O îndeletnicire, veche de milenii, ce este un prilej de bucurie pentru cei ce o practică, dar şi pentru cei care vor veni nu peste mult timp pe plaiul Gorjului submontan să ia parte la această sărbătoare deosebită, marcată prin cântece şi dansuri populare specifice.
În cele ce urmează, vă vom reaminti câteva date şi informaţii ce atestă vechimea acestui fenomen:
Din vremuri imemorabile, crescătorii de oi din Carpaţi practicând păstoritul transhumant au purtat de o parte şi de alta a muntelui, pe întreg spaţiul românesc, odată cu turmele lor, obiceiurile, portul, dansul şi cântecele lor, întemeind noi aşezări în spaţiul cuprins între Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, prin aceasta întărind legăturile de limbă şi cultură ale poporului român.
Documente, mărturii şi opinii, unele chiar de pe vremea dacilor, sunt extrem de importante pentru această activitate desfăşurată de români, cu precădere de cei din spaţiul montan.
În anul 1622, cancelarul Nicolas Bethlen face o descriere amănunţită a păstoritului practicat de românii din Transilvania, care, ”trăind slobozi îşi duc turmele lor până în locurile băltoase de la marginea Dunării”.
În anul 1785, cu ocazia unei călătorii în Ţările Române, Jeremy Bentham ia cunoştinţă de viaţa şi ocupaţiile autohtonilor şi scrie unor prieteni din Anglia pentru a-i chema să studieze fenomenul transhumanţei.
Petru Maior, cunoscut istoric transilvănean a studiat cu mare atenţie transhumanţa şi a constatat că oierii din satele carpatine îşi petrec cea mai mare parte a vieţii umblând prin locuri străine în căutarea locurilor de păşunat ”ei vin vara pe munte, pe urmă trec în Moldova sau Valahia şi aşa vânzând lână şi brânză îşi chivernisesc averea lor”.
George Bariţiu, om politic şi istoric român, face dese referiri în scrierile sale despre cei ce trăiesc din creşterea oilor purtate prin cele trei provincii istorice.
Ciobanii din zona Novaci – Baia de Fier, după cum consemnează documentele medievale, ajungeau cu turmele lor până în munţii Dalmaţiei. Dacă vom pătrunde mai adânc în istorie, se pare că triburile pastorale, ce plecaseră din Carpaţi, au ajuns până în locuri îndepărtate. Pliniu cel Bătrîn (24-79 e. n.), naturalist, istoric şi literat român, scria că în părţile de sus ale Nilului, trăieşte un trib cu numele de Dachi, iar lângă acesta, un alt trib, cu moravuri şi credinţe pelasge, ce îşi spuneau ”macrobi”, adică cei ce aveau viaţa veşnică.
Conform documentelor visteriilor, în perioada 1831-1855, ciobanii din 150 sate transilvănene îşi trimeteau turmele la păşunat în Tara Românească şi Dobrogea. 
Cercetătorii au apreciat că şi pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, cam tot atâtea sate erau alcătuite din familii de ciobani.
În anul 1847, ia fiinţă Plaiul Novaci ca punct de inventariere a oilor trecute de cei din Ardeal în Ţara Românească. Dacă pe atunci era un singur loc de trecere a turmelor de oi, în anul 1851 iau fiinţă alte puncte numite plaiuri la Fântâna Banatului, Poiana Gruiului, Buliga şi Florile Albe.
Odată cu păstoritul, s-a născut şi dezvoltat o adevărată industrie ţărănească bazată pe produsele şi serviciile oferite de creşterea oilor. S-au format centre specializate în prepararea brânzei şi untului, în confecţionarea sumanelor, chimirelor, cergilor, hamurilor şi a stofelor de lână. Obiectele de îmbrăcăminte confecţionate în aşezările păstorale de la poalele Parângului şi Vâlcanului se exportau până în Anatolia (Turcia ). Acest lucru a determinat saşii din Cisnădie, prin breasla lor de postăvari, să încerce să impună restricţii pentru meşteşugarii olteni pentru a nu-şi pierde monopolul.
La începutul secolului 20, geograful şi călătorul francez Emanuel de Martonne a efectuat ample cercetări în teren. Atunci, a constatat că păstoritul era într-un regres, se dezvoltaseră meşteşugurile târgurile şi oraşele ce au atras forţa de muncă de la sate. Şi, totuşi, Martonne a fost entuziasmat de crescătorii de oi din satele montane pe care le-a vizitat. Iată ce scria acesta: ”Muntele nu este în afara cercului de activităţi omeneşti. Harta, ce ni-l arată ca pe un pustiu, nu se potriveşte cu realitatea ce se desfăşoară sub ochii privitorului ce cutreieră înălţimile Carpaţilor. De la satele moşnenilor la pădurile vecine, şiruri de care încărcate cu şindrilă şi butuci coboară până toamna târziu în mersul liniştit al boilor. Dar exlpoatarea pădurilor este puţin lucru faţă de viaţa păstorească ce însufleţeşte vara pe înălţimile munţilor”.
Turiştii montani, fără să cunoască îndemnul lui Martonne, poposesc adeseori în lumea oierilor de la munte ce sunt mereu bucuroşi de oaspeţi. Aceştia cunosc încă obiceiuri a căror origine se pierde în negura vremurilor, doine şi balade tulburătoare. Să nu uităm că Mioriţa, capodoperă a literaturii române, a fost transmisă peste veacuri de ciobani şi că o mulţime de legende şi povestiri încântătoare transmise prin viu grai au încântat pe adevăraţii scriitori prin frumuseţea lor.
Mugurel Petrescu, fotografii autor
