Poetul Ion Popescu-Brădiceni revine, în cel mai recent volum al său, Vânătoarea de stiluri (Editura Pim, Iași, 2025), cu o poezie de o complexitate luxuriantă, care continuă demersul său de a transforma versul într-un câmp de experiment mitopoetic și filozofic. Titlul însuși sugerează nu doar un exercițiu estetic, ci o adevărată alchimie a limbajului, unde stilurile devin trofee vânătorești, capturate, metamorfozate și integrate într-o sinteză lirică inconfundabilă.
Poet gorjean, doctor în filologie, eseist, critic literar și spirit animat de idealul transmodern, Ion Popescu-Brădiceni aduce aici suma experiențelor sale estetice, punând laolaltă erudiția livrescă și trăirea autentică. Poezia sa nu e nici simplu joc formal, nici confesiune lirică tradițională, ci o aventură inițiatică a limbajului, unde cuvântul devine uneori ritual, alteori rugăciune, alteori incantație orfică.
Imaginarul poetic – între apă și foc, între ritual și mit
Una dintre imaginile dominante ale volumului este apa. În poemul La apa Bistriței, autorul își asumă descendența dintr-o matrice spirituală și culturală, dar și dintr-o istorie traumatică: „Râul fusese carbidat de comuniștii flămânzi,/ care strângeau de pe-albitele valuri/ peștii răsuciți cu burțile-n sus.”
Apa, simbol al purificării și al continuității, devine aici apă coruptă de istorie, loc al suferinței colective. În aceeași poezie, holograma lui Iisus Hristos apare ca un botez cosmic, încercând să repare trauma: „holograma lui Iisus Hristos îi tot boteza pe noii veniți”. Poetul transformă astfel râul în axis mundi, în loc de întâlnire dintre suferință și revelație.
Alături de apă, regăsim alte arhetipuri: inorogul (Inorogul și Doamna), androginul (Zidul și Androginul), copilul cu aripi (Copilul îngerit), hanul fără moarte (Hanul). Toate aceste figuri constituie o mitologie personală a poetului, prin care el rearticulează simbolurile universale. Inorogul e puritate și transcendență, androginul e întoarcerea la unitatea primordială, copilul înger e speranța renăscută, hanul e spațiul atemporal al comuniunii.
În acest fel, poetul construiește un univers poetic unde elementele tradiției folclorice românești se întâlnesc cu simboluri din mitologiile greacă, creștină, orientală și chiar cu imagini postmoderne.
Dimensiunea filozofică – transcendență și imanent
Poemele lui Popescu-Brădiceni abundă în interogații, în reflecții cu tentă metafizică. În poemul De ce?, întrebările se succed obsesiv: „De ce te joci de-a titirezul? / De ce desparți fără motiv/ pe Domnul Verb de Substantiv?”
Aceste întrebări nu caută răspunsuri didactice, ci deschid un câmp hermeneutic, punând în scenă neliniștea gândirii poetice. Poetul problematizează raportul dintre limbaj și realitate, dintre nume și esență, dintre copilărie și știință, dintre mit și basm.
În Relația dintre transcendent și imanent, imaginea trupului plin de lăstari și a cuvintelor care galopează precum armăsari sugerează energiile vitale care străbat ființa. Poetul caută să „țese semiozele ezoteretice în straniul eres al morții și al reînvierii”, adică să reconcilieze efemerul cu eternul, viața cu moartea, imanentul cu transcendentul.
Astfel, poezia devine un act de mediere între cele două lumi, un limbaj care aspiră să atingă înțelesul etern.
Estetica transmodernă și polifonia stilurilor
Titlul volumului – Vânătoarea de stiluri – este și un program estetic. Poetul experimentează cu formele tradiționale, le reinventează, le ironizează. Fals sonet al artei învățării sau Altfel de sonet pentru cărturari arată cum sonetul, canon fixat al poeziei europene, devine teren al jocului și al deconstrucției.
Brădiceni cultivă un stil polifonic, unde tonul elegiac coexistă cu satira, discursul liric cu cel narativ, notația realistă cu incantația orfică. În poemul Singuraticul, nota elegiacă („Seara mă tulbură cu spiritu-i întunecat…”) se împletește cu grotescul social („Urbea e plină de pușlamale”), creând o tensiune stilistică proprie.
