1. Nostalgia Cărții totale
Nostalgia/melancolia Cărții Totale îi este provocată lui Mihai Eminescu de compromiterea cărții prin carte, principala forță de compromitere a statutului de carte totală fiind intertextualitatea și transcontextualizarea. >>Apariția unei a doua, a treia, a patra ș.a.m.d. cărți a însemnat constituirea unui sistem de oglinzi paralele, perpendiculare, oblice, dar și a unui sistem de oglinzi mincinoase, fiecare carte reflectând altă carte sau alte cărți. Devenind oglindă, metalimbaj, cartea pierde statutul de logos în favoarea celui de text. Ca oglindă, cartea este opacă. Opacă fiind, neputând fi adâncită, înţeleasă, interpretată, hermeneutizată, cartea devine un operator: text. Textul, indiferent că operează cu cuantorul existențial sau cu cel universal, ba chiar cu cel al unicității, nu face decât să opereze între texte de parcă ar opera între formule logice, prin conjuncție sau disjuncție, prin excludere sau intersecţie, prin implicație sau identitate, incluziune sau apartenenţă, ceea ce constituie un limbaj generalizat, un limbaj-semn ce nu semnalizează nimic altceva decât neputinţa sa de a da seamă de lume. Textele nu se pot raporta decât la texte. Abandonarea ontologiei în favoarea scriiturii nu este definitivă, întrucât există permanent mirajul recâştigării logosului în poezie și în filozofie. Dar şi acestea sunt subminate profund de ispita intertextualității. Dar poate că și mirajul cărții totale nu este decât tot o invenție intertextualistă, un pariu al textului cu sine, tentativă de a se substitui lumii pe sine, adică textul. Şi atunci intertextualitatea ar fi tocmai ceea ce căutăm: cartea totală. Chiar dacă vom obține cartea-lumii, jocul de oglinzi pus în mişcare va fi un mijloc eficace de a sugera labirintul existențial. Simularea intertextuală a lumii este indiciul cert al fazei apocaliptice a cărții totale, în care logosul devine cuvânt, iar înțelesul semn. Conștiința neputinței a fost fertilă la mulți scriitori. Teoretizând parțialitatea cărții, ei au practicat fragmentarea textuală. Opțiunea pentru aforisme:,,pensées”, eseuri, istorii, scrisori, cugetări, note, comentarii etc. nu este strict stilistică, ea fiind conștiința textuală a neputinței gândirii totale, a necesității surprinderii realului sau textului prin gesturi reflexive fulgurante, iluminate, prin intuiții geniale și incomplete, prin trăiri scurte și adânci. Fragmentarizarea discursului este o tentativă, de multe ori reușită, de a păstra ceva din intensitatea ontologică a logosului. Este o încercare de recuperare a „stării de grație”, întrucât dacă ne aruncăm ochii prin textele sacre sau magice, putem observa cu ușurință caracterul lor condensat și prescurtat. Poate că aici este implicată o anume particularitate a spiritului uman, de a nu avea decât un acces parțial la logos. De la presocratici la Wittgenstein, de la profeții biblici la inspirații cultelor neoprotestante, de la descrierea platoniciană a poeților posedați de,,mania” şi până la artistul contemporan, nu s-a făcut altceva decât să se repete una și aceeași lecție a revelației bruşte, segmentate și intense a logosului. Abia după aceea, hermeneutica, o știință a recuperării sensului, a încercat reconstituirea întregului semnificat, punând în joc un număr de principii de interpretare.”1
După cum se observă imediat, ne-am însușit pur și simplu acest lung citat dintr-un incitant eseu al lui Dan Pavel, pentru că el răspunde multora dintre propriile interogații. Eminescu însuși aseamănă „capul unui om de talent” cu „o sală iluminată, cu păreți de oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci și indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele își găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii și ideele cele mari, quintesența vieții sale sufleteşti, se uită la ele, dacă și cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Și cum ies ele din această sală iluminată? Multe întâi inamice ies înfrățite; toate cunoscându-se, toate știind clar în ce relațiune stau sau pot sta și, astfel, se comunică și auditoriului și el se simte în fața unei lumi armonice, care-l atrage.”2
