După cum poate ajunge omul în situaţia paradoxală de a cunoaşte prin necunoaştere, de a numi de nenumitul şi de a demonstra existenţa divinităţii cu nonexistenţa sa, putem afla că trăirile sufleteşti nu pot fi planificate şi nu poate fi prevăzut momentul transformări religiei în religiozitate, a imanenţei în transcendenţă, a meditaţiei în reverberaţie, pentru că religia nu trebuie confundată cu etica, nici cu morala, cu atât mai mult cu cât acestea nu se suprapun în totalitate, ci, avansează în acelaşi sens, dar cu trăiri diferite. Cei stăpâniţi de duhul răului, de nu se vor trezi, ca fierul vor fi încinşi de acest foc autodemolator, chinuindu-se dinlăuntru şi din afară, chiar dacă cel orbit de răutate nu vede aceasta, ci perseverează întru răutatea sa! Nu poate fi nebunie mai mare decât a căuta să-l pierzi pe aproapele pierzându-te pe tine însuţi! Nici nu putem realiza pe deplin, în ce chip jalnic robeşte inima şi orbeşte mintea răutatea diavolească! Şi este un păcat propriu diavolului, care a pierit el însuşi când încearcă să îi atragă şi pe ceilalţi spre aceeaşi pieire. Sufletului cucernic îi mai rămâne o singură scăpare: sfânta rugăciune, răbdarea, nezdruncinata nădejde în Purtătorul de grijă, Dumnezeu, înaintea Căruia nimic nu rămâne tăinuit şi Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Oamenii stăpâniţi de patima răului şi a mâniei, de cred că este Dumnezeu şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale, se cade să lepede răutatea şi să ierte aproapelui, după cuvântul lui Hristos: „Iertaţi, şi vi se va ierta”, mai ales că omul care ţine mânie asupra omului, nu poate să ceară de la Dumnezeu vindecare! De omul cel asemenea lui nu-i este milă şi pentru păcatele sale se roagă, iar, el fiind trup, ţine mânie, şi nu se poate şti cine va curăţi păcatele lui!
Fascinaţia unor religii constă în imposibilitatea practicării lor!
Se mai întâmplă ca oamenii cei plini de răutate şi de mânie, să cadă pe neaşteptate în groapa pe care o sapă aproapelui, aflându-şi pieirea mai înainte de vreme. Şi astfel, se împlineşte predicţia că evoluţia umanităţii a demonstrat că raportate doar la om, etica şi morala sunt prea puţin relevante, fiind etern discutabile, raportate la divinitate, chiar mult aproape de imposibilul ce poate fi atins prin bunătate! Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii, deoarece, neputându-şi întemeia o morală validă pe propriile date, omul îşi caută un reper în afara propriilor posibilităţi comportamentale la care tinde să se raporteze, fără să le poată atinge vreodată. Morala este tabla de valori cea mai activă, mai ales că toţi o invocă pe măsura încălcării ei! Ea poate chiar intra în contradicţie cu unele date ale vieţii, predispunând individul nedefinit la practicarea unei morale de ocazie. Pe de altă parte, morala creştină e greu de explicat din cauza perfecţiunii sale intrinseci, ea rămânând un imperativ care nu se poate integra total în realitatea umană atât de complexă! După aproape două mii de ani de educaţie creştină, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică, dar, numai simpla atitudine a celui de lângă noi, ne demonstrează că suntem prea departe de acest deziderat al autoperfecţiunii morale! Culpabilizarea pesoanei printr-un păcat neînfăptuit pune morala creştină într-o dificultate indiscutabilă, mai ales dacă păcatul mâniei şi al urii, distribuit printr-un transfer adamic devine sursa gratuită a răului, cu a cărui vinovăţie ne înveşmântăm a priori. Lipsa iniţială a păcatului face uneori inutilă bunăvoinţa iertării, mai ales că ascensiunea morală nu presupune cu necesitate căderea în păcat! Viaţa omului ar putea fi morală chiar prin faptul de a fi cauzată, mai ales că inexistenţa păcătuirii nu este un mare neajuns, după cum existenţa sa nu este o vină fără vinovaţi! Fascinaţia unor religii constă, în bună măsură, chiar în imposibilitatea practicării lor, fiindcă, orice religie devine discutabilă, atunci când în numele ei poţi afirma orice, după cum poţi nega orice! Categoric, numai cuvintele pot să-i afirme sau să-i nege religiei adevărul revelat! O religie ar trebui să fie acroşantă, dincolo de mirajul eufonic al cuvintelor alese, mai ales că adevărul unei credinţe, ar trebui să facă imposibilă viaţa în afara lui şi nu doar să însemne o cale relativă spre atingerea lui!