Referințele livrești sunt multiple: Homer, Dante, Shakespeare, Nerval, Montale, Nichita Stănescu. Poetul se recunoaște moștenitor al unei tradiții universale, dar nu se lasă prins în „lesa” canonică. El caută mereu „noul idiom”, o limbă transmodernă care să includă mitul, știința, filosofia și realitatea imediată.
Critica socială și drama istoriei
Ion Popescu-Brădiceni nu se refugiază doar în imaginarul mitic. El e și un martor al prezentului istoric, un poet moralist. În poemul Eu, Moștenitorul unor aezi, vocea lirică se revoltă împotriva războiului din Ucraina și a dictaturilor contemporane:
„Națiunile lumii-s bine mersi dezbinate/ de câțiva dictatori, autocrati, cu palate/ ca-n cele mai fantastice și groaznice basme.”
Aici tonul devine pamfletar, acuzator, aproape profetic. Poetul identifică în războaie și dictaturi o repetare a vechilor erori istorice, punându-le în aceeași serie cu nazismul, fascismul și comunismul.
Această dublă dimensiune – vizionară și critică – îl apropie pe autor de tradiția poeților-profeți, pentru care poezia nu e doar frumusețe, ci și judecată morală.
Poezia ca ritual și revelație
O temă constantă este ritualul. În Ritualul dezghiocării destinului, eul liric cere ghicirea viitorului „în nisip, în oase, în apă, în cenușă…”, punând în scenă o liturghie arhaică a cuvântului. Poezia se substituie actului magic, devenind o artă a inițierii și a profeției.
De asemenea, în Hanul, spațiul poeziei devine un loc fără moarte, unde călătorii intră într-o comuniune imaginară. Aici, timpul e suspendat, iar poezia se identifică cu eternitatea.
Ion Popescu-Brădiceni – poetul ca rapsod și vizionar
Lectura volumului Vânătoarea de stiluri invită și la câteva comparații cu alte figuri majore ale poeziei românești. În primul rând, poetul pare să continue, într-o manieră proprie, experimentul lingvistic și mitic al lui Ion Barbu. Dacă Barbu propunea o poezie ermetică, cu un cosmos matematic și ezoteric, Ion Popescu-Brădiceni duce mai departe acest demers, într-o direcție transmodernă, unde mitul și ritualul sunt resemantizate printr-o erudiție plurală (filosofie, teologie, hermeneutică, știință).
De asemenea, apropierea de Nichita Stănescu este inevitabilă. Ca și Nichita, Popescu-Brădiceni cultivă cuvântul ca pe o materie vie, o entitate energetică: „Cuvintele, cum frumoși armăsari,/ gonesc furibunde spre Europa.” Dacă Nichita vorbea despre „necuvinte”, Brădiceni pare să propună „trans-cuvinte”, formule poetice care depășesc limitele limbajului comun și se încarcă de vibrația metafizică a Logosului.
Din alt unghi, spiritul său critic și pamfletar, vizibil în poeziile cu tematică socială sau politică, îl apropie de un Adrian Păunescu tăios și moralizator, dar cu o altă miză: nu mobilizarea publică, ci denunțul etic al degradării contemporane.
Nu în ultimul rând, obsesia ritualului și a mitului originar îl leagă de tradiția blagiană. Asemenea lui Lucian Blaga, Ion Popescu-Brădiceni consideră că poezia este un act de cunoaștere și de revelare a misterului, dar spre deosebire de Blaga, el accentuează mai mult dimensiunea polifonică și transdisciplinară, deschizând textul către multiple oglinzi culturale.
Astfel, Vânătoarea de stiluri nu e doar o carte singulară, ci și un punct de dialog cu marile direcții ale poeziei românești din secolul XX: ermetismul barbian, energiile limbajului stănescian, lirica etică a lui Păunescu și orizontul metafizic blagian.
Vânătoarea de stiluri este o carte densă, dificilă pe alocuri, dar de o bogăție simbolică și ideatică rară. Ion Popescu-Brădiceni se confirmă drept un poet total, care unește erudiția cu trăirea, mitul cu actualitatea, metafizicul cu concretul.
Volumul este o frescă a unei conștiințe lirice ce nu se mulțumește cu formule fixe, ci caută mereu noi oglinzi, noi reflecții, noi „stiluri” prin care să exprime drama și splendoarea existenței.
Astfel, autorul devine un adevărat rapsod al transmodernității, moștenitor al unei tradiții poetice, dar și inovator neobosit, care reușește să construiască o poezie ce respiră în același timp sacru și profan, mit și actualitate, eros și thanatos.
Conf.univ.dr. Mircea Tutunaru
