Revelaţia – ax central al creaţiei transmoderne
În viziunea scriitorului Ion Popescu Brădiceni transmodernismul se afirmă ca răspuns la impasul postmodernităţii. Fragmentarea, relativismul şi pierderea reperelor nu pot constitui un ultim orizont al culturii. Transmodernismul propune o sinteză creatoare în care achiziţiile modernităţii sunt asumate critic, iar excesele postmodernismului sunt depăşite. Această sinteză nu presupune întoarcerea nostalgică la tradiţie, ci resemantizarea ei. Tradiţia devine o resursă vie, un rezervor de sensuri care pot di reactualizate în contextul contemporan.
Un element definitoriu al transmodernismului, în viziunea lui Ion Popescu Brădiceni, este revelaţia. Aceasta nu trebuie înţeleasă în sens exclusiv teologic, ci ca moment de iluminare ontologică, de întâlnire a coonştiinţei cu adevărul profund al existenţei.
Transmodernismul este, în acest sens, profund dialogic, deschis către valorile universale dar şi către specificul cultural românesc. Cultura este văzută ca un organism viu, iar literatura ca un act de relegare a omului cu rădăcinile sale spirituale. Transmodernismul nu neagă istoria ci o integrează într-o perspectivă a devenirii continue a spiritului. Ca promotor al transmodernismului şi întemeietor al unei noi paradigme a creaţiei, Ion Popescu Brădiceni se impune în literatura contemporană ca una dintre vocile teoretice şi creatoare, aşa cum afirmă de altfel Teodor Codreanu, care au reconfigurat radical raportul dintre tradiţie şi modernitate, dintre metafizic şi esenţial. Prin opera sa poetică, eseistică, proză şi critică, autorul nu doar că promovează transmodernismul, ci îl fundamentează ca paradigmă distinctă a creaţiei, depăşind cadrele postmodernismului şi refuzând fragmentarismul relativist al acesteia. Scriitorul propune a literatură a reîntemeierii sensului în care cuvântul nu mai este joc, ci ax al fiinţei, instrument de verticalizare spirituală şi recuperare a sacrului.
Noua paradigmă a creaţiei
Teoretizată de Ion Popescu Brădiceni, noua paradigmă a creaţiei se defineşte prin refuzul gratuităţii estetice şi prin reabilitarea responsabilităţii ontologice a actului artistic. Textul devine spaţiu de intersecţie între memorie culturală, experienţa interioară şi aspiraţie metafizică, iar autorul îşi asumă rolul de mediator între lume şi transcendenţă. În acest sens, transmodernismul nu este doar un curent literar, o direcţie, ci o viziune asupra condiţiei umane şi asupra destinului culturii într-o epocă frământată într-o lume în continuă schimbare. Prin coerenţa teoretică şi forţa expresivă a operei sale, Ion Popescu Brădiceni se afirmă ca întemeietor al unei noi paradigme a creaţiei, una care redeschide literatura către dimensiunea ei axiologică şi spirituală, restituindu-i vocaţia de act fondator şi exerciţiu al adevărului. În peisajul literar contemporan, demersul său reprezintă nu doar o alternativă, ci o necesitate culturală menită să restabilească legătura dintre artă, sens şi fiinţă.
Ion Popescu Brădiceni – homo transculturalis
Scriitorul poate fi considerat cu deplină îndreptăţire drept homo transculturalis, o conţtiinţă care traversează epoci, sisteme de gândire şi spaţii culturale, fără a-şi pierde identitatea ci, dimpotrivă, îmbogăţind-o. Opera sa se situează dincolo de graniţele strict literare, asumându-şi rolul unei punţi între tradiţie şi modernitate, între metafizic şi istoric, între local şi universal. Ca poet, eseist şi teoretician al transmodernismului, Ion Popescu Brădiceni nu se limitează la o simplă sinteză a curentelor culturale, ci propune o depăşire a lor. Homo transculturalis, în cazul său, nu înseamnă o dizolvare a specificului naţional, ci o integrare a acestuia într-un dialog fertil cu marile teme ale culturii universale: fiinţa, sacrul, identitatea, memoria şi revelaţia.
În viziunea lui Ion Popescu Brădiceni transmodernismul este mai mult decât o direcţie literară, este o viziune ontologică, o propunere de reumanizare a culturii şi de resacralizare a creaţiei. Situat între metafizică şi revelaţie, transmodernismul brădicenean afirmă necesitatea unui nou început spiritual, în care omul să se regăsească pe sine ca fiinţă a sensului. Prin recuperarea dimensiunii metafizice, prin valorizarea revelaţiei şi prin refuzul relativismului steril, transmodernismul devine o paradigmă a speranţei, o posibilitate de reconstrucţie a omului contemporan între timp şi eternitate, între cuvânt şi adevăr.
Mircea Tutunaru
