem că suntem muritori, căutăm să trăim adesea ca şi cum am fi nemuritori, iar dragostea cea mare pentru viaţă și pentru bogățiile lumești ne face să nu ne mai amintim de moarte. Dar moartea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat, nici de viteaz, nici de ministru sau de cerșetor, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, fiindcă toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite! Dar, ca să încheiem pe un ton mai optimist, să ne întărim în credință, cea care vine şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: “Osana întru cei de sus…”, iar când asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor, vezi un tron deasupra căruia şade Însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa care îţi arată lucruri pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi. Numai prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare, iar în acest fel, fiecare dintre noi își dă seama că există Dumnezeu, “Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute”, Cel Care săvârșește minunea învierii sufletului nostru!
Prof. Vasile Gogonea

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu face din credință o minune a învierii sufletului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
De bună seamă că Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain este o parabolă tulburătoare despre viaţă şi despre spectrul morții obsesive, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, despre trupul nostru cel supus stricăciunii, în comparație cu sufletul nemuritor, ambele sub puterea necuprinsă și neștiută a Lui Dumnezeu. Deci, la porțile cetății Nain, convoiul mortuar care îl ducea pe tânăr la groapă s-a întâlnit cu Ziditorul vieții, iar Acesta, fiind cuprins de milă, cu autoritatea unui Stăpân peste cei vii și peste cei morți, deci, peste viață și peste moarte, a poruncit: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, iar în clipa următoare, cei prezenți au asistat înmărmuriți la învierea băiatului, în trupul căruia revenise viața. În acest context, putem discerne fiecare dintre noi că Iubirea Mântuitorului pentru tot neamul omenesc se vădeşte şi prin taina vindecării şi a învierii tuturor, pe care Hristos le dăruieşte semenilor Săi întru umanitate. În cazul de faţă, durerea mamei văduve care-şi pierde unicul fiu devine grai pătrunzător şi rugăciune întrupată care ajunge la inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mama plină de lacrimi nu îi cere nimic Învăţătorului, totuşi Hristos nu poate suporta robia păcatului şi a morţii, Îi este străină înjugarea nostră cu moartea, Îl dor durerile noastre şi plânge alături de noi când ne pierdem sufletul ca un copil preaiubit prin păcat. Iubirea Sa pentru libertatea noastră de fii trece prin filtrul adevărului vieţii noatre, aşa încât Hristos vindecă toată boala şi neputinţa în fața mulțimii. El este măsura supremă şi dumnezeiască a firii umane prin care viaţa este vădită ca fiind darul lui Dumnezeu şi taina euharistică a unirii omului cu Creatorul său! Actualizând parabola aceasta, raportând-o la un context socio-istoric în care trăim, învățătura acestei Evanghelii rezidă din tragedia dublă care se afla în faţa Mântuitorului, deoarece în vremea aceea nu existau sisteme de asistenţă socială sau pensii, aşa încât o femeie văduvă căreia îi murea singurul copil era condamnată la moarte prin înfometare, mai ales dacă provenea din clasa săracă a societăţii, cu atât mai mult cu cât acei părinți care nu aveau copii erau consideraţi blestemaţi de Dumnezeu!

Pericopa Evanghelică ne transmite învăţături folositoare şi pentru noi, cei de astăzi
Vedem cu ochii minții și ai sufletului că între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, de bună seamă, învierile din morţi, deoarece un om spunem că a murit, dar dacă printr-o minune revine la viaţă, e tot ce poate uimi mai mult pe oamenii din toate timpurile. Despre o astfel de minune este vorba şi în Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, când Sf. Evanghelist Luca ne spune că Iisus, după ce a vindecat pe sluga sutaşului păgân şi a lăudat credinţa acestuia (Luca 7, 9), a doua zi s-a îndreptat către o cetate care se numea Nain, iar “Cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi mult norod”. În momentul când s-a apropiat de “porţile cetăţii, iată scoteau pe un mort, singurul fiu al maicii sale, şi ea era văduvă; şi popor mult din cetate era cu dânsa”. Deci,  o văduvă îşi petrecea la groapă pe unicul său fiu, sfâşiată de durere şi însoţită de părerile de rău ale celor de faţă, când Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă. Să fii văduvă, fără nici un sprijin moral în această lume răutăcioasă şi nepăsătoare este destul de dureros. Mântuitorul, văzând-o zdrobită şi nemângâiată, s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple, mai târziu, cu însăşi maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot aşa de ascuţită şi o durere tot aşa de amară, mai ales că minunea istorisită în Pericopa Evanghelică, nu-şi mărgineşte importanţa numai la evenimentul relatat, ci, ne transmite învăţături folositoare şi pentru noi, cei de astăzi. Dacă fiecare am privi cuvios la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, poate că în fiecare zi am vedea foarte multe lucruri incredibil de frumoase în oameni, în lucruri, în cărți, în noi înșine, pentru că această cuviință a privirii lăuntrice naște frumusețea cea negrăită! Însă, fuga de lumea noastră nu înseamnă a nu privi, a nu simți, a nu înțelege binele și răul lumii secularizate, ci a nu socoti mai presus pe cele văzute în schimbul/ în detrimentul celor nevăzute și tainice, pentru că aceasta e înțelegerea profundă: să pleci de la ceea ce se vede și se constată cu simțurile, spre a ajunge la ceea ce nu văd toți!

“Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”
Aplecarea cu mintea și cu inima în textele Tradiției, în simțirea Bisericii, în modul de a vedea al Ortodoxiei, se face plecând de la petrecerea timpului cu cititul, cu rugăciunea, cu comentariul, cu traducerea, cu introducerea lor în modul nostru de a ne mișca ființial. Da, să realizăm că dreapta credință este calea sfințeniei cotidiene, a acelei uimitoare și imbatabile concentrări doar spre cele care ne imprimă de har pentru veșnicie! Învierea tânărului din Nain este o «lecție» minunată și o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti. El nu l-a înviat pe tânăr pentru a-l reda deşertăciunilor vieţii, ci pentru a-l reda mamei, spre a-i fi sprijin şi mângâiere. “Şi l-a dat maicii sale”, spune Evanghelistul Luca, vrând să arate care a fost scopul cel dintâi al săvârșirii minunii. Totodată, această minune ne pune în faţa ochilor noştri sufleteşti convingerea hotărâtă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, cel profeţit în Vechiul Testament, venit în trup omenesc pentru a izbăvi lumea de urgia păcatului. Fiindcă, cine altcineva ar fi putut să redea viaţă unui mort, decât Creatorul lumii şi al vieţii? Redarea vieţii celor morţi este unul din sensurile activităţii lui Mesia în lume, iar de acest adevăr, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi îi încredinţează pe trimişii Sfântului Ioan Botezătorul, care l-au întrebat: “Tu eşti cel ce va să vină sau aşteptăm pe altul?”, iar Iisus le-a răspuns: “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 20, 22). Deci, atunci când convoiul a fost oprit, Iisus Domnul i-a spus văduvei: “Nu mai plânge”, iar după acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”, iar tânărul s-a ridicat, şi revenindu-şi în fire, “a început a grăi, şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14). Dar, Doamne, câtă bucurie și ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie trăieşte acum mama îndoliată la revederea fiului său viu! Este ca o icoană minunată care ne înfățișează o mamă fericită şi un fiu întors la luminile vieţii, într-o fericită îmbrăţişare! În mijlocul mulţimii, tânărul a văzut figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului care îl privea cu dragoste şi blândeţe. Câtă recunoştinţă s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul, când impresia a fost aşa de mare, încât pe toţi i-a cuprins o teamă şi ziceau: “prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său”! Hristos Domnul simte această suferinţă a femeii căreia îi muriseră toţi cei dragi şi înviază pe tânăr pentru mângâierea sufletului său îndurerat!

Iisus Hristos este stăpânul vieţii şi învingătorul morţii
Poate că mai mult decât o înviere din morţi izvorâtă din iubirea Lui Dumnezeu există o taină mai presus de înţelegere în această minune săvârşită de Hristos, în înţelegerea mistagogică a acestei Evanghelii, deoarece noi trebuie să reținem că Mântuitorul Hristos percepe în mod infinit, ca Dumnezeu de netăgăduit, durerea mamei care şi-a văzut fiul mort, şi simte în această durere suferinţa mamei Lui când Îl va vedea murind, motiv pentru care îl înviază pe fiul văduvei, ca o proorocie a Învierii Sale din morţi! Poate că o învățătură mult mai profundă se desprinde din această minune, atunci când ne gândim și la faptul că Iisus Hristos este stăpânul vieţii şi învingătorul morţii, iar învierea tânărului din Nain nu este decât o biruinţă parţială şi pentru o scurtă vreme asupra morţii, fiindcă acesta va cunoaşte din nou fenomenul despărţirii sufletului de trup. Să fim conștienți pe deplin că biruinţa definitivă asupra morţii va veni, pentru lumea întreagă, abia prin învierea din mormânt a Lui Iisus Hristos. În urma învierii Sale, natura omenească întrupată de Fiul Lui Dumnezeu a fost îndumnezeită şi a devenit aluatul care dospeşte fiinţa omenească a fiecăruia pentru Împărăţia Lui Dumnezeu, pentru care noi, oamenii, am fost și suntem «opera» Creatorului! De atunci, moartea şi-a pierdut puterea şi ceea ce numim noi astăzi moarte pământească, nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup, la chemarea lui Dumnezeu. Însă, pentru a putea asculta și a primi cuvântul Lui Dumnezeu este nevoie să te oprești din plâns, iar de aici reiese și îndemnul adresat văduvei din Nain: “Nu plânge!”. Deci, să nu exagerăm în a ne lamenta de familia în care ne-am născut, de relele și abuzurile pe care le suferim uneori, de vecini, de țara în care trăim, de «ghinioanele» care ne urmăresc în viață, de viitorul sumbru pe care-l întrezărim, de trupul nostru însuși sau de neputințele noastre, iar mintea noastră se va încredința de Cuvântul care o va și trezi și o va ridica, tânără și dornică de viață, din sicriul în care s-a cuibărit până acum comoditatea și autosuficiența! Până nu vom face astfel, noi suntem cei mai de plâns, chiar mai mult decât cei cu boli grave și care sunt, doar medical vorbind, pe moarte. În loc de concluzie, să medităm puțin și să realizăm, de ce l-a înviat Iisus pe tânărul din Nain? Desigur, pentru că i-a fost milă de suferinţa mamei sale, dar i-a fost milă şi de tinereţea celui mort, rupt în două de sabia morţii, înainte de vreme. Deci, Iubirea Lui Isus pentru tineri, pentru noi toţi, este aceeaşi, azi şi în veci. El ne strigă, ne cheamă: tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Trezeşte-te din moartea sufletească a păcatelor, ca să fie viu şi sufletul şi trupul tău! Să conștientizăm faptul că Dumnezeu ne cheamă la Sine, din iubire, atunci când voieşte El, pentru că momentul acela pe care îl suportăm cu adâncă tristețe, al despărţirii sufletului de trup este ziua de naştere a creştinului în Împărăţia Lui Dumnezeu! Înțelegem, așadar, de ce toţi sfinţii înscrişi în calendarul Bisericii noastre sunt prăznuiţi în ziua martiriului lor, adică în ziua naşterii lor în Împărăţia Cerească!
Profesor, Vasile Gogonea

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Pericopa Evanghelică semnifică anticiparea biruinţei vieții veșnice asupra morţii apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Ne îmbolnăvim, pentru că nu suntem în stare să rămânem statornici în sfințenie”

– Rep.  Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, în Duminica aceasta a 21-a după Rusalii, știu că sunteți prezent la Mănăstirea Hurezi(Vâlcea) la oficierea slujbei Sfintei Liturghii de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu întregul Sinod, cu prilejul aducerii moaștelor Sfântului Martir Voievod Constantin Brâncoveanu, iar ca să nu pierdem firul învățăturilor noastre dreptmăritoare creștine, v-aș ruga să ne spuneți, pentru început, dacă mesajul acestei pilde pe care ucenicii Mântuitorului nu l-au înțeles îndeajuns, poate fi deslușit potrivit cu înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a oamenilor din zilele noastre?
-De la început, să reținem că Mântuitorul ne spune că numai a patra sămânţă a adus rod desăvârşit, deci, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul Lui Dumnezeu, adică învăţătura Evangheliei Lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa. Așadar, prin acest înţeles, Hristos-Domnul tâlcuieşte “pământul cel bun” în care a rodit sămânţa ca fiind “inima curată şi bună” a omului smerit și credincios. Dacă inima noastră nu este curată, ci e întunecată de răutate şi viclenie, ea nu poate fi roditoare și de aceea, când noi rostim în timpul Sfintei Liturghii aceste rugăciuni: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul şi mă miluieşte” ori “inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, trebuie să ne dăm seama că numai inima curată, sinceră şi smerită, curăţită prin lacrimile pocăinţei şi prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin fapta cea bună redevine “haina luminoasă” primită la Sfântul Botez.
– Rep. Să înțelegem că prin Taina Sfântului Botez ne vindecăm de ispite și totdeauna să căutăm să nu fim sămânța de la marginea drumului, sămânța de pe piatră sau cea din mijlocul spinilor?
-Deci, prin Taina Sfântului Botez, de îndată ce am fost curățiți de păcat, suntem și vindecați! Ne întrebăm: de ce, oare, ne îmbolnăvim după botez? Ne îmbolnăvim, pentru că nu suntem în stare să rămânem statornici în sfințenie! Și dacă păcătuim, Dumnezeu ne-a dat iarăși Taina Sfintei Spovedanii, ca să ne curățim, în așa fel încât, dacă noi stăruim în sfințenie, ne însănătoșim să ajungem, într-adevăr, curați, în Împărăția Lui Dumnezeu! Așa se face că Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă foarte clar: «Duhul să nu-l stingeți!». Adică, să nu vă stingeți flacăra credinței! Să nu vă stingeți puterea pe care ați primit-o! Să nu vă stingeți evlavia! Să nu vă stingeți credința! Pentru că vrăjmașul diavol, ispititorul care îi amăgește pe oameni, caută neîncetat să ne coboare la nivelul animalelor! Căci, zice Scriptura: «Omul în cinste fiind, n-a priceput»! Adică, în slavă cerească, în măreția dumnezeiască! Iar, dacă n-a priceput, se aseamănă cu dobitoacele fără de nume.

