1. O constelaţie fabuloasă de motive
Dacă ar fi să schițăm o primă sistematizare – să-i zicem didactică – a prezentării textului (şi în acest sens rugăm cititorii obişnuiţi sau specializați să înțeleagă că ne adresăm tuturor deopotrivă, cu mențiunea pentru cei dintr-a doua categorie că neohermeneutica noastră aplicată presupune legi diferite pentru judecăți de valoare diferite) ne-am referi negreşit/ne vom referi de fapt la dubla simbolistică a Insulei: imanentă și transcendentă; unde iubirea este simultan cale de autocunoaștere și de mântuire a ființei umane.
Narațiunea eminesciană iese ea însăşi din ordinea timpului istoric (profan) și se integrează în ordinea sacrului (paradisul recuperat). O asemenea povestire, dedicată parțial recuperării patriei mitice și regăsirii armoniei primordiale a cuplului adamic, reprezintă un vast rezervor de idei și imagini, de rigori şi libertăți, constituit din surplusul operei poetice, un surplus căruia îi acordăm calitatea, mai nouă, de refacere a unei paradigme naționale ale cărei reverberații par a fi infinite ori chiar sunt și pentru orice scriitor român acest lucru tinde să devină o fatalitate.
Romanul lui Eminescu – fie și numai cel de față: ,,O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” – este o remarcabilă mostră de specie tratată în manieră romantică, a cărei includere în patrimoniul literaturii universale ar nuanța, ar şi schimba poate, în folosul lor, destinul unei mişcări ideologice, a unei estetici sectoriale, a unei (meta)poetici neașteptat refondatoare. Pentru că elementele oceanice și nostalgia insulei paradiziace aparțin în speţă romantismului, pentru că orice romantic care este structural un adept al definirii poziției omului în Cosmos a fost sensibil la magia şi simbolismul oceanului, am ,,reparat” eroarea unor editori iluștri de altfel, a căror trudă o asimilăm și o celebrăm, reînvestind fragmentul ,,Oceana” cu virtuțile unor revelații de ultimă oră.
La timpul potrivit, vom zăbovi exact cât se cuvine asupra chestiunii. Deocamdată să revenim la motivul insulei, a cărei apariție pe întinderea oceanului are semnificații metafizice. Apa reprezintă haosul primordial de dinainte de creație, iar insula – manifestarea, creația. Întocmai ca și lotusul din iconografiile asiatice, insula implică «stabilirea fermă», în mijlocul tuturor posibilităților de existență (apelor).
Tonul glumeţ al lui Eminescu, din ,,Cezara” (nuvela ”princeps” ca atare), maschează în esență un fapt vizibil: un paradis în destrămare, degradat, corupt de istorie, decăzut, infernizat, in care ”dracul” începe să devină stăpân, în care moartea îşi instituie regența ameninţătoare. Verbele ori adjectivele folosite de prozator trădează acest aspect funest, metaniile… spânzură, papucii… se târâie și clăpăiesc; barba călugărului mai vârstnic e rară, ochii îi sunt ca zerul, neexpresivi și cam tâmpiți, curtea e părăsită, păturile de flori sugrumă vegetația; gratiile ferestrelor sunt negre, chiliile grele, frunzele sunt întunecoase, hainele călugărești atârnă și ele spânzurate într-un cui; până și motanul e negru, părul lui Ieronim e tot negru; intrând la stareţ să-l învoiască pe leronim, călugărul cel bătrân își face o față cătrănită şi-i oferă mai tânărului eremit o societate de ciocli; leronim „işi taie” o figură sinistră, ş.a.m.d.
Dimpotrivă, Insula lui Euthanasius simbolizează tărâmul transcendent, participativ la realitatea absolută și deosebindu-se ca atare de restul creației, căzută sub povara și influența nefastă a legilor devenirii şi ale morții. Demonul, răzvrătitul ori indiferentul din lumea socială, se transformă, în natura insulei de-acum transcendente, într-un nou Adam. Cei doi, Ieronim şi Cezara, „vor reface singuri, prin dragoste instinctual-pură, absolută, unică, perechea simbolică a primilor oameni”.1
Relația dintre iubirea lor absolută și starea edenică produce în structura mitică a romanului o cristalizare treptată concretizată într-o constelație fabuloasă de motive recognoscibile la toată ”urma” în planul de adâncime al textului: îngerul și demonul (cu varianta îngerului căzut, a lui Lucifer), androginul, spațiul mitic – Centru al Lumii – configurat ca sistem de cercuri concentrice, apolinicul și dionisiacul, labirintul, cartea veche, fereastra, arheul, păianjenul, pereții capului, visul, fantasticitatea, cuvântul, orfismul, narcisismul, cugetarea filozofică, umbra, ori cu fiecare metaforă și metonimie la suprafața lui, atât de sugestiv descrisă de Eminescu. Fereastra lui Ieronim (alter-egoul autorului, reîntrupare simbolică a arhetipicului Euthanasius și prelungire nemuritoare a acestuia în timp) este semnul, spărtura; fanta prin care scriitorul ne invită în ținutul său romanesc. Numai chilia lui Eminescu-leronim „e toată-ntrețesută cu iederă”. Iedera anticipează, stricto sensu, ca simbol, mitul veşnicei reîntoarceri a lui Ieronim şi a Cezarei. Dar tot cu iederă se împodobește Dionisos. În Ieronim, ea simbolizează permanența dorinței; ca simbol feminin, iedera revelează nevoia lui Ieronim de a fi protejat de Zeul delirului mistic și al vinului și totodată de