„Păreții de oglinzi” eminescieni descind din metafizica platoniciană a ”mimesisului”, care ilustrează fascinația exercitată de imaginile în oglindă a căror putere de restituire homotetică pare superioară tuturor celorlalte imagini artificiale înzestrate cu asemănare. ”Păreții de oglinzi” atenuează contactul ochilor cu un obiect a cărui vedere directă ar fi orbitoare. Puterea lor de reflectare servește drept cale privilegiată pentru cunoașterea ființei înseși. Reproducerea formelor sensibile într-o oglindă servește, pentru cine cunoaște existența originalului lor – și Mihai Eminescu este un asemenea cugetător – ca mediere atunci când cunoașterea directă a acestuia este inaccesibilă: prin analogie, putem în consecință căuta în realitatea exterioară a lumii și interioară a spiritului imagini speculare care ne pot conduce spre Formele în sine. Experiența reflectării face posibilă o revelare a nevăzutului (de exemplu descoperirea propriului corp, care altfel nu poate fi văzut in mod direct). M.Merleau-Ponty subliniază:,, Fantoma oglinzii scoate din mine carnea mea și, în același timp, tot ce este invizibil în corpul meu poate învesti celelalte corpuri pe care le văd.”3
Experiența oglinzii dobândește de la un moment dat rang de metaforă a oricărei contemplări indirecte a ceea ce scapă cunoașterii imediate.,,A te privi intr-o oglindă – precizează Jean Jacques Wunenburger -devine însăşi formula reflectării psihologice și morale a eului, pentru că, prin introspecție, se obiectivează ceea ce este ascuns în interioritatea sufletului”. Oglinda joacă astfel o funcție de mediere în chiar interiorul sferei subiectului, ceea ce face din propria metaforă un atribut al reflexivității specifice gândirii sau sufletului.4
Ieronim îi reproşează – să ne amintim – Cezarei că o idee abia după multe zile pătrunde în fundul capului și atunci devine, printre altele, pe care le află acolo, adâncă și înrădăcinată. Opinăm noi înșine că această idee se întoarce-n arhetip sau pentru a-și relua funcția de arhetip. Aceste arhetipuri ale imaginarului, prin echivocitatea lor, prin dubla lor natură, de imagini -idei arhaice, – se transformă în logoi spermatikoi, rădăcini generatoare de gândire, atestând creativitatea speculativă de imagini fundamentale. Eminescu aruncă mereu în jocul secund al creației filozofeme a căror natură poetică îşi are originea în antichitate. sau pot sta și, astfel, se comunică și auditoriului și el se simte în fața unei lumi armonice, care-l atrage.”
2. Limba și Textul în viziunea lai Eminescu
Despre limbă/vorbire Mihai Eminescu se referă în termenii cei mai exacți cu putință. Celui Ales, Fantezia îi vorbeşte „în limba ei – şi limba ei e armonia lui Plato”5: „În limba sa numai i se lipesc (omului) de suflet preceptele bătrânești… numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… Limba noastră – placă-ne-o a crede – are un trai lung și de aceea-i şi trebuie o dezvoltare lungă… vorbă cu sunet implică un fond de înțeles oarecare… În genere vorbele nouă iau un înțeles abstract, cele vechi păstrează înțelesul concret… (cele noi sunt semne, cele vechi sunt simboluri-n.n., I.P.-B.)
Comentând, într-un veritabil tur de forță, de filosofie a limbajului, vorbele vechi <«mulțumitor, nemulțumitor» și vorbele noi (sinonimele imprumutate) «grat, ingrat», Eminescu începe prin a avertiza că vorba veche pierde din cercul însemnătății sale ceva: ea pierde din terenul său, „tocmai pe-atât pe cât a coprins sinonimul său.” „Vorba primitivă câștigă două puncte de vedere, unul larg și altul strict. Din punctul de vedere largel păstrează drepturile sale și extinderea sa veche – acesta e înțelesul cel larg al cuvântului. Din punctul de vedere strict, el ni se prezintă tocmai aşa cum l-au scurtat sinonimele sale – acesta e sensul strict al cuvântului”.