“Dacă suntem credincioși Mântuitorului Iisus Hristos, avem o viață deosebită”

– Rep. Credința puternică ne face mai buni și mai roditori în faptele noastre? Totuși, fiecare dintre noi suntem făpturi limitate și poate uneori nepregătite în fața marilor provocări ale veacului!
-Căci, orice lucru omenesc se strică, așa cum ne spune Sfânta Scriptură, rugina atacă fierul, molia mănâncă haina, și timpul distruge zidurile! Dar, credința rămâne în veacuri! Tot ceea ce facem cu credință rămâne, pentru că întotdeauna credința transformată în faptă bună se ridică la ceruri, și cum spune Mântuitorul Hristos: «Făceți-vă comori în ceruri, unde nici furii, nici rugina, nici molia nu le strică!». Așadar, credința zidită în biserici, în lăcașe de cult, în faptele noastre bune, rămâne în veac! Și faptele sunt acelea care vorbesc despre noi! Ele mărturisesc despre noi! Ele cer Lui Dumnezeu răsplată pentru sufletele noastre!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dar lumea aceasta nu e alcătuită doar din oameni buni sau numai din oameni răi, pentru a o vedea într-o manieră exclusivistă, ci, ea se prezintă ca un amalgam al diversității de credințe și de culturi, de comportamente și de creații materiale și spirituale!
-Această credință, dacă este întrutotul respectată și împlinită, dintr-o dată ne separă de cei rău credincioși, de cei păcătoși, de aceia care calcă Legea Lui Dumnezeu cu deplină știință. Prin urmare, dacă suntem credincioși Mântuitorului Iisus Hristos, avem o viață deosebită, avem un comportament cu totul ales. Evident, că lumea, cum ne spune Sfânta Evanghelie, nu iubește pe aceștia care urmează Lui Dumnezeu, întrucât lumea este preocupată de grijile lumești, lumea este preocupată de grija trupului, este preocupată de lucrurile trecătoare și nefolositoare, iar dacă noi ținem la Legea Mântuitorului Iisus Hristos, deodată ne aflăm în contradicție cu aceia care nu iubesc pe Dumnezeu!
– Rep. Cum se profilează imaginea «semănătorului» care îl iubește pe Dumnezeu?
-Cel care Îl iubește pe Dumnezeu, iubește și pe aproapele său! Cel care iubește pe Dumnezeu, iubește biserica, sărbătorile, iar Duminica, nu se duce la câmp să lucreze când este oprit. Cel care iubește pe Dumnezeu, nu drăcuie și nu înjură! Cel care iubește pe Dumnezeu, nu bea peste măsură, nu-și petrece viața în destrăbălare! Cel care iubește pe Dumnezeu se ferește să judece pe altul! Cel care iubește pe Dumnezeu este evlavios și se închină cu aleasă cucernicie și păzește postul, păzește sărbătoarea, păzește poruncile bisericii noastre. De bună seamă că un asemenea om este asemănător cu alții care în loc să vină la biserică rămân acasă sau se duc la cârciumă să bea!

“Nu putem să ne ducem nicăieri în lumea aceasta, unde să găsim liniște desăvârșită, pace, și viață fără de moarte”

– Rep. Putem avea și imaginea «semănătorului» care nu Îl iubește pe Dumnezeu?
-Cel care nu iubește pe Dumnezeu, drăcuie, înjură, judecă pe alții și îi vorbește de rău! Acela e hoț și tâlhar, înșeală pe altul! Este preocupat de lucrurile acestea pământești și trecătoare! Asemenea oameni sunt slujitori ai satanei, sunt departe de Dumnezeu și împotriva Lui Dumnezeu! Pe aceștia, sabia despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie, îi va tăia, îi va arunca în foc, așa cum spune Sf. Ioan Botezătorul că “Securea este la rădăcina pomului! Orice pom care nu face roadă se taie și se aruncă în foc”!
– Rep. Cum ne putem detașa de acel gen de răutate «fără terapie» manifestată în conduita unor oameni?
-Oamenii aceștia păcătoși sunt precum neghina în grâu, care la sfârșitul veacurilor va fi smulsă, separată de grâu și aruncată în focul cel veșnic! Deci, “dacă cineva, așa cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos, va lăsa pe tatăl său sau pe mama sa și se va alipi de Mine, acela este vrednic de Mine, acela e cel care mă iubește și Eu voi locui în el! Evident, că Evanghelia nu ne spune să ne separăm de cei din casa noastră, nici de părinții noștri, ci, ne învață că dacă ei au un comportament rău, noi să avem grijă deosebită pentru sufletul nostru.
– Rep. A fi împreună cu Dumnezeu înseamnă să-L avem totdeauna în sufletul nostru?
-Da, pentru că Dumnezeu ne cheamă întotdeauna, cum ne spune Sf.Ioan Evanghelistul în Apocalipsă: “Iată, stau la ușă și bat”! Deci, în aceste clipe Dumnezeu este Cel Care stă la ușă ca un vizitator, ca un oaspete care dorește să vină la noi și să se facă împreună conviețuitor cu noi, să mănânce împreună cu noi”, pentru că zice mai departe Sf. Ioan Evanghelistul: “Cel care va deschide, voi intra împreună cu el și voi cina împreună cu el”! Că nu este lucru mai frumos, mai plăcut sufletului nostru decât a fi împreună cu Dumnezeu! Sf. Apostol Petru, atunci când a fost întrebat de Domnul, dacă și el va pleca dintre ucenici, a spus: “Doamne, unde ne vom duce? Că tu ai cuvintele vieții veșnice”! Deci, nu putem să ne ducem nicăieri în lumea aceasta, unde să găsim liniște desăvârșită, pace, și viață fără de moarte! Toate acestea le găsim în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, și nu trebuie să căutăm prea departe, fără să le căutăm și să le găsim în sufletul nostru, căci Mântuitorul ne spune că “Împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, adică este în inima noastră, în sufletul nostru!

“Nu putem să răscumpărăm sufletul nostru”

– Rep. Dar, sufletul acesta al omului, îl aflăm atât de apăsat de grijile lumești, încât nu-l mai recunoaștem uneori!
-Aici trebuie să avem grijă să nu îngrămădim lucruri pământești și omenești, să nu aducem preocupări din acestea trecătoare, ci să așezăm grija față de viața veșnică, așa cum auzim întotdeauna la cuvintele sfinților: poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor! Căci, grija noastră în Împărăția Lui Dumnezeu este față de sufletul nostru, față de viața noastră! Ce vom da în schimb, oare, pentru sufletul nostru, dacă îl vom pierde? Nu putem să dăm nimic pentru el! Nu putem să răscumpărăm sufletul nostru! Pentru că sufletul acela curat, cum ne spune Mântuitorul, “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, deci, numai sufletul curat este vrednic de Împărăția cerurilor!
– Rep. A venera sfintele moaște și a sfinți lăcașele de cult sunt lucruri atât de minunate în Biserica noastră dreptmăritoare, că uneori ne copleșesc!
-Dacă vedem în fața noastră culoarea sfintelor moaște, trebuie să știm că dincolo sau în apropierea imediată a sfintelor moaște se află Duhul Sfânt! Numai El este acela care emană, care scoate în evidență din sfintele moaște puterea, pentru că puterea nu este ceva vizibil cu ochi omenesc! Puterea este în lucru, adică, în obiectul respectiv, în icoană e puterea, în sfintele moaște! Deci, puterea este a Duhului Sfânt, este aceea care rămâne în preajma sfintelor icoane, ceea ce face ca noi, atunci când ne închinăm la sfintele icoane, să fim în comuniune cu Duhul Sfânt, cu sfinții Lui Dumnezeu! Deci, biserica noastră are aceste comori, are aceste daruri duhovnicești pe care trebuie întotdeauna să le folosim, să ni le facem folositoare vieții noastre, iar în felul acesta, vom fi întotdeauna cu Duhul Sfânt, așa cum ne spune Sfânta Scriptură, și așa pururea cu Domnul vom fi! Sfântul Duh este cu noi și va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, și întotdeauna în chemarea Lui Dumnezeu Tatăl, ca Tată al nostru, al tuturor!
Profesor, Vasile Gogonea

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Grija noastră în Împărăția Lui Dumnezeu este față de sufletul nostru, față de viața noastră!” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

În cadrul acestui proiect, echipa de cercetare formată din: Pr. Lect. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan (director grant), Conf. univ. dr. Adriana Neacşu, Lect. univ. dr. Mădălin-Savu Ticu, Pr. Lect.univ.dr. Adrian Boldişor şi-a propus să abordeze într-o manieră interdisciplinară, în aceeaşi măsură teologică, filosofică şi juridică, problematica demnităţii umane în contextul actual.

Părintele Dumitru Stăniloae, o veritabilă «stea polară» a spațiului cultural și teologic românesc
Am putea spune că unul dintre termenii preferați ai Părintelui Dumitru Stăniloae este și termenul de «raționalitate», asupra căruia s-a aplecat adânc, ilustrul exeget, acestuia conferindu-i o evidentă conotație teologică și realizând în acest fel cosubstanțialitatea termenului de «raționalitate iubitoare», cu toată amploarea și poezia pe care o merită, tocmai pentru a consfinți un act de reabilitare, după ce termenul cu pricina a fost folosit în contextul curentelor raţionaliste şi pozitiviste, doar ca o dimensiune a omului privit și înțeles ca «o trestie gânditoare»! În viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae, o veritabilă «stea polară» a spațiului cultural și teologic românesc, putem aprecia că termenii “raţiune”şi “raţionalitate” apar oarecum apropiați sensului împrumutat din opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar fără a se face o disociere tranșantă în plan semantic și semiotic, mai ales că aceste noțiuni sunt asociate cu ideea de a iubi viața în comuniune sau a vedea realitatea ca o relație fundamentală între adevăr şi viaţă, inteligenţă şi sensibilitate, mişcare şi sens. Deci, operând în acest fel cu noţiuni pe care Părintele Stăniloae credem că le apropie și chiar le unifică în contextul în care modernitatea și post-modernitatea secularizată și dominată de o serie de tendinţe antropologice le ignoră sau le marginalizează, putem surprinde și condițiile în care, adesea, taina ființială a omului este «cosmetizată» şi adaptată la imperativele unei lumi secularizate, la una dintre funcţiile existenţei sale: economică, socială, politică, morală sau culturală. Se cunoaște că Sf.Maxim Mărturisitorul a inversat triada origenistă: petrecerea spiritelor în henadă- stasis, mişcarea lor prin păcat – kinesis, şi trimiterea lor în trupuri, în lumea văzută – genesis, cu creaţia – genesis, mişcarea – kinesis, şi în final, ca rezultat al ei, odihna – stasis fără sfârşit  în Dumnezeu.
Pentru Părintele Stăniloae, însă, nu e vorba de o simplă modificare a ordinii, ci de o schimbare a sensului fiecărui termen al triadei, mai ales că fiinţele create nu puteau avea dintru început eternitatea, deoarece în calitate de creaturi, nu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc, prin mişcarea spre El, realizată în timp. Însă, mişcarea în timp este folosită de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei prin iubire și prin comuniune! În acest fel, putem avea o înțelegere a omului ca fiinţă dialogică, privită ca alteritate şi oarecum pliată, am putea spune, prin orientarea spre comuniunea învăluită de Cuvântul lui Dumnezeu.

Lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit
Din acest punct de vedere, la Părintele Dumitru Stăniloae sunt reliefate valenţele pozitive ale limbajului iconic, un limbaj al misterului existențial al omului ființial, mai ales atunci când ne referim la acea «raționalitate iubitoare» circumscrisă unui cadru care surprinde dinamica persoanei şi a comuniunii, dialogul omului cu divinitatea dovedindu-se, în acest fel, expresia unui limbaj relaţional care evită riscul manipulării şi al obiectivizării rigide a conceptelor din antropologia clasică. Acesta e un lucru care face timpul însuși să devină o veritabilă distanţă spirituală între persoanele create şi Dumnezeu Creatorul, un fel de orientare a eternităţii îndreptată spre creatură, dar și o speranţă a creaturii îndreptată spre eternitate. De bună seamă, accentuează Părintele Stăniloae, pornim de la premisa că după credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală, sau în cea în care oamenii ca existențe ființiale pot evolua prin ei înşişi! În viziunea sa teologico-filosofică: “Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă – aşa cum se vădeşte ea – fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale sau schimbătoare”, ceea ce ne apare ca o idee clar subliniată și în ştiinta contemporană! Oricum, lumea, ca întrupare a raţiunilor dumnezeieşti (“raţionalitate plasticizată”), este văzută ca unitate complexă a diversității, fapt pentru care efortul înțelegerii nu se poate opri unilateral, doar la aspectele particulare ale diverselor registre ale ființei și nici la dimensiunea globală a creației. Într-o viziune dialectico-teologică, partea și întregul se întrepătrund permanent, pentru că perspectiva comuniunii omului cu Dumnezeu, pentru Părintele Dumitru Stăniloae, există ca o «raționalitate iubitoare» care se regăsește în armonia vie, dinamică a componentelor universului, atunci când infrastructura rațiunilor divine joacă deopotrivă rolul unui principiu al coerenței și rolul unei interfețe pentru creație și Dumnezeu.

