Între dostoievskianismul romanului,,Geniu pustiu”, unde Toma Nour este un Raskolnikov avant la lettre, iar Poesis este Sonia lipsită de acea putere nevăzută; de acea fericire fără margini aprinsă în ochi: ”Voiau să vorbească și nu puteau. Le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi și slabi; dar pe chipurile lor acestea bolnăvicioase și palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viață nouă. Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt. (…) Dar el înviase şi știa acest lucru, il simțea cu întreaga lui ființă renăscută la viață, iar ea-ea nu trăia decât prin el (…) Sub perna lui se găsea Evanghelia. O luă fără gând. Cartea era a ei, aceeași din care citise cândva despre învierea lui Lazăr (…) Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşteriilui progresive, a trecerii pe nesimțite dintr-o lume în alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.”4 În transmodernismul romanului O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara relațiile sunt simultan de contiguitate și de continuitate pe ecranul trans-aparent al unui sistem/unei structuri, stratificat(ă) cultural/literar.
Tot aşa, prin iubirea lor absolută, grație stării edenice regăsite, Ieronim și Cezara, se vor reîntâlni, inocenţi ca-n ziua cea dintâi, după moarte, în trans-aparența unei case paradiziace transcendente, mai precis în chilia din monastirea de călugări (deci dintr-un spațiu profan invadat de sacru).
Cum personajele sunt proiecții ale autorului-narator, ale androginului despicat, prin legendara poveste de dragoste cu Veronica Micle, cheia romanului ”O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” constă în voința de sublimare a acestei iubiri, în transmutarea ei în insula lui Euthanasius, căci – ne sugerează Mihai Eminescu, în ordinea realității fenomenale iubirea, ”Visul frumuseții”, nu se poate împlini; el nu poate fi atins decât în planul transcendent reprezentat de insula edenică – metaforă – simbol semnificând ieşirea din fenomenal și alteritate (devenire), intrarea într-o nouă dimensiune a ființei – cea mitică-arhetipală.
Pentru a se smulge din capcanele/paradigmele lumescului, și ele, eterne, agentul acestora, Castelmare, trebuie ucis. Numai așa putem motiva inserarea conflictului Ieronim-Castelmare în economia nuvelei, într-o strategie a construcției artistice care nu poate fi deloc întâmplătoare, chiar dacă vor fi fiind coborâte în planul abisal al subconştientului (involuntar aşadar). Teoria hermeneutică a lui Eugen Negrici, pe această problemă, pledează pentru o democrație a interpretării, pentru o încredere în metamorfoza operei, pentru relativitatea criteriilor, a rigorilor actului critic, pentru o activitate constructivă a subiectului; pentru o angajare într-o tranzacție bogată de descoperiri imprevizibile, pentru includerea plusului de vitalitate pe care timpul şi noul context al receptării îl pot dărui operei (al cărei text grăiește sponte sua) care nu este ci doar transpare în procesul lecturii. În loc de a ne ocupa de operă ca de o formă – se pronunță Eugen Negrici -, vom vorbi deci mereu despre un câmp de posibilități (…). Ignorând mobilurile autorului, vom putea contempla posibilitățile libere ale universului operei și ne va fi ușor să-i înmulțim acestuia miracolele. Cu alte cuvinte, în numele îmbogățirii operei, ne gândim să efectuăm o deplasare de accent spre interpretarea însăşi văzută ca proces constructiv semnatic.5
Aşa că, pentru noi personal, romanul eminescian, reașezat, recurge la o tehnică a scriiturii, transdiscursivă6, în cadrul căreia, narațiunea la persoana a III-a este fragmentată prin inserarea altor forme de discurs: descrierea și confesiunea epistolară, ce subiectivizează relatarea ș.a.m.d. Astfel Ieronim îşi desacralizează ascetismul, vizând o întoarcere în sacru (nu în ascetism), însă un sacru care a primit un conținut ontic/ontologic: iubirea – ultima/suprema revelație pe care i-o poate oferi paradisul lui Euthanasius. Și Cezara parcurge acest drum invers, sau dacă ne amintim de Hegel, triadic închis, de la icoană la pasionalitate carnală declanşată de magia insulei (care ține totuși de luciferic și ne determină să înțelegem cât de necesară a fost construcția lui Lucian Blaga pe reinventarea complementarității dintre cunoașterea paradiziacă și cea luciferică).
3. In Casa Fiinţei
„O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” este un roman peste puterile unui Răzvan Rădulescu să zicem, care a apreciat că ”Cezara” ar fi un text greoi, confuz la nivel sintactic, incapabil să construiască un loc al acțiunii, un timp, o atmosferă și împănat cu franțuzisme ridicule7. Aceste „defecte” interpretate pe invers se pot reconverti în tot atâtea calități, încât și alți detractori (Pavel Gheo Radu, T. O. Bobe) pot turba de furie… neputincioasă în faţa unui Mihai Eminescu nou, transmodern, care și-a cucerit modernitatea din interior, ci nu ca fenomen de imitație, după norma sincronismului lovinescian de mai târziu.
Theodor Codreanu se numără printre cei care au curajul, în continuare, să creadă în geniul lui Eminescu, acel geniu care,„vede legături surprinzătoare acolo unde inteligența obișnuită n-are acces… „8, care se înscrie printre personalitățile de răscruce ale gândirii universale, dimpreună cu Platon, Kant, Einstein și Heidegger.