Avem in nuce pe Constantin Noica din ”Sentimentul românesc al ființei”. Dar să ne demonstrăm afirmaţia:,,Mulțumitor și nemulțumitor mi se pare că și-au desemnat deja cercul lor strict de însemânță. Ele ating subiectul, ele ating cu desăvârşire individualitatea, eul subiectului – pe când obiectul ca atare poate să fie ingrat… Gratitudinea implică o datorie din partea obiectului, mulțămirea de fel. Mulțămirea e internă – ea e pentru sine însăşi – originară, ea este pentru că este. Gratitudinea presupune o datorie, ea există pentru că are datoria de-a exista, și prin lipsa ei exercită o nemulțumire morală. Mulțămirea nu are datoria de-a fi. Lucrul cel mai grat, venitul frumos și sigur al lucrărei de pământ, implică deseori nemulțămirea vie cu starea de agricultor, e o stare dar nemulțumitoare, pe când cugetarea cea grea a filozofiei, fără a-ți aduce onoare sau bani, se-ntâmplă să te mulțămească pe deplin cu toată ingratitudinea lucrărei… Mulțumire ori nemulțumire sunt fenomene psicologice, grat și ingrat sunt cu desăvârşire etice. Omul trebuie să fie mulțumit ori nemulțumit involuntar (deci, nimic nou sub soare: teoria domnului Eugen Negrici se înscrie, iată, în plină descendență metalingvistică eminesciană – n.n., I.P.-B.), astfel cum trebuie să vadă pentru că vede, cum trebuie să fie pentru că este. Nu aşa gratitudinea. Omul poate să fie grat, dar poate să fie și ingrat – după cum îşi îndeplineşte datoria lui etică6. „Consistența unei limbe – apreciază Mihai Eminescu – începe cu scrierea ei. Elemente primite în această scriere nouă fiind chiare, devin consistente și rămân în limbă, dacă nu contrazic cu direcțiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu o contrazică… Arhaismii poate că-i va încetățeni cu-ncetul poesia – dar numai ea, căci e un drept sivalei de-a revivifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormântul trecutului”.
Dar ce și cum arată textul în viziunea lui Mihai Eminescu? Apelăm, de data aceasta, la un studiu al lui Marin Mincu7, procedând pe dos; il caracterizăm, pe Eminescu, ca autor de text(e), prin virtualitățile sale împlinite. Dar până, la acest demers al nostru, să tălmăcim una din propozițiile de mai sus, eminesciene, printr-o depoziție hermeneutică a lui Adrian Marino”:„Înţelesul prim, fundamental, originar, al literaturii – de unde și definiția sa tradițională – este legat intrinsec de scris și de întreg câmpul său semantic-lexical”. ”Graphein” înseamnă în același timp ,,a scrie” şi ,,a picta”, ”scriere”, ,,pictură”. Deloc întâmplător deci, leronim este și scriitor, și pictor.,,Scrisorile” lui către Cezara ori către Euthanasius sunt opere literare (și din acest punct de vedere,, O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” este un metaroman care conține în structura lui un roman epistolar).8
De aici și permanenta tradiție a interferenței scris-imagine, scris-pictură.,, Noua critică” însăşi „descoperă” și ea truismul că literatura îşi are,,originea” în literă, că, „substanța” literaturii este scrisă.
Dintre categoriile clasice de „scrieri” – scrise, textul este cel mai în actualitate (și în vogă), chiar și după 2020. El, hermeneutic identificându-l, semnifică orice fel de scriere, enunț, expunere, discurs scris şi este țesut din/este o țesătură de litere scrise și transcrise (s.n., I.P.-B.) ori de cuvinte. „Scriiturii pur literale îi corespunde, în sfârşit, textul pur literal, redactat și considerat în literalitatea sa imanentă9.
Aşadar, în viziunea lui Marin Mincu, scriitura textualistă actuală ar fi cu totul altceva decât poezia orală, baladescă, ar constitui o fatalitate aspectul că, și-n prezent, celula poetică, autohtonă mai creditează moduluri semnificante, cultivate cu preponderență de către un emitent folcloric”. Acelaşi teoretician decretează că,,eul poetic ar putea reprezenta însumarea acelor vaste raporturi de (in) determinare ce se stabilesc între o instanță emiţătoare antrenată direct în discurs (lucru pus în evidență prin diverse mărci sau martori textuali) și obiectul acestui discurs care poate fi realul „real” sau realul textual.10 Astfel metodele poetice propuse de clasicii interbelici ori de cei neomoderniști nu fac altceva decât rescriu eminescianismul, il transformă în funcție de cerințele disjuncte ale manifestării discursului poetic modern și post-modern. Fenomenul permanent de infuzie și transfuzie a eminescianismului în corpusul actual, trecut și viitor al literaturii româneşti probează încă o dată necesitatea unei noi paradigme de abordare hermeneutico-poetice, cea transmodernă, și a unui nou curent critic și de creație beletristică propriu-zisă, transmodernismul. (va urma)
Ion Popescu Brădiceni, doctor în litere, scriitor