«Raționalitatea iubitoare» în viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae
Considerăm că este importantă, în contextul demersului nostru, înțelegerea raționalității creației ca mediu prin care Cuvântul interpelează conștiința omenească. Întemeiată pe infrastructura rațiunilor divine, lumea nu este doar bine articulată și frumoasă în diversitatea ei vie, dar și grăitoare, poate chiar expresivă, conducând neîncetat către sursa acestei frumuseți, a unui dialog viu și coerent, în care «raționalitatea iubitoare» se dovedește a fi chiar intervalul «diastasis» între chemarea (apelul) lui Dumnezeu şi răspunsul nostru ființial. Întru aceasta  este iubirea divină, dar nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre! “Noi, oamenii, copleșiți de raționalitate, Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi”( I In. 4,10,19), spune Părintele Dumitru Stăniloae, însă timpul fizic nu ţine de fiinţa creaturii pentru totdeauna, deoarece în “eshaton” nu mai e trăit în curgerea lui ineluctabilă! Prin urmare, dincolo de patima raționalității, creatura trebuie să depăşească mişcarea şi timpul, acesta din urmă fiind însăși condiţia relaţiei dinamice a creaturii care n-a ajuns încă la Dumnezeu, pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu cel etern. Odată ajunsă deplin la El, făptura umană ființială se instalează cu timpul care a redevenit «eon», în eternitatea Lui Dumnezeu Tatăl.
Numai atunci, relaţia lui Dumnezeu cu creatura, ajunsă la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate. În esență, iubirea rațională nu se confundă cu ceea ce am numit «raționalitatea iubitoare», dar aceasta ne arată cât de mult e făcută creatura pentru Dumnezeu, cât de mult e legată de eternitatea lui Dumnezeu! În detalierea conținutului conceptului de «raționalitatea iubitoare», în viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae, desigur, ne vom concentra atenţia pe problematica revelaţiei biblice şi a erminiei patristice despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pornind de la premisa că teocentrismul, mediat hristologic, implicat și amplificat de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în constituţia omului, ne permite să folosim expresia de «comuniune în iubire», deoarece ea reflectă principiul onto-gnoseologic al relaţiei directe dintre cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine a omului. Acest lucru presupune o atentă și delicată asociere a termenilor de “chip”, “asemănare” şi “persoană”, a căror importanţă este centrală în scrierile teologice și chiar pe tot parcursul teologic al Părintelui Stăniloae.
Considerăm că tocmai din revelarea dumnezeiască asupra Sfintei Treimi şi a Întrupării decurge înţelegerea persoanei umane împlinite, ca subiect desăvârşit al iubirii în comuniune.

Expresia cea mai vie a interpenetrării între dumnezeire, suflet şi trup este faţa omului îndumnezeit
În cartea «Mică dogmatică vorbită», PărinteleStăniloae reiterează şi adânceşte, fără pretenție exhaustivă, ideea alcătuirii iconice, ca expresie a imaginii integrale a omului și a «raționalități iubitoare», mai ales că analizele sale aduc o clarificare în înţelegerea relaţiei dintre suflet şi trup. Ruptura, falia prin care concepţia spiritualistă a filosofiei tradiționale aruncă fiinţa umană, prin dualismul structural, dihotomic și disociativ al relaţiei suflet-trup, trebuie să fie depăşită doar prin înţelegerea faptului că omul nu este numai suflet sau numai trup.
Acestea nu sunt două entități care pot fi separate, ci, ele sunt o unitate în comuniune cu Dumnezeu! La sfârșitul vieții acesteia, spune Părintele Stăniloae: “Noi nu murim cu totul. Doar învelişul trupesc al omului se destramă. Nu rămânem nici numai cu un suflet care este doar suflet pentru că, în acest caz, s-ar putea crede că sufletul exista şi înaintea naşterii omului. În deplinătatea manifestărilor sale, a «raționalități iubitoare», ne arată Părintele Dumitru Stăniloae, persoana şi relaţiile interpersonale sunt temeiul comuniunii cu Dumnezeu, iar întruparea ne arată înrudirea iconică şi compatibilitatea, accesibilitatea dumnezeirii pentru suflet şi trup, ca medii de manifestare ale ei. Accesibilitatea prin iubire este considerată în sensul sinergic, participativ, al activării prin har și al capacităţii de chip a unirii omului cu Dumnezeu. Expresia cea mai vie a interpenetrării între dumnezeire, suflet şi trup este faţa omului îndumnezeit, imaginea chipului său, făptura iconică și ființială a omului! Dar, așa cum concluzionează Părintele Dumitru Stăniloae, omul nu va termina niciodată să înţeleagă şi să vrea să înţeleagă propriile cuvinte prin care poate să-şi exprime bucuria de a fi în comuniune cu Dumnezeu, pentru că oricare ar fi dimensiunea ei divino-umană, «raționalitatea iubitoare» înseamnă comuniunea persoanei ființiale întru trăire cu ceilalți sau postularea hristologică a fundamentului existențial al omului care se desăvârșește prin credință!
Profesor, Vasile Gogonea

Articolul Educaţia…şi Lecţia de viaţă – “Noi, oamenii, copleșiți de «raționalitate», Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

De aceea, pentru împlinirea acestei porunci, avem nevoie de multă înțelepciune și mai ales de ajutorul Lui Dumnezeu, de milostivirea Sa, pe care o vom dobândi numai în măsura în care ne rugăm şi ne smerim până dincolo de adâncul firii noastre. Așadar, să luăm aminte că Dumnezeu binevoiește pentru fiecare dintre noi răsplata iertării și a urcușului duhovnicesc pe care ne călăuzesc: Lumina, și Adevărul, și Viața, având în fața noastră pildele sfinților și învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos

“Biserica va răsplăti, tuturor celor care s-au ostenit pentru înfrumusețarea ei”

– Rep.  Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, sâmbătă, 4 octombrie 2014, veți oficia slujba Sfintei Liturghii de sfințire a Bisericii de la Mănăstirea “Vișina” – Bumbești-Jiu, iar în spiritul Pericopei Evanghelice  a Duminicii a 19-a după Rusalii, v-aș ruga să ne spuneți, dacă rugăciunea, iertarea şi milostenia ne dau puterea, prin lucrarea Duhului Sfânt, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, printr-o iubire care ne face fii ai Lui Dumnezeu, moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
– Vedeți, poate iarăși o să vă mire, dar a-ți iubi dușmanul este practic imposibil, iar atunci, ca oameni, noi ne putem întreba, de ce Mântuitorul pretinde de la om ceva cu neputință de realizat cu forțe omenești. În primul rând, creștinul îl are ca model atotfăptuitor pe Iisus Hristos, care-i dă putere să facă orice își dorește, iar în al doilea rând, ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință! Iubirea vrăjmașilor nu se poate realiza dintr-o dată, mai ales că angajarea pe calea binelui poate fi inițial un demers rațional. Însă, rețineți, că autentificarea trăirii se face secvențial, treptat, prin modelarea sufletului, prin sârguință și răbdare, silind și învățând cugetul să se plieze poruncii Lui Dumnezeu! Așadar, printr-o pocăință autentică, în poruncă se nuanțează modalitatea prin care se poate realiza iubirea față de vrăjmași, dar se explică în același timp și se expun mijloacele prin care aceasta se poate împlini!
– Rep.  Biserica Mănăstirii “Vișina” – Bumbești-Jiu este un locaș binecuvântat, unde ne rugăm și ne închinăm, locul unde au venit și înaintașii noștri, când s-au botezat, când s-au spovedit și s-au împărtășit, când s-au cununat și când au murit!
-Da, pentru că și pe noi ne va primi, pentru că ea rămâne, are atâția ani de zile, și ne va duce și pe noi, ca să ne dea Împărăției Lui Dumnezeu, și acolo, pururea, cu Domnul vom fi! Deci, biserica va răsplăti, tuturor celor care s-au ostenit pentru înfrumusețarea ei, cum spunem în sfânta rugăciune: «Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc buna podoabă a Casei Tale! Și răsplătește celor care s-au ostenit pentru înfrumusețarea acestei biserici»! E mare lucru ca noi, dacă purtăm grijă de Casa Lui Dumnezeu, și Dumnezeu să poarte grijă de casa noastră, de familia noastră, de sufletele noastre, de tot ceea ce noi avem mai scump și mai drag în comunitatea noastră!
– Rep. Pericopa Evanghelică ne îndeamnă, așadar, să punem sentimentul înaintea rațiunii?
-Dacă noi avem chipul Lui Dumnezeu, iar în acest chip, noi avem raţiunea, voinţa şi sentimentul, cele trei calităţi ale sufletului nostru, pentru că ele preînchipuie Preasfânta Treime, chiar dacă raţiunea o punem întotdeauna înaintea noastră, fără nici o îndoială că sentimentul îl aşezăm la inima noastră, pentru că întotdeauna acolo este partea afectivă, simţitoare, iar voinţa o aşezăm în toată structura noastră, pentru că este partea lucrătoare, aceea care săvârşeşte tot lucrul, care împlineşte cele de trebuinţă ale vieţii noastre şi care acţionează după mintea noastră.

“Gândul trebuie să fie acceptat de inimă, pentru a fi un lucru folositor”

– Rep. Dar, «fapta» aceasta de a ne iubi vrăjmașii este o «lucrare» foarte complexă!
-Evident, iar noi, când avem un gând, considerăm că s-a zămislit în minte, acolo unde Dumnezeu ne face ca să cugetăm, unde este inteligenţa, raţiunea noastră, dar gândul acesta trebuie îmbrăcat cu sentiment, în iubire, adică, gândul trebuie să fie acceptat de inimă, pentru a fi un lucru folositor, gândit şi iubit de către fiinţa noastră. Evident, prin voinţă, noi punem în mişcare aceste gânduri, pentru a înţelege că fapta este o lucrare a minţii, a sentimentului şi a voinţei!
– Rep. Totuși, Dreptatea și Adevărul sunt niște concepte raționale, logice! Atunci, cum le putem noi evalua cu sufletul nostru?
-Bineînţeles că fapta bună este însoţită de aceste lucruri frumoase pe care Dumnezeu ni le-a dat în sufletul nostru. În Sfânta Scriptură se arată că gândurile noastre personale sunt precum mugurii, precum florile, pentru că se zămislesc înlăuntrul nostru şi răsar în zorii dimineţii. Psalmistul ne spune că gândurile noastre sunt precum razele de soare în dimineaţă, şi de aici se înalţă şi luminează întreaga fiinţă a noastră, cu focul bucurându-ne de aceste daruri ale Lui Dumnezeu, pentru că bucuria inimii înfloreşte faţa trupului, pentru a ne da speranţă, încredere, curaj, ca să împlinim tot ceea ce este necesar pentru viaţa noastră. Aceste lucruri arată că Preasfânta Treime este în sufletul nostru, că această mărturisire trebuie să o avem împlinită de la botezul nostru!
– Rep. Putem noi concluziona că prin iubirea vrăjmașului, Creatorul se regăsește în propria Sa creație?
-Vedeți, domnule profesor, mâinile Lui Dumnezeu ne-au zidit pe noi! Mâinile Lui Dumnezeu sunt Fiul şi Sfântul Duh, căci noi suntem zidirea Lui Dumnezeu! Cum ziditorul şi Creatorul se pecetluieşte în creaţia Sa, pe de o parte, ca ea să rămână în firea ei, adică, să nu se risipească, pentru că Dumnezeu menţine zidirea sa, în sănătatea ei, în întregimea ei, în toată lucrarea ei, şi pe noi ne ţine în această viaţă şi ne sporeşte permanent puterea ca să ducem şirul vieţii noastre până în momentul când vom pleca de-aici şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor.

“Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale”

– Rep. Prin urmare, iubirea vrăjmașului se pecetluiește în Biserică și numai prin Biserică?
-Se poate spune și așa, pentru că El ne dă putere, ne dă înțelepciune, ne dă curaj, așa cum în Vechiul Testament Solomon s-a rugat Lui Dumnezeu ca să-i dea înțelepciune, ca să zidească această Casă a lui Dumnezeu, iar atunci când a terminat-o s-a rugat ca Domnul s-o sfințească, iar un nor luminos a cuprins templul, ca un semn al venirii Lui Dumnezeu în lume, printre oameni, ca un semn al binecuvântării, care avea să fie prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos și prin sfințirea Bisericii Sale! Așa ne-am rugat și noi întotdeauna, ca Bunul Dumnezeu să întărească și să statornicească în credință pe cei care iubesc podoaba Casei Sale, pentru ca să spunem întotdeauna: “Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale”!
– Rep. Rugăciunile noastre sunt mai bine primite, dacă sunt făcute în fața altarului Bisericii?
-Așa cum spunem întotdeauna la Sfânta Liturghie: “Ale tale dintru ale tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, și biserica aceasta noi am primit-o de la Dumnezeu, pentru că dintr-ale lui Dumnezeu este, i-am adus-o Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, și întotdeauna, pe altarul acesta, consacrat Lui Dumnezeu, se vor ridica rugăciuni de pomenire pentru ctitorii, binefăcătorii și ajutătorii noștri!
– Rep. Să înțelegem că Biserica dreptmăritoare este Calea care ne poartă cu toate cele folositoare spre viața cea veșnică?
-Este Biserica ce vorbește despre jertfa și îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos, despre Învierea Sa, despre Pogorârea Duhului Sfânt! Vorbește, de asemenea, despre Botez, despre credința în Biserica noastră, una sfântă și apostolească! Mai mărturisim, de asemenea, că la sfârșitul veacurilor, toți cei care au murit, vor învia pentru judecata din urmă. Cum zicem, «Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie»!

“Credința noastră ne impune să avem și o viață morală, adică să trăim învățătura Mântuitorului Iisus Hristos”

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, Iubirea necondiționată față de Dumnezeu și față de vrăjmașii noștri, ne poate face mai buni decât ei?
-Așadar, cum spune Sfânta Evanghelie: «Cel care va mărturisi despre mine, și Eu voi mărturisi despre el înaintea Tatălui Meu»! Cum spuneam, noi am mărturisit și spunem întotdeauna, în Crezul nostru, credința noastră față de PreaSfânta Treime, față de jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, față de Botezul nostru. Însă, mai sunt și alții care nu mărturisesc adevărul despre Mântuitorul Iisus Hristos și nici nu mărturisesc credința lor! Pe aceștia, Domnul spune că nu va mărturisi despre ei înaintea Tatălui Ceresc! «Iar, cei care nu vor mărturisi despre mine, nici Eu nu voi mărturisi despre ei înaintea Tatălui Ceresc, înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri»! Mai adaugă Mântuitorul Iisus Hristos în litera Evangheliei, că El a venit pe pământ să aducă sabia, adică, să aducă despărțirea dintre cei credincioși și cei necredincioși!
– Rep. Deci, oriunde ne-am afla, Iubirea supremă este iubirea față de Dumnezeu!
-Da, pentru că El este Acela în care noi credem, pe care îl mărturisim, El este Acela în care noi ne-am botezat și am fost îmbrăcați în haina luminoasă a Botezului. El este Acela care ne-a spus adevărul, dar dacă cineva nu este în adevăr, nu crede în Mântuitorul Iisus Hristos, acela nu-l iubește pe Dumnezeu, căci zice mai departe Mântuitorul: «Dacă cineva va iubi mai mult pe tatăl său, pe mama sa, sau pe altcineva din lumea aceasta, acela nu este vrednic de Mine»!
– Rep. În concluzie, credința noastră se întemeiază și pe anumite principii morale!
-Desigur, credința noastră, care ne impune să avem și o viață morală corespunzătoare, adică să trăim învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum ne-a fost dată de El și ne-a fost propovăduită de Sfinții Apostoli, a rămas în biserică și ne-a învățat prin părinții noștri, cum să trăim și cum să ne comportăm în lumea aceasta.
Prof. Vasile Gogonea

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Bunul Dumnezeu să întărească și să statornicească în credință pe cei care iubesc podoaba Casei Sale” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Sf. Ioan Botezătorul a fost un toiag aprig de mustrare pentru nefericitul rege Irod Agripa
Suntem în ziua Sărbătorii “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, iar Pilda aceasta a întâlnirii Tânărului dregător bogat cu Domnul Iisus Hristos, am putea spune că întregește multitudinea lăcașelor adânci ale sufletului nostru, mai ales că Sfântul Ioan Botezătorul este cunoscut în mod special pentru sfinţenia vieţii lui, pentru severitatea ascezei şi râvna înflăcărată după dreptate şi curățenie morală, ca și după cele cereşti. A fost denumit de imnologii Bisericii «înger în trup» sau «înger omenesc», iar în calendarul ortodox îi sunt închinate nu mai puţin de trei sărbători, fiind cea mai cinstită personalitate a Vechiului Testament. Iată că spre sfârşitul anului bisericesc, pe 29 august, Biserica Ortodoxă prăznuieşte “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, o zi de post, deoarece ştim cu toţii că Ioan Botezătorul vieţuia aspru, avea drept îmbrăcăminte o haină din păr de cămilă şi împrejurul mijlocului o cingătoare, iar de hrănit, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. A fost Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos, a vestit taina Dumnezeului-Om şi Împărăţia Cerurilor, a mustrat ca nimeni altul păcatul şi fărădelegea patimilor lumești și a viciilor omenești, așa cum sunt și patimile Tânărului bogat în bunuri materiale, din Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii! Iar Biserica a reţinut nu doar blândeţea Înaintemergătorului Ioan, dar și adânca lui smerenie şi frumuseţea umană care au înnobilat acest suflet cercetat de Harul Lui Dumnezeu încă de la zămislire. Așa se face că «noul popor» al Lui Dumnezeu l-a imaginat în pictura bisericilor cu aripi de înger în nenumărate icoane, pentru că prin aceste calităţi s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu, fiind considerat, după spusele Mântuitorului, cel mai mare om născut din femeie. Nu sunt cuvinte suficiente pentru a evidenția calităţile excepţionale ale Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece sfințenia lui poate însemna o absolută smerenie, capacitatea de a iubi pe altul, nu numai ca pe sine, ci mai mult decât pe sine, capacitatea de a recunoaşte superioritatea altuia, capacitatea de a şterge şi de a anula sinea proprie, înlocuind-o cu a altuia considerat mai bun decât el. Așa cum accentuează părintele Nicolae Steinhardt, am putea sublinia că viața Sfântului Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplitatea şi rigoarea ei. Moartea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor contemporani şi ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, în special, le place a numi un fel de «absurditate a istoriei» sau contrarietaea spiritului istoric văzut ca fiind «mișcarea spiritului în el însuși», cum spunea Hegel. Poate de aceea, Sfântul Ioan Botezătorul, prin vorbe fără ascunziş, a fost un toiag aprig de mustrare pentru nefericitul rege Irod Agripa, cel ce-şi luase ca femeie pe soţia fratelui său, într-un osândit concubinaj, dar și într-o alienare a istoriei!

“Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie”
Ca să revenim la Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii, mai precis, la Pilda Tânărului dregător bogat, vom căuta să înţelegem și Mesajul Evanghelic pe care ni-l trimite Mântuitorul, deoarece, în primul rând, El îi spune acelui tânăr, ştiind că este bogat: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie”! Desigur, la prima vedere suntem înclinaţi să credem că Mântuitorul a voit ca acel tânăr să devină sărac sau, în cel mai fericit caz, ucenic de-al Său. Dar nu este aşa, pentru că Mântuitorul dorea altceva şi anume, ca el să ajungă la desăvârşire şi să ajungă până la capăt un om dăruit, în scopul pe care şi-l propusese deja: mântuirea sufletului. Dar, după felul cum se desfăşoară dialogul, înţelegem că tânărul a păzit poruncile Lui Dumnezeu, încă din copilărie. Acest lucru l-a făcut să aibă un comportament deosebit şi acest lucru ni-l arată chiar Sfânta Evanghelie, fiindcă el a venit la Iisus fără teamă, cu inima smerită, chiar şi fără ca Acesta să-l cheme. Apoi, mai aflăm că L-a numit «Bun», fapt care dovedeşte o deschidere deosebită spre Dumnezeu.  Sfântul Evanghelist Marcu, ne mai spune şi ceva în plus şi anume, că tânarul a îngenuncheat înaintea Domnului şi a început să-L întrebe: “Ce să fac?… (10, 17)”. Desigur, toate acestea, îngenuncherea, adresarea cuviincioasă şi dorinţa de a împlini mai mult poruncile Legii, arată că tânărul îşi dorea foarte mult să câştige Împărăţia Cerurilor. Oricum, la prima vedere, aceste trăsături arătau că îşi tânărul își exprima dorinţa de a face tot ce îi va spune Iisus. Mântuitorul priveşte la el, ca de obicei, cu dragoste (v. 21) şi îl încurajează. Mai mult decât atât, îi spune că: “…luând crucea, vino şi-mi urmează Mie”, adică pe înţelesul nostru, al celor de astăzi, vino, nu te opri la jumătatea drumului. Oricât de grea ţi-ar fi ori ţi s-ar părea crucea vieţii, continuă și nu deznădăjdui! Aceasta, pentru că ştia Iisus că tânărul s-a oprit din drumul pe care  intenţionase a-l duce până la sfârşit şi dorea să-l întrerupă. Şi toate acestea, pentru că Domnul Hristos îl îndemna ca pe lângă celelalte, să-şi vândă averile sale. Trebuie să ştim că averile şi bogăţiile nu sunt piedică în calea mântuirii. Mântuitorul îl atenţionează pe tânăr, pentru că ştia că dădea dovadă de egoism. Cei care nu sunt legaţi foarte mult de avere şi pun pe primul plan sufletul, aceştia nu sunt condiţionaţi de prejudecăți. De fapt, ce doreşte El de la noi? Exact ceea ce a dorit de la tânărul bogat şi plin de intenţii bune: să păzim poruncile Lui Dumnezeu şi să ne ferim de vreo patimă anume. Să mergem până la capăt în viaţă, în tot ceea ce ne punem în plan, cu condiţia ca în toate acţiunile noastre să ne folosim de cinste şi de corectitudine, să avem un scop nobil în viață!

“Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu”
Așadar, când Mântuitorul i-a cerut acelui tânăr să împartă averile la săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, a plecat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat. Privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: “Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Tânărul a plecat întristat, pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea. Era trist pentru că în mintea sa vedea cum pierde şi viaţa acesta şi pe cea veşnică! Aflăm, prin urmare, ce piedică mare pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii acesteia pentru orice creştin! Apoi, Mântuitorul, ca să întărească şi mai mult cuvântul Său, a conchis iarăşi: “Zic vouă: mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”! Cugetând mai adânc la astfel de cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde întrânsele. Mai întâi, se cuvine să disociem bogăţiile în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început, observăm că bogăţiile materiale sunt o mare piedică pentru mântuire, deoarece în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic. De ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor săraci și lipsiţi. Bogăţia îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care decurg o mulţime de păcate. De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, nu se face avuţie fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, camătă şi vicleşug(??!!). Ori că înşeală la cântar, ori pune apă în vin sau lapte, ori ia dobândă la banii împrumutaţi, sau prin cine ştie câte feluri de înşelăciuni şi nedreptăţi, omul avar caută calea înșelăciunii. Avocaţii, judecătorii, procurorii şi alţi oameni ai legii, care se îmbogăţesc de pe urma proceselor nedrepte, cei care primesc mită sau storc banul săracului, toţi aceştia au mâinile mânjite de sânge, aşa spune litera sfântă! Ei mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copiii care moştenesc astfel de averi de la părinţii lor, averi făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii, nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii, până nu dau săracilor cele luate de la ei, căci ale lor sunt. De aceea, a zis Domnul, că mai lesne trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia Cerului. Dacă ne referim la bogăţiile sufleteşti, putem spune că orice creştin, fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă o comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cu ce poate să se îmbogăţească un creştin? Cu faptele cele bune! Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi în suferinţă şi să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.