Ne confruntăm, în romanul eminescian, cu vestitul mit al peșterii, cu învățătura kantiană infidelă că adevărul (alétheia) închide în sine frumosul și binele, că ”spiritul” sintetizator-dinamic este fructul unui nou mod de cunoaștere artistică, în care cititorul recunoaște ceea ce s-a numit armonia eminesciană”9, cu imaginea integrală a unui Eminescu literat și savant, poet și cugetător politic şi ştiinţific.
În romanul în viziunea căruia locuim cu prilejul acestui studiu, lucrurile/ființele sunt percepute în simultaneitate spațio-temporală. Eminescu a văzut intervalul evenimentelor, succesiunile în simultaneitate („Reprezentația e un ghem, absolut unul şi simultan”). Proza sa în special este organizată holografic (ca produs firesc al simultaneismului dinamic) și anticipează conceptul de informaterie al lui Mihai Drăgănescu ori romanul lui Marquez și al lui Le Clézio, ca întemeietor, la rându-i, al Noului Roman francez.
Romanul lui Eminescu ”O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” trădează fascinația ideii de ”frumusețe fără corp”10. Poate că trebuie să regândim de ce a fost Eminescu fascinat de ideea ”frumoasei fără corp”. Argumentele ni le oferă, cu aceeași predilecție pentru transmodernitate și transmodernism, tot Theodor Codreanu: Frumusețea și adevărul sunt în forme și totuși dincolo de ele. Cum gândea Nichita Stănescu. Poezia e în cuvinte și totuși dincolo de ele, în necuvinte. Formele perfecte eminesciene nu sunt tocmai transcenderea formelor ca ”proporție de mişcări?”11
leronim şi Cezara se adăpostesc în ”Casa Ființei”. De altfel, una dintre etimologiile Ființării vorbește limpede despre căminul pe care omul limbajului și l-a construit în ființa limbajului. Este cuvântul Hestia”12 . Îi mulțumim lui Constantin Barbu pentru deschiderea sa întru matca Greciei și reamintim, pentru orice eventualitate, că Hestia este zeița vetrei, a focului, fiica lui Cronos și a Rheii și că însuşi numele ei înseamnă ”vatră”13. Așa se face că recuperarea ”bucăţii” ”Colindând Grădina Edenului” îşi află motivația în existența jeraticului din cămin aruncând din când în când câte o limbă albăstruie care luminează basorelieful lui Adam şi-al Evei de pe pereții casei întregi din insulă. Așa cum este rostirea româneasca, ea răspunde și corespunde în interiorul acestei Ființe: această corespondență e una inițială (arheală), e Începutul/Reînceputul.
„Hestia, aşa cum ne îndeamnă, în tăcere, Socrate, poate descrie o variantă a istoriei ființei. S-ar putea întruchipa o istorie a omului legat de ființă, cu toate ale lui, gândire, spirit, cultură, ființa însă și prin acest concept plurivocşi poliform care este hestia”14. Pericolul analogiei devine vizibil în limbile omului și astfel, prin cercetarea metafizicilor indiene urmată de cercetarea metafizicei eminesciene, ne reînsuşim ştiinţa unor întregi constelații de înțelesuri, care s-au întrețesut la fereastra chiliei lui Ieronim sau a chiliei Cezarei de la malul mării, ca să ne inducă nouă certitudinea că Eon și Ens sunt identice și că romanul însuşi este „casă a Ființei”, în care-și instituie ”înțelesurile superioare” şi ”Povestea indică”, de unde ”un paria cântăreț” (dedublatul din oglindă al lui Ieronim) uitându-se lung în Gange (,,simbol uriaş al timpului”) are revelația ultimă, și aude „vorbirea sântelor sale origini”.
Şi-atunci comentatorul prezent în aceste pagini ale noastre îşi reaminteşte el însuşi: Hestia provine din doricul ousia. Ousia, la rândul său, în forma osia provine din heracliticul impuls (othoun) al realităților ce veşnic curg.
Note:
1. Mihai Eminescu. Proză. Postfață și note de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Text stabilit de Eugen Simion și Flora Şuteu. Editura tineretului, Bucureşti, 1967, p. 20;
2. Gilbert Durand. Structurile antropologice ale imaginarului.Introducere în arhetipologia generali. Traducere de Marcel Aderca. Prefață și postfață de Radu Toma, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p.240;
3. Ibidem
4. F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă; Traducere de Ștefania Velisar Teodoreanu și Isabela Dumbravă, din vol. 5, serie Dostoievski, Opere, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969 (vezi varianta reprodusă de Editura Venus și Rai Coresi, Bucureşti, 1993, pp.537-538);
5. Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, București, 1977, p.12;
6. În analiza textelor de proză specialiştii disting între schema epică primară (scenariu epic, povestire, fabulă) și felul în care aceasta este concretizată în operă (discurs, subiect). Discursul reprezintă, prin urmare, forma estetică a povestirii, modalitatea prin care cititorul ia cunoștință de cele povestite;
7. Vezi in, Dilema”, nr.265/1998, p.7., Răzvan Rădulescu: Eminescu văzut de departe;
8. Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Ediția a doua revăzută și adăugită cu o prefață de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Serafimus, Braşov, 1999,p.213;
9. Ibidem, p. 216;
10. Vezi lon Popescu-Brădiceni. În căutarea capodoperei, sub semnul transmodernității. Editura ”Academica Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2003, pp. 123-132;
11. Theodor Codreanu, op.cit., p. 240;
12. Constantin Barbu, Rostirea esențială. Eseu despre reamintirea Ființei. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985, p.7;
13. K.M. Kolobova, E.L. Ozerețkaia, Cum trăiau vechii greci, Editura științifică, 1964, p.194;
14. Constantin Barbu, op.cit., p.9.
Ion Popescu Brădiceni, doctor în litere, scriitor
