„Cronica unui faliment anunțat” nu mai este o figură de stil. Este jurnalul zilnic al unei economii care se stinge sub ochii noștri. Nu cu un zgomot puternic, nu cu o prăbușire spectaculoasă, ci cu un oftat lung, repetat, al miilor de antreprenori care încearcă să mai reziste încă o lună.
România a devenit un loc în care nu mai construiești, ci supraviețuiești. Facturile la energie au devenit sentințe, utilitățile – poveri imposibil de dus, iar fiecare majorare de taxe mai adaugă o cărămidă la zidul care închide afacerile. Salariile au crescut, dar nu pentru că economia a devenit mai puternică, ci pentru că realitatea socială a împins lucrurile în această direcție. Însă fără productivitate, fără sprijin, fără viziune, aceste creșteri devin încă o presiune pe umerii firmelor.
Și atunci, inevitabilul începe: concedieri. Fabrici care reduc turele. Companii care închid liniile de producție. Oameni trimiși acasă. Mii de oameni. Iar întrebarea devine brutal de simplă: unde se duc acești oameni?
Singura speranță reală este mediul privat. Nu statul poate absorbi acest val, nu sistemul public poate crea rapid locuri de muncă. Doar economia reală, firmele, investițiile ar putea face asta. Dar ce să vezi? Și aici este jale.
Antreprenorii nu mai angajează, ci calculează pe cine să mai păstreze. Nu mai investesc, ci își pun problema dacă luna viitoare vor mai exista. În loc să fie motorul salvării, mediul privat devine el însuși o victimă.
Și atunci, ce le oferim acestor oameni? Promisiuni? Explicații? Tăcere? Le oferim o piață a muncii care se restrânge, o economie care nu mai creează, ci pierde, și un stat care pare mai preocupat să adune decât să construiască. Le oferim incertitudine și, poate cel mai grav, lipsa unei perspective.
În tot acest timp, realitatea globală nu așteaptă. Același produs se face mai ieftin în alte părți ale lumii. Capitalul pleacă. Investițiile ocolesc. Iar noi rămânem cu discursuri și justificări.
În acest context, e limpede că în baletul guvernării se joacă ultimul act. Ajunge cu experimentele nefericite, cu soluții copiate din alte părți fără să înțelegem dacă ni se potrivesc, cu indivizi puși pe căpătuială și nu pe construcție. Nu mai e loc de improvizații.
E nevoie de oameni competenți. De decizii curajoase. De politici care să susțină, nu să sufoce. De un stat care să înțeleagă că fără economie nu există nimic de împărțit.
Aceasta nu mai este doar o problemă economică, a generat deja o problemă socială profundă. Pentru că în spatele fiecărei „restructurări” este o familie, o rată, un copil, o viață dată peste cap.
„Cronica unui faliment anunțat” nu vorbește doar despre firme. Vorbește despre oameni. Iar dacă nu schimbăm nimic, finalul nu va fi o surpriză. Va fi doar confirmarea a ceea ce știm deja, dar refuzăm să spunem cu voce tare.
România nu mai are nevoie de explicații. Are nevoie de fapte care să o repună în mișcare.
Dragoș Ionică