“La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu toate însă sunt cu putinţă”
Vedem că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10, iar cu acestea ar fi putut să se mântuiască, pentru că le păzise din copilărie. El urmase, însă, poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai «ad litteram», de aceea, Domnul îl pune la încercare, atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeul Ceresc! În finalul acestei analize, să vedem că ucenicii Domnului, fiind nedumeriți, L-au întrebat pe Acesta: «Dar cine poate să se mântuiască»? Privindu-i, Iisus a zis: “La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu toate însă sunt cu putinţă”! Da, “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” şi, din această perspectivă, înţelegem întreaga operă de eliberare a omului de spectrul întunecat al maleficului, subliniind că aceasta devine realitate, numai atunci când prin liberă acceptare omul se face copărtaş la propria mântuire. Libertatea este darul cel mai preţios făcut de Dumnezeu omului, un dar pe care nu şi-l retrage, pentru că binele nu ar putea fi bine cu adevărat, dacă ar fi făcut împotriva celui născut să fie liber. Tradiţia spune că, după un timp, tânărul şi-a vândut averile, a dat banii săracilor şi L-a urmat pe Hristos.
Poate că drama de astăzi este aceea că mulţi dintre semenii noştri ajung la jumătatea drumului, şi adesea, fără motive neînţelese chiar de ei înşişi, dau înapoi. În felul acesta refuză chemarea pe care o face Domnul către ei. Cu alte cuvinte, Mântuitorul ne atenţionează prin acel tânăr bogat, să nu ne folosim în viaţă de jumătăţi de măsură, ci de măsuri întregi. Cei care se opresc din drumul lor şi nu-şi duc crucea până la capăt, sunt asemenea pietrelor care cad de pe un munte şi ajung în prăpastie! Deci, și noi să susținem că “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, fiindcă El pe toate cu înţelepciune le-a făcut, că omul aflat mereu sub vremi, trăieşte cu nostalgia de a se elibera de ele, cu nostalgia acelui «paradis pierdut» de care vorbea Nichifor Crainic, iar omul cu adevărat credincios și smerit se poate înălţa la această putere binevoitoare, numai prin râvna rugăciunii izvorâte din tăria credinţei şi când acceptă pe deplin conştient voia Lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu spune că la El toate poruncile sunt cu putință apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot”
În această penultimă Duminică de dinaintea sfârșitului Anului bisericesc, vom avea înaintea noastră, mai întâi Sluga nemilostivă, care, așa cum ne spune Mântuitorul Hristos, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanţi, dar la foarte scurt timp, această slugă, uitând binele pe care Dumnezeu i l-a făcut, l-a apucat de gât pe un altul mai amărât decât el, care îi datora doar câţiva bănuţi, doar 100 de dinari, fiindcă suma pe care el o datorase Stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât a celui ce îi datora lui acea sumă de 100 de dinari. Vedem, așadar, că diferenţa între datorii este ameţitoare, iar Iisus doreşte să sublinieze, prin aceasta, faptul că oamenii nu ne pot face nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi Lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a condus la moartea Fiului Său, iar dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, care este dincolo de orice răsplată, atunci şi noi trebuie să iertăm greşelile mai mici ale semenilor noştri, pentru că altminteri, noi nu putem spera la mila Lui Dumnezeu. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Iisus (Matei 18,35). Prin urmare, oameni buni, dacă Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o plătim sau să o anulăm cu ceea ce putem dărui de la noi, suntem obligaţi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit. Să ne gândim permanent și cu mare determinare că iertarea noastră din partea Lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi înșine, iar Dumnezeu voieşte ca noi să fim întotdeauna milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre călăuzitoare, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni. În acest fel, poate fi limitată și chiar stopată ura viscerală, violenţa domestică, se stinge dușmănia, se înlocuieşte intoleranța și răutatea cu bunătatea şi se schimbă “iadul” vieţii noastre în “bucurie a raiului”, prin luminarea minţii şi a inimilor noastre încă din viaţa aceasta pământească.

“Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine”?
Această Pericopă Evanghelică deslușește, cu adâncă pătrundere, faptul că la judecata de apoi, fiecare dintre noi vom fi judecați dumnezeiește și nu omenește! Vom fi judecați cu sfințenie, întru adevăr, de Dumnezeu, și nu cu patimă, iar acest lucru ar trebui să ne dea foarte mult de gândit, pentru că orice lucru trebuie să fie făcut cu mintea lui Dumnezeu, cu luminare de sus și nu după moda veacului, care nu percepe decât utilul și plăcutul vremelnic, mai puțin folositorul de durată, acela care te sfințește. Da, utilul și plăcutul te fac frumos în ochii tăi, te revelează propriu lumii tale, doar în aparență. Vedem foarte bine că ne sunt utile școala, civilizația, relațiile, «pilele» de care profităm cu ardoare, ne încântă viața în bunăstare, călătoriile, elogiile care ne hrănesc orgoliile, însă cu adevărat folositoare, pentru acum și pentru veșnicie, sunt lucrurile care te umplu de sfințenie și de bunătate în suflet! Școala și învățătura sunt bune, dacă înțelegi că ele te duc spre o tot mai mare cunoaștere a Lui Dumnezeu și a credinței, a sufletului oamenilor și nu spre indiferență și răutate. Civilizația e bună, dacă e un motiv de creștere în demnitate umană și în responsabilitate a fiecăruia dintre noi, așa cum relațiile sociale sunt benefice, dacă au drept scop zidirea și nu demoralizarea noastră. Viața în bunăstarea deplinătății stomacului e plăcută și nu e nicio problemă dacă ai proprietăți și bunuri multiple, atâta timp cât nu devii sclavul bogăției și al aroganței superficiale, pentru că e bine să luăm aminte că nici călătoriile, nici elogiile și nici demnitățile publice nu te fac să îți pierzi capul, dacă în orice clipă căutăm să înțelegem tot mai mult prezența și lucrarea Lui Dumnezeu în viața noastră și chiar în decursul istoriei omenirii. Numai atunci când propovăduim Voia Lui Dumnezeu și când sfințim pe cele primite de la Tatăl Ceresc putem arăta că El este prezent peste tot și că nicio clipă a istoriei nu se petrece în afara Lui. Doar că, în același timp, cele ale Lui ne depășesc cu totul și sunt mai presus de știința noastră, mai ales că toate cele pe care le înțelegem le-am primit prin bunătatea și luminarea Lui prea frumoasă, când ne spune: “Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine”? Da, pentru a ierta și pentru a fi milostiv, trebuie să te lupți mult cu tine însuți, să te exersezi în acele fapte bune care îți înnobilează sufletul, ca să vedem, din aceste considerente, că viața conformă Voii Lui Dumnezeu nu e una ușoară, ci e plină de privațiuni și de reconsiderări în privința pozițiilor noastre anterioare, vizavi de sănătate, prosperitate, relații interumane!

“Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat”
Poate că și astăzi, vedem că de multe ori pentru o sumă minoră, cel mai adesea, în comparație cu demnitatea umană, statul sau banca sau vreun cămătar te poate scoate afară din casă și să o pună în vânzare la licitație. Dar, a nu mai avea casă și nici familie e o mare dramă personală a semenilor și poate chiar a noastră! Tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca toți cei care Îl ascultau să înțeleagă faptul că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe alții! Judecata și iertarea Lui Dumnezeu depășesc închipuirea și înțelegerea omului! Numai Dumnezeu Se milostivește cu adevărat, fiindcă El a fost mișcat spre milă, atunci când cel datornic, adică cel păcătos, a căzut în fața Lui, I S-a închinat Lui și L-a rugat să îl păsuiască, să îi mai dea timp (Mt. 18, 26).
Iar Domnul, nu numai că i-a mai dat timp ca să se pocăiască, dar i-a și iertat întreaga datorie [Mt. 18, 27). Și când vorbim de datorie, în acest context, ne referim la Sfântul Botez, care ne șterge toate păcatele noastre și ne împacă cu Domnul, Cel Atotmilostiv și la continua iertare pe care o primim prin Sfânta Spovedanie și prin toate Tainele și slujbele Bisericii, ca să rostim cuvintele Domnului: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat”! Vedem, așadar, că Evanghelistul Matei, desăvârșit povestitor, ne arată discrepanța între o datorie de zece mii de talanți și cealaltă de numai o sută de dinari, tocmai pentru a sublinia cu acuitate nefirescul acțiunii «iertatului neiertător», poate o reacție de slugă netrebnică, prin gâtuirea și-apoi aruncarea în temniță a celui “mic” între datornici, un lucru care ne demonstrează că Dumnezeu răsplătește iertător și o anumită nemilostivire a omului, că Mântuitorul Hristos, nu de partea materială se îngrijește când le vorbește oamenilor, ci de aspectul cel dinlăuntru al vieții omului! Partea cea mai adâncă a Evangheliei Duminicii acesteia ne atrage atenția asupra inexplicabilei noastre insensibilități față de aproapele nostru, după ce am primit atâta milostivire din partea Lui Dumnezeu. Oare, cum de nu putem ierta, din toată inima, pe cei care ne greșesc cu ceva, când Dumnezeu ne iartă în fiecare clipă căderile noastre? Cum de putem ajunge slugi rele, viclene, nemilostive (Mt. 18, 32), dacă trăim din mila lui Dumnezeu? Iar, nemilostivirea noastră, dacă e asumată și nu ascunsă sub preș, e o mare mustrare a conștiinței noastre, pentru că ea ne spune că nu suntem ceea ce ar trebui să fim în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Pentru că minimul lucru pe care ar fi trebuit să îl nască în noi milostivirea Lui Dumnezeu e deschiderea către oameni, către dialog, către iertare, către găsirea de soluții la problemele de viață! De aceea, Domnul ne spune pe nume când ne numește răi sau vicleni (Mt. 18, 32), pentru că viclenia constă în a trece cu vederea lucrurile pe care trebuie să le facem pentru alții și a ne gândi numai la ceea ce ne iese drept arvună sau câștig din relația cu alții. Dar, de ce suntem vicleni și răi? Pentru că nu vorbim din inimă, nu ne comportăm fără interese ascunse și căutăm de fiecare dată subterfugii ca să nu iertăm, ca să nu ne smerim, ca să nu fim milostivi, ca să nu fim altfel decât datornicul nemilostiv!