a-și virtualiza yinul din el; iedera reprezintă, prin intermediul cuplului Attis-Cibele, ciclul veşnic al morții și al renaşterii. În dosul, acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe, ce par a căuta soarele cu capetele lor”. Mreaja e o plasă, un năvod, o capcană, o armă în ultimă instanță, și acest simbol anticipând viitoarea confruntare (duelul violent sacrificator) dintre leronim şi marchizul Castelmare. În psihologie mreaja simbolizează complexele care împiedică atât viața lăuntrică cât și pe cea exterioară și ale căror cauze sunt greu de descoperit şi de dezlegat. Din Biblie ne adnotăm spaima provocată de prizonieratul lațurilor morții și primejdiilor iadului. Din Evanghelie reținem năvodul lui Dumnezeu, cu care Acesta îi strânge pe oameni pentru a-i aduce în împărăția Cerurilor (în paradis) iar leronim şi Cezara se numără printre cei adunați și retrimişi în rai. Ochiurile plasei mrejei sunt interpretate de analiști ca simboluri ale căutării, în inconștient, ale anamnezei menite să propulseze în conștiință amintirile cele mai îndepărtate și mai ascunse; până și stelele de pe cer (fiind și ele nişte ochiuri înnodate și invizibile) ar semnifica imposibilitatea lui Eminescu de a evada din acest univers și de sub autoritatea legilor sale. Plasa este totodată o armă spirituală esențială încredințată Îngerului Gabriel, lui lisus Hristos şi lui Ieronim (Hieros + Animus). Tot mreaja simbolizează toate capacitățile și virtualitățile lui Ieronim, creat de Dumnezeu înaintea lumii vizibile și care reprezintă omul primordial hărăzit sublimării ființei Sale. O mreajă țese și păianjenul a cărui prezență o semnalăm şi în,,Sărmanul Dionis”. În toate aceste reprezentări simbolice plasa/mreaja este obiect sacru și slujește ca vehicul de captare a unei forțe spirituale.
Roza albă corespunde și ea, în același regim anticipator, manifestării țâşnite din apele primordiale: insula, transcendentă a lui Euthanasius, în situația dată, simbolizează deopotrivă cupa vieții, sufletul, inima, iubirea; poate fi contemplat ca o mandală și socotit centru mistic. Roza albă evocă fie potirul lui Hristos, Graalul, fie roua cerească a mântuirii, fie sfânta inimă a lui lisus. Roza aceasta albă continuă cu noua ei formă ființarea eternă a lui Ieronim (care se bucură de miracolul regenerării) ori simbolizează puritatea și iubirea transcendentă.
Aşadar leronim este roza cea albă (mai precis Eminescu însuşi), care năzuiește să scape din condiția tragică de „deținut” în închisoarea destinului său profan, și a trupului său perisabil. În spatele acestui personaj stă spiritul sfånt din Treime care aspiră spre soare. Iar soarele este o epifanie uraniană, este fiul Creatorului (astfel Ieronim este fiul lui Dumnezeu, deci lisus Hristos în persoană). Tot soarele cu strălucirea lui face lucrurile manifeste și apare ca un simbol al învierii şi al nemuririi. Soarele se află în centrul cerului așa cum inima se află în centrul pământului. Ca soare spiritual reprezintă inima sau ochiul lumii. Și roza și soarele sunt simboluri ale arhetipului cercului. În calitate de simbol cosmic, soarele deține o poziție de adevărată religie astrală. Cultul său a dominat străvechile mari civilizații, prin figurile zeilor – eroi giganți care erau niște întrupări ale forțelor creatoare, ale izvorului vital de lumină și căldură pe care astrul îl reprezintă. Pentru Ieronim, soarele este simbolul tatălui, al lui Euthanasius ca principiu generator masculin și autoritar, educativ și moral. Registrul de valori al soarelui se întinde de la negativul supraeului, care strivește ființa sub interdicții, reguli sau prejudecăți și până la pozitivul ideal al eului-imagine superioară despre sine, la înălțimea căreia individul (deci Ieronim) caută să se ridice.
2. Cunoaşterea paradisiacă/luciferică
Mihai Eminescu își gândește proza într-un ritm vertical al structurilor antropologice ale imaginarului căci – găsim şi într-un „Dicționar de simboluri” – soarele reprezintă un Aspect al Arborelui Lumii, al Arborelui Vieții. Însă și într-o rețea a regimului nocturn al imaginarului, căci țesătura, cercul, roata, sunt arhetipuri durandiene ale ”traseului neîntrerupt”2 și ale conjuncției lumii cu soarele. „Mântuitorul vine să formeze şi în felul acesta să mântuiască Sophia feminină, întruchipare a sufletelor noastre incomplete”3.
Valoarea epicii eminesciene rezidă în vibrație intelectuală și în descriere, în cutezanța de a supune un univers vast rigorilor creației fără a-l bagateliza, neozolist, de a introduce fantasticul și experiența omului de geniu într-un context dat, contextul însuşi fiind (trans)recontextualizat.
Paginile, despre proza lui Eminescu, ale lui Eugen Simion, ne pot ajuta în continuare întru fixarea unor repere ale unității paradigmatico-sintagmatice a celor 8 ”fragmente” ori mai degrabă unor puncte de plecare pentru alte și alte interpretări.
Astfel natura este văzută ca o cale de purificare, ca un catharsis.
Trecutul transpare (s.n., I.P.-B.) în faptele prezentului și le reîncorporează arhetipal/simbolic. Va urma
Ion Popescu Brădiceni, doctor în litere, scriitor
