În Duminica a 4-a după Rusalii; Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului); glas 3, voscr. 4, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne relatează o lecţie de credinţă autentică despre milostenia unui sutaş ce are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Or, dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Însăşi puterea de deasupra firii şi a oamenilor! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic şi iertător ca şi viaţa, ascuţit ca sabia, neiertător ca biciul pedepsei păcătuirii! Dar, înainte de a intra în subiectul propriu-zis, credem că este necesar să observăm că Mântuitorul n-a făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri, ceea ce ne arată faptul că putem vorbi despre universalitatea mântuirii, pentru că nu doar poporul ales a fost chemat spre dobândirea împărăţiei cerurilor, ci toate neamurile, pentru că: «Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov… », mai ales că Mântuitorul Hristos este admirativ, iar, Dumnezeu nu este ca un orator oarecare ce trage de sfori şi face din făpturile Sale tot ceea ce vrea. Minunatul Dumnezeu nu face referire doar la întrebările şi răspunsurile Sale, iar, libertatea omului nu e doar o vorbă deşartă, ci, oglindirea libertăţii dumnezeieşti. Dumnezeu îl preţuieşte pe om, îşi admiră făptura, ceea ce înseamnă o reconsiderare a valorilor. Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos admiră faptul că acest ofiţer roman, acest ofiţer păgân, prin efortul său interior, a devenit mai înţelept decât fiii lui Israel, ceea ce înseamnă că Dumnezeu are o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman şi ne ajută să înţelegem tema pe care ne-am propus ca s-o aducem în atenţie!
Sutaşul I-a zis:,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu…”!
Aşadar, în Duminica a 4-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne relatează faptul că Iisus intră în Capernaum, unde locuieşte împreună cu ucenicii Săi, în «Galileea Neamurilor», un tărâm al amestecurilor etnice, culturale şi religioase, iar, un sutaş Îi iese în cale şi-L roagă să vină să-i vindece sluga bolnavă de moarte. Deci, totul este veridic în această împrejurare, deoarece, sutaşul este un soldat de meserie, un ofiţer roman, considerat păgân, care îndrăzneşte să meargă la Fiul Lui Dumnezeu pentru a-I cere ceva incredibil, vindecarea slugii sale, însă, atitudinea Domnului este surprinzătoare. El Se arată imediat de acord, fără să pună întrebări, dar amână puţin aducerea la îndeplinire a cererii sutaşului, tocmai pentru a-i permite acestuia ca să-şi manifeste credinţa. Putem să tragem deja o învăţătură importantă, că Iisus Hristos nu este părtinitor, nu se uită la aparenţe şi este înduioşat de bunătatea acestui sutaş, acestui ofiţer roman, faţă de sluga sa, pe care o consideră ca pe un fiu. Desigur, Mântuitorul vedea zi de zi, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi de către ocupantul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în persoana Lui Iisus. Poate că în logica omenească, ne-am fi aşteptat ca fie vorba despre o reacţie plauzibilă în comuniunea cu oamenii, dar, Domnul a procedat după logica Sa dumnezeiască, mai ales că abia acum începe partea cea mai frumoasă, pentru că în faţa unui răspuns pozitiv al lui Hristos, sutaşul prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o profunzime uimitoare. Mai întâi: «Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea!», ceea ce înseamnă să rămâi mut de admiraţie înaintea unei asemenea smerenii şi a unei asemenea credinţe, iar, dacă noi credem că suntem pierduţi, că suntem nevrednici pentru harul lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în cuvinte, ci se dezvăluie şi în ethosul nostru, atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi socotim că fiecare om este mai important decât noi! Poate că atunci, te micşorezi pe tine însuţi, iar, «cu cât ne simţim mai neînsemnaţi, cu atât ne aflăm mai aproape de Dumnezeu»! Da, este o adevărată pronie divină, simţământul care naşte adevărata dragoste prin care Dumnezeu are o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman şi ne ajută, de această dată, să înţelegem bine tema pe care ne-am propus ca s-o aducem în atenţie!
Şi a zis Iisus sutaşului: ,,Du-te, fie ție după cum ai crezut…”!
Putem înţelege şi ceea ce înseamnă şi dragostea sutaşului, căruia îi pasă de sluga sa şi deodată Îl caută cu nelinişte pe Domnul şi-L roagă să-l tămăduiască pe slujitorul său. Deci, să vedem dragostea şi milostivirea care merg împreună cu credinţa, smerenia şi rugăciunea ca o singură stare, o singură atitudine de viaţă! Este una dintre comorile Bisericii, care de altfel a introdus cuvântul sub o formă adaptată în slujbele sale, când Stăpânul făpturii porunceşte oştilor îngereşti, şi ele Îl ascultă, ca noi să admirăm acest nivel teologic şi această înălţime a duhului! O serie de precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem mai bine prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi marea vindecare. Poate că mai apropiată de gândul nostru este posibilitatea de a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor păcatului, adică sănătatea trupească şi sufletească pe care Adam a avut-o înainte de cădere. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile, mai ales că între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect, dar, toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii sau anormalitate a păcatului! Constatăm că anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, sub felurite forme şi asupra ei se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident, cu scopul de a o elimina sub aspectele care ţin de puterea omenească! Într-o societate românească altădată normală, atât cât omeneşte e posibil, acum anormalitatea a câştigat teren într-un mod alarmant, riscându-se în curând ca normalul să apară ca o excepţie tolerată, nu ca regulă! Mai trist este faptul că unii dintre oamenii cu funcţii înalte şi bine plătite demonstrează că nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi admitem şi susţinem aceasta în mod intelectual, pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi şi în puterea lui, ci acela care are o credinţă adâncă în Dumnezeu, iar, elementele credinţei adânci, profunde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile credinţei ortodoxe, ci altceva care nu ţine de logica omenească! De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa noastră, de vreuna dintre bolile anormalităţii, să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum ne-a dat exemplu sutaşul din Evanghelie, să alergăm la Sfânta Biserică, aşa cum trebuie să facem întotdeauna, pentru a solicita dialoguri particulare cu preoţii, la spovedanie sau chiar în cadrul unor simple convorbiri, spre a nu lăsa loc dilemelor, nici a lua vreodată, anormalul drept normal! În concluzie, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a contribui, fiecare după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi româneşti normale, pentru că numai Dumnezeu are o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul inimii noastre şi ne ajută, de această dată, să înţelegem bine tema pe care ne-am propus ca s-o aducem în atenţie!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