Să ne învrednicim de auzirea glasului dumnezeiesc: «Iertate sunt greşelile Tale!»
Iar dacă Domnul ne vorbește în ultimul verset al Evangheliei Duminicii a 11-a după Rusalii că fundamentul milostivirii este iertarea, cum fundamentul iubirii este dăruirea de sine a omului, ca să ajuți pe cineva, trebuie să îi ierți prostia, neînțelegerea, egoismul, alte multe păcate, pentru care a intrat în bucluc, dar în același timp trebuie să îți asumi starea lui deplorabilă ca pe starea ta proprie, pentru ca să îl umpli de conștiința milostivirii tale, să dovedești că ai inima ta mare. Fiindcă numai atunci când te pui în locul celui fără mâini, fără casă, fără serviciu sau care are nevoie de o operație urgent, înțelegi ce înseamnă să fii primit toate lucrurile pe care nu le au cei care ne cer ajutorul, ca un dar de la Dumnezeu, dar să realizezi și ce mare bucurie e să împarți această trăire cu cei care vor să se bucure de milostivirea Lui Dumnezeu! Poate că luând în minte focul cel veşnic gătit celor ce s-au depărtat de calea pocăinţei, să iertăm din suflet celor ce ne-au greşit nouă, ca să nu ne osândim în veci cu cei ce au rămas cu inimile împietrite în faţa milei faţă de cei ce au greşit lor. Cunoscând mulţimea nedreptăţilor noastre şi că avem trebuinţă de iertarea Stăpânului Ceresc, să ne sârguim şi noi a alunga din inimă toate gândurile rele asupra celor ce ne-au greşit şi să-i întâmpinăm cu bunăvoinţă şi cu inimă iubitoare și plină de iertare! Dă-ne ajutor de sus, Doamne, ca să ne putem plăti datoria faţă de aproapele nostru, iertându-i din inimă şi rugându-ne pentru mântuirea lui, ca să ne învrednicim şi noi de iertarea Ta dumnezeiască! În Duminica aceasta suntem cu toții chemați să ne deschidem inima ca să pătrundă raza Duhului Sfânt, Care să şteargă toată răutatea închipuită prin gânduri neroditoare! Să lepădăm tot vălul răutăţii de pe inimă şi să o acoperim cu veşmântul ţesut din gânduri iubitoare ale înţelepciunii dumnezeieşti, fiindcă Însuși Dumnezeu răsplătește iertător și o anumită nemilostivire a omului! Dacă vom ierta din inimă celor ce puţin pot să ne greşească în această viaţă, ne vom învrednici şi noi de auzirea glasului dumnezeiesc: «Iertate sunt greşelile Tale!». Pentru aceasta, Hristoase, Dumnezeul nostru, trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste inimile noastre, ca să ne dăruiești roua pocăinţei care şterge toate gândurile răutăţii, făcând să strălucească raza iubirii de fraţi, a milostivirii și a iertării!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu răsplătește iertător și o nemilostivire a omului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Preoţia ce se primeşte prin Hirotonie are origine apostolică, este constructivă Bisericii şi comportă mai multe elemente normative:
– succesiunea istorică a episcopilor;
– cele trei forme sau trepte ale preoţiei: episcop, presbiter, diacon;
– dreptul exclusiv al  episcopilor de a hirotoni, în calitatea lor de proiestoşi ai Liturghiei;
– proiestosul comunităţii euharistice este cel hirotonit.
Preoţia ce se dă prin Hirotonie este un dar ce se oferă pentru totdeauna, deoarece Iisus este Cel ce cheamă, este şi Cel care timite, iar El rămâne credincios făgăduinţei Sale.
În acest sens, Hirotonia nu se repetă. Aşadar, Preoţia nu este o charismă care se dă şi se ia în mod provizoriu.
Preoţia prin Hirotonie sacramentală este un element constructiv al Bisericii, fiind una din expresile apostolicităţii Bisericii.
Preoţia prin Hirotonie episcopală derivă de la Hristos,  dar are loc în contextul Bisericii, ca popor sacerdotal. Darul e primit personal însă în presenţa comunităţii, după modelul coborârii Duhului Sfânt peste apostoli, în prezenţa Bisericii la Cincizecime.
Preotul este un ireproşabil, “exeplu frumos pentru toţi, gata de a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii, nebeţivi, nebătăuşi, neiubitori de câştig ruşinos, blând”. Preoţia nu este o slujbă ca oricare alta sau care ar putea fi încredinţată oricărui prin venit. “Vei unge pe acela pe care ţi-l voi spune Eu”, spune Dumnezeu lui Samuel, când era vorba de alegerea succesorului său la conducerea poporului ales (1 Rg 16.3). De aceea, Sfântul Apostol Pavel făcea atent pe ucenicul său Timotei, episcop în Efes, relativ la hirotonie: “Nu-ţi  pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora“ (1 Tim 5,22). Sfântul Ioan Gură de Aur avea cuvinte foarte aspre la adresa acelora care, la recrutarea clericilor, nu ţin seama de această condiţie fundamentală pentru intrarea în preoţie. ”…Noi suntem de vină spunea el-noi care pângărim preoşia atât cât atârnă de noi cu atâtea întinăciuni, încredintând-o la întâmplare unor oameni, care fără să-şi cunoască bine mai dinainte propriul suflet şi fără să se uite ce lucru mare este preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor se răzbună şi credincioşi din Biserică, aceasta fiind cea dintâi şi cea mai mare sursă de nenorociri pentru Biserica lui Hristos.
Dreptul Judecător îi va intreba: unde iţi  este  turma? Ai vândut-o?”
Pentru orice om, viaţa spirituală constituie cutia de rezonanţă în care se adună, se cerne ca printr-o  sită şi se selecţionează toate impresiile, cunoştinţele şi simţămintele venite din afară, prefăcându-se apoi în reacţiuni, în atitudini şi acţiuni a căror calitate depinde de forţa vibratoare a inimii fiecăruia, asa cum dulceaţa sunetului unei viori atârnă de calitatea materialului şi de sensibilitatea cutiei sale de rezonanţă. În laboratorul sufletesc al preotului se plămădesc, rodesc şi se prelungesc apoi în viaţa exterioară, ca nişte lăstari încărcaţi de rod, toate manifestările sale particulare şi publice, de aici izvorăşte conduita sa în familie, între prieteni şi cunoscuţi, în societate şi aşa mai departe. Cu adevărat se poate spune despre inima unui preot cu intensă trăire interioară că râuri de apă vie curg dintr’însa, precum zice Mântuitorul (In 7,38).
Am putea spune că misiunea duhovnicească a preotului nu începe în sfântul altar şi pe amvonul  bisericii, ci chiar de la altarul interiorului său sufletesc. “Pe scena vieţii lăutrince se dau cele mai grele lupte morale asupra gândurilor şi a înclinărilor rele, asupra ispitelor la păcat, asupra păcatului însuşi. Pe altarul vieţii lăutrince se aduc cele mai grele, dar şi cele mai bine plăcute jertfe smulse mândriei, egoismului, lăcomiei, pornirilor instinctive minore,- smulse omului natural….
Viaţa duhovnicească nu e totuna cu cultura preotului. În componenţa ei intră desigur şi o mare doză de cultură, dar ea nu e totul. Căci pot fi preoţi foarte culţi, cu o viaţă spirituală searbădă şi rece, care nu iradiază caldură sufletească şi dimpotrivă, pot fi preoţi cu mai puţină cultură, dar cu o intensă trăire lăuntrică şi capabili să stârnească şi în alţii scântei de duh şi entuziasm.
O viaţă spirituală bogată se manifestă prin tendinţa de interiorizare, înclinarea spre meditaţie şi contemplaţie, iubirea de singurătate, de izolare, de tăcere şi linişte(isihie), de care simţim din când în când nevoia. Râvna pentru rugăciune şi sârguinţa spre desăvârşirea morală, spre purificare, spre asceză şi desăvârşirea în virtute, sunt alte semne distinctive, prin care se manifestă şi se recunoaşte omul de intensă trăire lăuntrică şi duhovnicească.
“Luminată este treapta şi haina preoţiei, dar numai dacă are şi sufletul împreună- strălucind înlăuntru, prin curăţire”.
Cu cât viaţa interioară a preotului va fi mai bogată, mai intensă şi mai profundă, cu cât posibilităţile de care va dispune vor fi mai variate, cu atât puterea lui de rezistenţă faţă de greutăţi şi obstacole va fi mai mare, iar strădania şi activitatea lui, mai bogate în roade şi succese. Şi dimpotrivă, fără un asemenea suport lăuntric al faptelor noastre, preoţia rămâne stearpă, neproductivă şi sterilă, ca un pom uscat. Neglijarea vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului de unde decurge puterea preoţiei. Sărăcia sau amorţirea ei aduce după sine anchilozarea puterilor sufleteşti ale preotului; legătura lui cu cerul slăbeşte, dragostea se răceşte, entuziasmul şi zelul sacerdotal scade sau se stinge cu totul.
Datoria preotului de a-şi cultiva, adică de a spori, a îmbogăţi şi a aprofunda necontenit viaţa sa duhovnicească şi de a întreţine veşnic vie şi neatinsă acestă flacără interioară, care iluminează şi încălzeşte întreaga sa fiinţă şi care fecundează întreaga sa  activitate şi manifestare exterioară. Eforturile spre desăvârşire ale preotului trebuie îndreptate deci mai întâi spre interiorul finţei sale: ”Podoaba voastră să nu fie cea din afară … ci omul cel tainic al inimii, în nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştea, care e de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”. În îndeplinirea datoriilor sale reclamate de cultul divin, preotul oficiază în numele şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştei credincioase către El. Sfinţii părinţi şi tâlcuitori ai liturghiei afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos, dar totodată este şi reprezentant, împuternicit, delegat sau interpret al Bisericii, adică al comunităţii credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele acestora.
Preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică  pentru a mijloci legătura oamenilor cu divinitatea pe de o parte, pentru a-I da lui Dumnezeu  cinstea şi mărirea ce I se cuvin din partea făpturilor, iar pe de altă parte a dobândi de la El şi a transmite oamenilor harul Său sfinţitor şi toate cele ce sunt de trebuinţă vieţii noastre spirituale. Când săvârşeşte deci slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării sau sarcinii sale primordiale, principale şi caracteristice. Preotul este adică, mai întâi de toate, un sfinţitor şi abia în al doilea rând un învăţător şi conducător al turmei sale. Oficiul de liturghisitor al preotului creştin ortodox constituie deci, nu numai punctul cel mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultimă linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi. Este de prisos să mai amintim că acest oficiu, din cauza sublimităţii sale, constitue şi o sarcină de încredere, care reclamă din partea liturghisitorului un înalt grad de sfinţenie în slujba sa.
Am vrut ca toţi preoţii noştrii să poată spune, împreună cu mine: “Am îmbrăcat haina preoţiei lui Iisus Hristos dintr-o uriaşă nevoie sufletească. M-am supus unei porunci atotcuprinzătoare.”
Iconom Stavrofor, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu, Gorj

Articolul Laboratorul sufletesc al preotului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Cunoaşterea lui Dumnezeu (II) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Cuvântul şi duhul lui Dumnezeu nu pot fi separate, de aceea Sfânta Scriptură şi Tradiţia sunt inseparabile în viaţa Bisericii. Biserica primeşte cuvântul Evangheliei împreună cu Duhul Sfânt (Fapte,15,7). Apostolii au început să facă cunoscut pe Iisus Hristos- “şi pe Acesta, răstignit”( I Cor;2,2), după ce au primit puterea Duhului Sfânt la Cincizecime, iar Duhul este Duhul Adevărului (Ioan 15,26), Care dă Bisericii facultatea de a primi şi de a creşte în Evanghelia descoperită de Iisus (Ioan 16,13).
Mărturia Sfintei Scripturi şi cea a Tradiţiei formează un întreg, de aceea ele sunt complementare, pentru învăţătura şi practica Bisericii. Pentru Biserică, Biblie şi Tradiţie formează un singur şi unic “depozit” apostolic (I Cor. 12,11). Scrierea Noului Testament a avut un scop precis (Ioan 20,30). El nu epuizează revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. El recunoaşte profunzimea şi bogăţia tainei şi voii lui Dumnezeu (II Cor. 12,7-10). Chiar în întruparea Sa, Dumnezeu ”reţine unele din Tainele Sale”. În Sfânta Scriptură se află voinţa lui Dumnezeu. Tradiţia vorbeşte de “marea taină a Scripturilor“ şi încurajează “contemplarea Sfintelor Scripturi”. Fiecare cuvânt, fiecare simbol sunt vehicule fragile spre alte taine. Noul Testament a recurs la o anumită vorbire poetică, simbolică, metaforică, anume pentru a proteja această mare taină a revelaţiei dincolo de text. În fond, Noul Testament este o carte despre iubirea lui Dumnezeu (cf. I Cor.12). Înţelepciunea lui Dumnezeu e purtată în vasul argilos al cuvintelor. Aceste cuvinte de lut sunt doar instrumente ale acestei lumi. Pe de o parte, Sfânta Scriptură are autoritatea ei normativă, în totalitaea ei, afirmată de Tradiţie. Nu numai la Liturghia euharistică, ci şi în slujba Tainelor, în predică, în rugăciune, în toate faptele sale, Biserica vesteşte adevărul Evangheliei. Nu există act al Bisericii fără această amintire a persoanei lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, “plinirea Legii şi  a proorocilor”, “Care a împlinit toată iconomia Tatălui”, Care a făcut totul ca să ne înalţe în ceruri şi să ne dăruiască Împărăţia care va să vină, aici şi acum. Biserica- comunitate de credincioşi- este ţinută să pastreze cuvântul lui Dumnezeu cel viu, valorile Evangheliei care dau sens vieţii şi existenţei, care dau indentitate unei comunităţi umane. Numai păstrând cuvântul lui Dumnezeu, ea poate să ridice vălul de pe idolii care maschează prezenţa, semnele şi minunile lui Dumnezeu în istorie şi în creaţie.
Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca un întreg. Fiecare carte a Bibliei are structura ei proprie, stilul ei specific, totuşi Biblia are unitate teologică. Este adevarat că exegeza biblică ecumenică actuală a pus în evidenţă diversitatea ca o realitate legitimă în cadrul canonului biblic. Dar această diversitate nu distruge consensul  esenţial în unitatea Noului Testament. Căci Noul Testament a fost scris nu numai pentru a proclama Evanghelia şi a chema la convertire şi la botezul în numele Sfintei Treimi, ci şi pentru a reuni poporul lui Dumnezeu în jurul “noului Legământ”, în jurul “Legii celei noi”, adică pentru a consolida unitatea în diversitate a Bisericii. Dacă Tradiţia reuşeşte să păstreze un consens permanent în păstrarea, acceptarea şi trăirea Evangheliei lui Hristos, aceasta este cu putinţă deoarece acest consens exista deja în Noul Testament.
Pe de altă parte, în Tradiţie, Biserica leagă cuvântul Evangheliei de realităţile şi existenţa concretă a celor ce cred. Ea nu separă credinţa de viaţă, de aceea repune, într-o situaţie misionară şi pastorală dată, mesajul permanent al Evangheliei, Biserica ţine ca Tradiţia Sfântă să nu fie înlocuită cu valorile istoriei, ci ca acestea să fie transfigurate, sfinţite.
Biserica se lasă călăuzită şi inspirată de Duhul Sfânt, Biserica este fidelă Sfintelor Scripturi care sunt  cuvânt al lui Dumnezeu, prin aceea că lasă loc prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt, se recunosc semnele şi minunile făcute de Dumnezeu printre neamuri (Fapte 15, 12).
Biserica nu separă mărturia biblică de cea a tradiţiei deoarece este unul şi acelaşi Duh care e prezent şi lucrează în ele (cf.I Cor.12,11). Duhul Sfânt este în acelaşi timp “făcătorul Sfintei Scripturi” (Mărturisirea de credinţă-1642, întrebarea LXXII), adică Duhul este cel care “descoperă” învăţătura lui Hristos (Ioan 14,26 Fapte 22,17,21) şi ”doctor al Bisericii” (Chiril al Ierusalimului), ”Locţiitor al lui Hristos” (Irineu, Contra ereticilor), mai ales prin învăţătura dată Apostolilor (Fapte 15,28).
Tradiţia patristică a dat o mare importanţă discernământului comunitar, eclesial, al Sfintei Scripturi, lecturii şi interpretării comune, liturgice. Căci Sfânta Scriptură este opera Bisericii în sens de comunitate, de discipoli ai lui Hristos, care a luat fiinţă la Cincizecime, pe temelia mărturiei Apostolilor şi cu puterea Duhului Sfânt. Hristos se împărtăşeşte martorilor Săi, Apostolilor. Nici cuvântul lui Hristos transmis Apostolilor, nici puterea Duhului Sfânt ce s-a pogorât peste aceştia la Cincizecime, nu pot fi găsite fără această Biserică. Cine caută adevărul şi harul lui Dumnezeu îl caută în Biserică. În această Biserică, Apostolii constitue un grup unic ca “martori” ai lui Hristos, de aceea Biserica e zidită pe temelia lor.
Noul Testament nu propune un model de Biserică numai cu o singură instituţie, cea sacerdotală, care ar avea facultatea în mod exclusiv de a interpreta şi predica cuvântul. Primirea, interpretarea şi propovăduirea cuvântului constituie subiecte pentru orice creştin. Nu numai pentru că fiecare credincios este, prin Botez şi prin Duhul, “învăţat de Dumnezeu”(I Tes. 4:9), iluminat şi uns să înţeleagă voia lui Dumnezeu, ci şi pentru că există un discernământ comunitar colectiv al Sfintei Scripturi, ca scriere comună a Bisericii. În felul acesta şi mirenii au dreptul şi facultatea de a citi şi interpreta Biblia.
În virtutea Hirotoniei în treapta Preoţiei, preotul are datoria şi facultatea, pe lângă pregătirea teologică necesară, de a călăuzi poporul credincios în păstrarea şi trăirea Evangheliei. Rolul său pastoral este acela de a întreţine vie conştiinţa eclesială a comunităţii, de a aprinde discernământul ei spiritual atunci când slăbeşte sau se stinge.
Credinţa personală nu se poate separa de credinţa comună. Discernământul personal şi conştiinţa eclesială sunt complementare.
Interpretarea Sfintei Scripturi este o operă comună, eclesială, la care participă deopotrivă preoţii unşi ca mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii în Taina Mirungerii. În viaţa bisericească toate aceste slujiri conlucrează, fiecare după chemarea sa: fie capacitatea Harismatică personală a celor “unşi” în Tainele Mirungerii, fie autoritatea de a învăţa a celor hirotoniţi sacramental, în slujba sacerdotală.
Iconom Stavrofor, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă,Tg-Jiu – Gorj