„Ceea ce ne face să-L înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-L înţelege!”
Uneori, vorbim despre divinitate ca într-o însăilare de cuvinte care eludează Cuvântul, cu argumente care ne certifică neputinţa minţii noastre! De cele mai mute ori, folosim dialogul religios (rugăciunea) doar pentru a rata întâlnirea cu noi înşine şi ne prezentăm la marea întâlnire cu o simptomatică absenţă! Se tot spune, într-un mod greu de înţeles, că acolo unde nu poate reuşi Viaţa, va reuşi Moartea în numele păcatului adamic, iar, cum acest lucru nu poate fi întotdeauna verificat, nu ne rămâne decât să credem sau să ne îndoim după posibilităţile gândirii noastre omeneşti! Evident, moartea nu prea lasă nici o viaţă total indiferentă, după cum nu o poate salva de la disperare şi descumpănire, pentru că e greu de acceptat faptul că actul creaţiei se poate motiva ultimativ cu disoluţia sa intempestivă! Prin volute teologico-dogmatice s-ar exersa mecanic şi formal problema învierii după moarte, printr-o rătăcire inacceptabilă în complexul narativ al destinului omului! Doar un imaginar obsedat de propria sa limită poate visa la o viaţă născută din moarte, pentru că nici ficţiunile cele mai pure, nu ne pot scoate din datele umanului revelat! Omul nu poate rămâne om decât în logica unor premise adevărate, valide, iar, datele s-ar schimba dacă divinitatea ar putea fi certificată şi din afara umanului dezumanizat! Nu este suficient să-ţi motivezi credinţa doar prin cuvintele care o pot exprima tranşant, pentru că s-ar putea ca moartea să promită doar viaţa de apoi a inexistenţei, însemnând una în care să fie prezente doar absenţele noastre nemotivate! Poate că e mai bine să trăieşti cu iluzia stimulativă a vieţii de apoi, decât să o închei tragicomic în certitudinea deprimantă a vieţii de acum. Orice căutare a pocăinţei încetează în momentul în care ceea ce e căutat este găsit întâmplător şi numai Dumnezeu trebuie căutat, chiar printr-o palidă negare, după ce este găsit înlăuntrul nostru! Divinul nu poate fi căutat cu adevărat decât de către cei care l-au găsit în sinea lor, mai ales dacă sacrul ne apare ca un nor luminos interpus între noi şi realitate! E ca o certitudine a reliefării profanului, deoarece, în clipa în care ne putem argumenta credinţa, nu mai credem cu adevărat în noi înşine! Oricum, o religie nu se argumentează cu adevărul, ci, doar se asociaţă cu credinţa, iar o credinţă nu se argumentează logic, ci spiritual! Împotriva afirmaţiei: «eu cred», nu există argumente definitive care să o contrazică, după cum nu există nici împotriva afirmaţiei «eu nu cred», pentru simplul motiv că argumentele nu au nici o valoare încadrabilă adevărului obiectiv, într-un context discutabil, ci doar în favoarea adevărului subiectiv! Nimeni nu poate crede pe bază de argumente acceptate, ci doar prin argumentele unei incertitudini discutabile! Dumnezeu nu poate fi argumentat iraţional din interiorul credinţei ca atare, după cum nu poate fi negat raţional, din afara ei, ca să ajungem la paradoxul datorat lui Tertulian, când spune: „Ceea ce ne face să-l înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-l înţelege!”, deoarece, credinţa presupune că am înţeles ceea ce nu ştim şi credem că ştim ceea ce nu înţelegem! În concluzie, fiecare om acceptă sau refuză credinţa în funcţie de ceea ce înţelege prin DUMNEZEU, fiindcă, nu există un Dumnezeu aceptat al tuturor formelor de credinţă care acceptă unicitatea Lui Dumnezeu!
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