Articolul Autoritatea Bibliei în Biserică apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Tradiţia ortodoxă consideră venirea Duhului Sfânt peste Apostoli şi ucenici la Cincizecime ca ultim act în iconomia mântuirii al cărei autor principal este Iisus Hristos: “Cel ce din sânurile Tatălui S-a deşertat pe Sine şi din cer pe pământ S-a pogorât şi a luat toată firea cea omenească şi a îndumnezeit-o; şi după aceea iarăşi S-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu–Tatăl şi a trimis peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli pe Duhul cel Dumnezeiesc şi Sfânt, de-o fiinţă şi de o putere, întocmai slăvit şi împreună veşnic; şi printr-Însul i-a luminat pe ei şi prin ei toată lumea”.
Numirile Duhului Sfânt în imnologia ortodoxă sunt pline de poezie şi de simbolism: Dumnezeu şi îndumnezeitor, Viaţă şi Duh de viaţă făcător, Lumina şi de lumină dătător, Binele şi vistierul bunătăţilor. În afară de aceasta, tradiţia ortodoxă a subliniat câteva aspecte importante ale lucrării Duhului Sfânt: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit ”- text care se zice la Botez şi la înmormântare  este o referinţă la cele două braţe ale lui Dumnezeu, Fiul şi Duhul, prin care lumea a fost creată şi transfigurată: “Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună lucrarea Duhului Sfânt; Sfinte tare, prin Care am cunoscut pe Tatăl şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule mângăietor, Care din Tatăl purcezi şi prin Fiul străluceşti”.
Duhul Sfânt este cel care susţine în existenţă totul. „Prin Sfântul Duh tot sufletul viază”.
Căderea în păcat a omului a adus nu numai corupţia umanului şi dezordinea în creaţie, ci şi pierderea Duhului Sfânt. “Părăsirea” lumii păcătoase de către Dumnezeu se vede în această lipsă de Duhul Sfânt, pe care toţi profeţii Vechiului Testament o deplâng. Psalmistul se roagă: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Acest Duh vine, la întruparea Fiului lui Dumnezeu, să sfinţească şi să umple firea umană. La Botezul Domnului are loc această restituire a Duhului umanităţii pe care o părăsise. Tot astfel se explică şi Taina Mirungerii prin care Duhul se redă unei persoane nou botezate din abundenţă.
Venirea Duhului Sfânt peste Apostoli şi Ucenici la Cincizecime constituie o autorevărsare a lui Dumnezeu în umanitate şi istorie, asigurarea fermă că împăcarea prin crucea lui Hristos între Dumnezeu şi lume este o realitate unică şi ireversibilă. De aceea “nimeni nu poate să spună: “Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt”. Duhul însuşi vine nu numai să amintească pe Hristos–cel-Înviat. În Biserica veche mărturisirea lui Hristos-cel-Răstignit reprezintă criteriul esenţial de a discerne prezenţa Duhului. Oricine contrazice pe Hristos-cel-Răstignit nu este de la Duhul. Duhul ne duce la Hristos şi ne aduce pe Hristos, dar totdeauna pe Hristos care poartă semnul crucii. Hristos-cel-Înviat a fost recunoscut după semnele cuielor.
Duhul este Mângâietorul şi Apărătorul creştinilor, în numele lui Hristos, El vine în ajutorul slăbiciunilor credincioşilor şi Se roagă pentru ei cu suspine de negrăit,-“Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”. Creştinii au primit “libertatea Duhului“ sau libertatea lui Dumnezeu, de aceea ei constituie un factor înnoitor şi creator în toate domeniile vieţii umane. Datorită acestei libertăţi, creştinii pot privi spre cer, pot imagina, pot deveni imitatori ai lui Dumnezeu pe pământ. Libertatea se manifestă în dezlegarea reciprocă şi în stabilire de relaţii drepte cu semenii. Numai cei liberi se pot acredita şi dezlega reciproc. “Nu poţi fi fericit, dacă împilezi pe aproapele tău”.
Duhul este cel care împarte darurile Sale, şi le împarte cum voieşte. Biserica şi creştinii sunt chemaţi nu numai să recunoască aceste daruri, ci şi să le fructifice pentru bunăstarea tuturor. Căci darurile, izvorând din acelaşi Duh, nu se exclud unele pe altele, ci, în comunitatea creştină, ele trebuie să existe pentru fiecare în parte şi pentru conlucrarea tuturor slujitorilor, corespunzător acestor daruri.
Cei ce au primit misiunea de a “chivernisi”, aceia sunt datori să asigure simfonia acestor daruri.
-Având în vedere “covârşitoarea bogăţie a harului”, viaţa creştină este o continuă creştere în plinătatea Duhului. Punctul de plecare în această “creştere” este Botezul, căci toţi câţi în Hristos au fost botezaţi, sunt îmbrăcaţi în Duhul Sfânt, primind unul din darurile Sale. Nici unul dintre cei ce s-au botezat şi cred în Hristos nu rămâne nepăsător faţă de harul Domnului, dacă nu s-a predat pe sine la toată lucrarea potrivnic şi nu şi-a întinat credinţa prin fapte necuvenite, sau nu convieţuieşte cu trândăvia şi cu nepăsarea. Dar cel ce a păzit pârga Sfântului Duh, pe care a promis-o din Sfântul Botez, nestinsă, sau dacă s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptăţii, nu se poate să nu primească şi plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevoinţă se învredniceşte, primind plinătatea Duhului, sau de cuvântul înţelepciunii lui Dumnezeu spre învăţătura Bisericii; sau de cuvântul cunoştinţei Tainelor lui Dumnezeu prin acelaşi Duh, ca să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor; sau de credinţa din inimă, prin acelaşi Duh, spre a crede în făgăduinţele lui Dumnezeu, ca Avraam; sau de darul vindecărilor, în acelaşi Duh, spre tămăduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga demonii şi a face semne; sau de deosebire a duhurilor, spre a cunoaşte cine grăieşte în Duhul lui Dumnezeu şi cine nu; sau de tălmăcire a diferitelor limbi; sau de harul mângâierii celor întristaţi; sau de darul cârmuirii turmei şi a poporului lui Dumnezeu; sau de dragoste faţă de toţi şi de darurile ei, de îndelungă-răbdare, de bunătate şi de toate celelalte, iar dacă nu va fi cineva părtaş de nici unul din acestea, nu pot să spun că unul din aceştia e credincios sau că face parte din rândul celor ce au îmbrăcat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez. Cel ce caută Duhul lui Dumnezeu şi darurile Acestuia trebuie să le caute în Biserică, deoarece ea este templul viu în care Duhul S-a coborât la Cincizecime.  Dumnezeu a ales să lucreze în şi prin această comunitate, în care a trimis Duhul Sfânt, prin care vine Împărăţia Sa, şi prin Care se zice voia Sa, precum în cer şi pe pământ.
Biserica condusă de Cuvântul lui Dumnezeu predică, învaţă, celebrează, judecă, face totul sub lucrarea Duhului Sfânt. Este de datoria tuturor credincioşilor să nu stingă Duhul Sfânt în viaţa lor şi în viaţa Bisericii ca instituţie. “Nu stingeţi Duhul” este mai degrabă un avertisment, deoarece Duhul, nu poate să fie stins. Rugăciunea proprie Bisericii este: “Vino, Duhule Sfinte”.
La Cincizecime, prin venirea şi lucrarea Duhului Sfânt asupra comunităţii apostolice din Ierusalim, Biserica este desemnată a fi trupul lui Hristos, templul lui Dumnezeu noul popor al lui Dumnezeu (Petru 2,10).
Unitatea dintre Hristos şi Biserica Sa, dintre cap şi trup rămâne “taina cea mare” de care vorbeşte Apostolul Pavel (Efes. 5, 24-32). Dar toţi sunt datori să se “alipească” de Domnul, să devină mădularele Sale unindu-se cu trupul Său, Biserica, pentru ca astfel El să fie capul lor; iar cei mulţi să fie un trup al lui Hristos, “Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al credincioşilor”. Existenţa unei comunităţi creştine istorice în ziua Cincizecimii, înţeleasă ca lucrare permanentă a lui Dumnezeu şi manifestare anticipatoare a Împărăţiei, nu epuizează iconomia mesianică a lui Hristos, aceea de a aduna pe toţi în El. Evangheliile vorbesc de această deschidere a Împărăţiei pentru toţi: “Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor”.
Pentru Apostolul Pavel, aceasta este “Taina voii lui Dumnezeu“, propria Sa rânduială pentru ca astfel toate să fie reunite în Hristos (Efes. 1, 9-10).
Pentru el, “plinătatea trupului” constă în: recunoaşterea locului şi misiunii poporului Israel în Vechiul Testament, inclusiv convertirea acestui popor, continuitatea “alianţei” în noul popor al lui Dumnezeu, Biserica, care are toate calităţile unui popor ales: “Căci voi sunteţi aleşi, sfinţiţi şi iubiţi de Dumnezeu”; răspândirea Evangheliei la toţi.
Hristos a desfiinţat peretele cel din mijloc dintre cele două lumi (Efes. 2,14), ca astfel să le aducă la “unitatea credinţei”(Efes 4,13) şi să facă din ele un popor unic.
Taina Mântuirii în Hristos se produce în Biserică, pentru că Hristos, fiind Capul Bisericii, este locul şi lumea tuturor, iar Biserica, fiind trupul Lui, este locul şi lumea lui Dumnezeu. În Biserica Sa, prin mărturia fiecărui creştin în parte şi a comunităţii ca întreg, Hristos însuşi, îşi extinde plinătatea Sa, de aceea “Cine priveşte spre Biserică priveşte spre Hristos, Care Se zideşte şi Se măreşte pe Sine, prin adăugirea celor ce se mântuiesc”.
Iconom Stavrofor, Preot GHEORGHE STOICHIN,  Spitalul judeţean de urgenţă Tg-Jiu

Articolul Rusaliile în Sfânta Biserică apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

“De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”
Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare este la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, când a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum bine mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârşi opera de răscumpărare şi mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce, fiindcă mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…” (Ioan 14, 15-18). Putem spune că darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgâne la creştinism, pentru că, într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor, iar iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi, același Apostol Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13,8), deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului, ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată pilduitor şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult! Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curând izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare. De fapt, ei erau atraşi neverosimil şi încântaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă, iar pentru aceea se făceau atunci semne. Poate în acest sens, unele dintre charismele cele duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă, iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi. Aș spune, deci, eu acum n-am nevoie de semen, că acela care nu crede, are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog, nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semnul ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare, li se dădeau semne, dar nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”, încheie Sf. Ioan Gură de Aur! În acest sens, ne zice marele Apostol Pavel: «Limbile sunt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor» (I Corinteni).

Apostolii cei insuflaţi vorbeau limpede, atât oamenilor, cât şi Lui Dumnezeu
În Duminica a 8-a după Sfintele Paști, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin cuvinte fără noimă sau prin vorbe fără acoperire, pentru că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Unii oameni consideră că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi, însă, învăţăm că Apostolii cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles, atât oamenilor, cât şi lui Dumnezeu, uneori putând fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici, mai ales că în Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12). În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire. Un creștin cu aplecare la credință, va putea să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfânt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi, pentru că marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate anterior, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile, pentru că numai acela care se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are şi pe Duhul Sfânt în el! Omul credincios va dovedi mereu că Duhul lui Hristos este în el şi lucrează în el, fiindcă va fi gata totdeauna să servească şi fericit să slujească Lui Dumnezeu cu o seninătate şi o bucurie firească, niciodată forţată, fără a face un lucru ca să arate pe virtuosul sau din obligaţie, dacă nu ezită nici măcar o clipă în a sluji Domnului! Chiar când este încărcat de griji, credinciosul rămâne acelaşi om liniştit, senin, egal cu el însuşi, mereu îndurat și milostiv! Mulți dintre noi suntem schimbători, fiindcă aceasta e, de altfel, condiţia, legea firii noastre, dar acest suflet care rămâne neclintit în inima credinciosului, cu aceeaşi bunătate, dragoste, pace… desigur e «locuit de altcineva», pentru că în el e Duhul Aceluia despre care Apostolul a vorbit întotdeauna prin cuvintele: «Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci» (Evrei XIII, 8).

Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în Duhul Sfânt
Trebuie să înțelegem, deci, cât de mare este praznicul acesta, fiindcă S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească şi să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Iar toți cei care ne închinăm în dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfânt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos, ca prin botez să devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe prin credință. Doar prin taina Ungerii cu Sfântul Mir, noi primim pecetea harului Duhului Sfânt. Prin spovedanie, noi ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, cel care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mântuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos. Datoria noastră principală este să nu întristăm Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcatele noastre, prin greșelile noastre! Dar, nici să alungăm Sfântul Duh de la noi prin necredinţă, mândrie, desfrânare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele arienilor din zilele noastre și să ne smerim de îndată, ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt! Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mântuire, de aceea, să nu le amânăm la vremea bătrâneţii, ca să nu murim ai nimăbui, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sângele Lui Hristos. Să ne îndepărtăm de păcate, fiindcă păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi! De asemenea, să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică, nici harul Duhului Sfânt! Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor, al duhovnicilor! Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Pentru aceasta, e bine să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică. Numai prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt! Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc Mângâietorule, Duhule al Adevărului…”. Rugăciunea este calea mângâietoare pe care o urmăm, atunci când vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfânta Treime!

S-a Pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli ca «o suflare» de vânt
Cuvântul «RUSALII» provine de la sărbătorea romană ROSALIA, ziua pomenirii morţilor prăznuită în timpul când înfloreau trandafirii şi care avea loc cam în acelaşi timp cu a comemorării pogorârii Duhului Sfânt. În ziua de Rusalii, Sfântul Duh pogoară în foişorul din Ierusalim, în chipul limbilor de foc, pentru a fi prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenţei şi lucrării Sale pretutindeni în creaţie. Sionul devine Noul Ierusalim, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu credincioşii Săi, Sfânta Biserică, locul în care Dumnezeu este de faţă cu adevărat şi sălăşluieşte cu credincioşii Săi în istorie, pentru a împlini făgăduința cea mare, iar făgăduinţa s-a împlinit în Duminica Cincizecimii, când, într-adevăr, S-a Pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli ca «o suflare» de vânt, sub chipul limbilor «ca de foc», şi a revărsat în ei o putere nouă, necunoscută lumii până atunci, care a făcut din pescarii simpli şi fricoşi, de până atunci, cei mai devotaţi Apostoli şi cei mai neînfricaţi misionari, cum n-a mai avut lumea niciodată! Împotriva tuturor vitregiilor lumii şi împotriva tuturor păcatelor ei îndătinate, Sfinţii Apostoli au izbutit să resădească în inimile oamenilor cea mai curată şi cea mai luminoasă învăţătură, Evanghelia dragostei şi a păcii, pentru a produce, cu cele mai simple mijloace, cea mai mare revoluţie morală şi religioasă cunoscută în istoria lumii prin răspândirea creştinismului. Acest este motivul principal pentru care Rusaliile au fost, sunt şi rămân un mare semn de întrebare pentru toţi cărturarii lumii, o problemă grea pentru toate minţile care bolesc de necredinţă şi o mare îmbărbătare pentru toţi predicatorii Sfintei Evanghelii! În Simbolul credinţei noastre creştine, fiecare dintre noi mărturisim despre Sfântul Duh că El este «Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci», fiindcă El este veşnic, fără început şi fără sfârşit, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, mai ales că El are în Sine toate atributele dumnezeirii şi este prezent şi activ în toate lucrările îndreptate spre lume ale Sfintei Treimi!
Prof. Vasile Gogonea

Articolul Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu pogoară puterea sfințitoare a Duhului Sfânt apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

A scuipat pe pământ şi în felul acesta a făcut tină, folosind şi pământul pentru vindecare, încât să arate că din acel praf, din care a fost creat la început întreg trupul, se creează în acest moment şi partea care lipseşte.  O amestecă cu scuipat şi lipeşte astfel pupilele desfăcute, încât să aibă comunicare, ca să ne arate vădit că prin puterea gurii Lui Logosul le-a făcut pe toate. Deoarece “cu cuvântul Domnului cerurile s-au întâlnit şi cu Duhul gurii Lui toată zidirea”, dar şi pentru altă pricină vindecă cu tina: ca să-i aducă la evlavie şi teamă pe cei care, puţin mai târziu urmau să-L batjocorească, scuipându-L. Dar n-a micşorat obrăznicia celor lipsiţi de minte, ci a răbdat scuipăturile multora, Cel care le-a făcut pe toate prin scuipat.
Prin această primă lucrare, arată puterea Lui creatoare şi, poruncind orbului să se spele la Scăldătoarea Siloamului, ne arată mântuirea venită prin apă, pe care a dăruit-o Siloamul (Siloam se tâlcuieşte “trimis”). Pentru că atunci vedem cu adevărat, când ieşim din apa tainică a Botezului, atunci ne străluceşte lumina harului, când puterea acestei taine spală necurăţia şi întinările păcatelor. Şi toţi cei care ne spălăm prin apa Siloamului vedem lumina cea duhovnicească “care luminează pe tot omul care vine în lume”. O, minune a marii binefaceri! Cu puţin înainte a plecat din scăldătoare orbul, înseninat la faţă şi vâzând curat razele de soare. Cu uimire au văzut vecinii şi cunoscuţii întâmplarea şi s-au tulburat de modul nemaiîntâlnit al vindecării. Omul se plimba prin cetate, ca să fie văzută de toţi lucrarea nemaiauzită şi uimitoare a celui care S-a născut în Betleem, a Pruncului mic culcat în iesle şi înfăşat în scutece. Pentru că acestea sunt realităţile care i-au împiedicat pe iudei să nu creadă în dumnezeire.
Aşadar, o voi, nesăbuiţilor şi învârţoşaţilor la inimă, cercetaţi în mintea voastră pe toţi oamenii veacurilor! Începeţi de la Adam şi aflaţi-i pe cei de după el şi spuneţi-mi dacă s-a întâmplat cuiva ceea ce s-a întâmplat acum. Mai există în lume vreo asemenea vindecare? Dar voi stăruiţi să-L numiţi fiul tâmplarului- “nu este acesta fiul teslarului?”, Căruia Îi ştiţi fraţii şi locuinţa? Enumeraţi-I toate umilinţele, certaţi-L, dispreţuiţi-L cât doriţi, dar dacă nimic asemănător nu s-a întâmplat vreodată unui om, nici lumea n-a cunoscut o întâmplare asemănătoare, atunci deschideţi ochii voştri şi priviţi în faţă adevărul, osândind nesăbuinţa voastră! Alergaţi şi voi la Siloam, ca să vă ungeţi şi să nu muriţi orbi!
După cum se pare, evreii nu şi-au revenit deloc. Nici prin cuvinte n-au vrut să înţeleagă, nici faptele nu i-au cuminţit, nici minunile n-au stârnit în sufletul lor evlavie, ci, dimpotrivă, din nemulţumirea lor trufaşă, au încercat în mii de feluri să le şteargă şi să le piardă pe toate. Dar răutatea s-a întors împotriva lor, pentru că, cu cât se arătau mai necredincioşi şi se străduiau prin întrebările lor să respingă faptele, cu atât mai mult adevărul se întărea. Au păţit precum fiarele acelea rănite de cineva, dar pentru că sabia n-a pătruns adânc în pântecele lor, au năvălit sălbatice asupra omului aceluia, sfâşiindu-l.
Şi-au arătat de la început reaua lor credinţă, căutând să afle dacă s-a prezentat însuşi orbul sau altul în locul acestuia. De aceea, omul le-a întărit clar, înştiinţându-i despre modul în care a avut loc vindecarea, adică faptul că medicamentul împotriva orbirii a fost tina cu care Isus i-a uns ochii. Şi când şi-a spălat tina în scăldatoare şi-a găsit lumina. De aceea s-au mirat vecinii şi le-au ţinut minte, le-au cercetat şi fariseii şi n-au crezut.
Al doilea vicleşug cu care au încercat să prevestească întâmplarea minunată a fost strădania lor de a arăta că nu Hristos a fost Cel Care l-a vindecat. Deoarece omul L-a propovăduit pe Mântuitorul şi prin mărturisirea predicii lui i-a atribuit harul, lăudându-L pe Binefăcător, aceia au închis gura şi, cu mintea întunecată, pentru că nu aveau ce să facă, au revenit la aceeaşi discuţie. S-au mirat că a fost orb din naştere, i-au căutat pe părinţii lui şi au cercetat totul cu acrivie, nu pentru ca să confirme evenimentul, ci ca să afle vreun pretext să dezmintă minunea şi, ticluind o uneltire mincinoasă, să respingă năvălnicia mulţimii care crede.
Ce răutate nemărginită! Să se războiască cu Adevărul şi să-l dărâme, în loc să se închine Binefăcătorului şi să se minuneze de puterea Lui, străduindu-se să arate drept neînsemnate lucrările Lui! O, fariseilor, încredinţaţi-vă de la părinţi că omul s-a născut orb, alergaţi iarăşi la cel orb pentru a doua şi a treia oară, ca să vă descopere acela răutatea şi viclenia pe care o ascund aceste argumente. Dar voi, când încercaţi prima deziluzie, alergaţi la a doua, când o încercaţi pe a doua şi pe a treia mergeţi mai departe. Urmaţi calea vulpii viclene. Sunteţi înconjuraţi de pretutindeni de cursele adevărului, vă arătaţi neputincioşi să tăgăduiţi minciuna, nu există altă cale de ieşire, dar cu toate acestea, nu vă daţi înapoi cu orice chip să zăpăciţi lucrurile, ţesând pânza de paianjen cu toată meşteşugirea voastră. Dacă viclenia voastră este neputincioasă şi nefolositoare, iar boala voastră este moştenită, copiii sunt asemenea părinţilor necredincioşi. La fel s-au purtat şi aceia în faţa minunilor din Egipt. Au fost salvaţi din războaie în chip preaminunat şi nesperat, dar s-au arătat necredincioşi faţă de Cel care le-a dăruit mântuirea. S-au hrănit cu mâncăruri în chip mai presus de fire, dar erau mai nemulţumitori decât cei care mureau de foame. Au primit mana care le era trimisă din cer,însă şi-au dorit mirosul cărnurilor Egiptului. În timpul zilei erau acoperiţi de un stâlp de nori, ca să nu fie chinuiţi de arsurile soarelui, iar noaptea erau luminaţi de stâlp de lumină, bucurându-se de un nou luminător în afară de lună. Şi ca şi cum n-ar fi primit nicio binefacere dumnezeiască, când Moise s-a suit în munte ca să le dea Legea şi a întârziat să se întoarcă, aceştia au căutat şi au aflat zei noi şi inexistenţi. Sunteţi moştenitorii nemulţumitorilor, căci  nici Legea n-aţi iubit şi harul l-aţi urât. Vă trebuie toiag spre îndreptare, făcut nu din lemn de nuc, ci din fier.
Vedeţi un om care, chiar dacă a văzut lumina, s-a găsit în întuneric până la această vârstă. El nu ştie ce este vederea şi este îndrumat de ochi străini. În fiecare zi stă înaintea templului, vădindu-şi suferinţa, ca să-i atragă pe mulţi la milostenie şi are toată cetatea martoră a neputinţei lui. Şi într-un minut îl vedeţi vindecat şi primind vederea, nu prin amestecarea diferitelor medicamente, nici prin folosirea instrumentelor chirurgicale, ci doar prin tină, şi aceasta făcută din scuipat. Şi cum nu vă minunaţi, nu vă uimiţi, nu cădeţi la pământ să vă închinaţi Acestuia, care din pământ a creat ochii, prin lucrare dumnezeiască? Dimpotrivă voi puneţi în primejdie din invidie să destrămaţi lucrarea şi-L scoateţi pe Dumnezeu ca potrivnic, vă arătaţi creatori în locul Creatorului, Îl arătaţi ca un om obişnuit pe Dumnezeu-Omul şi citiţi cărţile Vechiului Testament, toate câte s-au scris acolo ca poporul să fie în rânduială şi toate câte învaţă despre regi şi istoria lor şi credeţi, acceptaţi toate câte se scriu despre fiecare. Citiţi faptul că pe Moise puţin a lipsit să-l numească Dumnezeu şi pe Elisei l-au preacinstit şi pe Ilie, dascălul său, l-au preamărit foarte. Şi pe toţi sfinţii din fiecare neam, care au primit binefacerile lui Dumnezeu şi au săvârşit faptele mari şi prea cunoscute, îi cinstiţi ca pe îngeri. De nimic nu vă îndoiţi în dreptul celor vechi, nici nu vă arătaţi necredincioşi la povestirile părinţilor voştri, cu toate că oamenii din fire dau mai puţină crezare celor venite din auz. Această faptă însă, care s-a întâmplat în zilele voastre, cu ochii aceluia, şi pe care aţi văzut-o cu ochii voştri şi puteţi s-o pipăiţi cu degetul şi să auziţi cu exactitate istorisirea ei, pe aceasta, cu atâta necredinţă şi nemulţumire înverşunată o vânaţi, călcând în picioare profeţiile şi osândindu-vă să dezminţiţi împlinirea lor! Căci toate câte le vedem acum săvârşindu-se, ni le-a vestit Isaia, învăţându-ne şi zicând: “Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru ! Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti; El va veni şi ne va mântui, atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor.” Acestea nu sunt cuvintele lui Petru şi ale lui Ioan, nici ale vreuneia dintre persoanele pe care le bănuiţi, încât să nu credeţi în adevăr, socotind că sunt puse pe seama Domnului şi Îi aduc slava, ci sunt înseşi cuvintele profeţiei voastre, desigur dacă îi recunoaşteţi pe profeţii voştri, şi mai ales cuvintele celui mai mare dintre profeţii şi învăţătorii Legii. “Lui Dumnezeu slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
ICONOM STAVROFOR, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu- Gorj

Articolul Vindecarea omului care s-a născut orb apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.