În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne); Ap. 1 Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2; Ev.Matei 25, 31-46; glas 2, voscr. 2, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii, revelator şi semnificativ, ne arată că va sosi ziua când vom sta cu toţii în faţa lui Dumnezeu, fiecare în parte, cu viaţa sa pământească, pentru că în ziua aceea, va trece vremea credinţei, iar, ceea ce înseamnă credinţa este încrederea în lucruri nevăzute, mai ales că în strălucirea orbitoare a Slavei lui Dumnezeu, vom vedea deja toate, Îl vom vedea pe Domnul, precum ne vede şi El, şi Îl vom cunoaşte, precum ne cunoaşte El, când vremea nădejdii se va scurge, pentru că nădejdea este o aşteptare! Şi va fi ziua a opta, ultima zi a devenirii şi prima zi a veşniciei, pentru că rodul vieţii noastre, al fiecăruia dintre noi şi al colectivităţii noastre, va fi ca un trup viu al oamenilor care au fost cu toţii botezaţi în Hristos, în unitate, fiind chemaţi, prin puterea Sfântului Duh, să fie precum Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Aşadar, atunci când credinţa şi nădejdea vor trece, singura care ne va rămâne va fi doar iubirea, iar, pilda aceasta ne învaţă, nu atât despre frica ce s-ar putea să ne înlănţuie precum gerul năpraznic inimile sau, dimpotrivă, să o înghită ca nişte flăcări. Dumnezeu ne vorbeşte despre clipa când vom vedea că tot sensul vieţii noastre a fost dragostea, pentru că vom fi judecaţi, dacă ne-am mărturisit nouă înşine şi altora credinţa cea adevărată, pentru că în clipa aceea, Dumnezeu ne arată că la Înfricoşătoarea Judecată, cei care au trăit după Evanghelie, care au fost ucenicii Lui în sensul deplin al cuvântului, îi va recunoaşte ca fiind ai Săi!
Îl vom vedea pe Domnul, precum ne vede şi El!
Aşadar, în În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, vom desluşi faptul că iubirea este o punte deasupra oricărei prăpăstii, că iubirea rezistă în faţa oricărei încercări, că eşti uman, chiar dacă nu vezi în fratele tău chipul cel luminos al Lui Dumnezeu, chiar dacă nu vezi în el pe cineva iubit de Dumnezeu, pentru care Acesta şi-a pus viaţa pentru noi. Totodată, vom înţelege că aceasta este ziua când ne aducem aminte de Infricoşătoarea Judecată, dar este şi începutul postului, pentru că din această zi, ortodocşii se abţin de la carne, că decizia decizia aceasta mai are şi un alt sens, în afară de asceză şi de disciplină, pentru a înţelege că avem vocaţia să facem din această lume a noastră, lumea lui Dumnezeu, Împărăţia Lui Dumnezeu, dar, nu in sensul că Domnul stăpâneşte ca un despot, lumea, ci în sensul că aceasta este familia Lui, locul unde Dumnezeu trăieşte înconjurat de făptura Sa, unde creaturile lui Dumnezeu se pot veseli de El şi unele de altele întru împlinire şi bucurie! Prin urmare, cea de-a treia Duminică a Triodului marchează o înţelegere şi mai profundă a tainei mântuirii, adică a relaţiei lui Dumnezeu cu omul, strâns legată de modul în care acesta se raportează la aproapele său. În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, precum desparte păstorul oile de capre, aşa separă Împăratul pe «binecuvântaţii Tatălui» de cei «blestemaţi şi păcătoşi» (Matei 25, 31-46), iar, aşezarea «de-a stânga» sau «de-a dreapta» Domnului depinde numai de modul în care fiecare a cercetat sau nu în timpul vieţii pe Fiul Omului atunci când Acesta a flămânzit, a însetat, a fost străin, gol, bolnav sau în temniţă! De aceea, în planul structurii perioadei pregătitoare şi a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această Duminică se înscrie cu trei dimensiuni importante: în primul rând, ea reprezintă continuarea logică a faptului că aceasta anticipează adunarea finală a celor vii şi a celor morţi şi anunţă între altele tema acestei rugăciuni prin prezenţa a numeroase tropare ce făceau aluzie la Judecată, în cel de-al doilea rând, ea completează prin evocarea dreptăţii lui Dumnezeu meditaţia la mila Lui din Duminica Fiului Risipitor şi în cel de-al treilea rând, ea deschide cea de a doua parte a perioadei pregătitoare consacrată pregătirii în vederea postului, reprezentând faţă de duminica următoare, închinată izgonirii lui Adam din rai, care este reluată şi condensată înainte chiar de a intra în Postul Mare, pe parcursul căruia timpul vremelnic al istoriei va fi îndumnezeit, iar, în acest fel, Dumnezeu ne arată că la Înfricoşătoarea Judecată, cei care au trăit după Evanghelie, care au fost ucenicii Lui în sensul deplin al cuvântului, îi va recunoaşte ca fiind ai Săi!
Omul poate sta înaintea Judecăţii lui Dumnezeu şi nu există excepţie!
Prin urmare, omul poate sta înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, fiindcă de la acest criteriu nu există excepţie, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omeneşti ale răsplătirii după faptă, dar , trebuie să ştim că Îl avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel Drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, pentru că doi martori vor sta împotriva noastră în Ziua Domnului – conştiinţa noastră şi Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens, Evanghelia ne spune: «Impacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban» (Matei 5, 25-26). Unii au identificat pe acest pârâş ca fiind conştiinţa noastră, cunoaşterea sădită în fire a binelui şi a răului şi de Dumnezeu dăruită. Deci, cu alte cuvinte, vrei să fii cu Dumnezeu, dar nu şi cu cei mai amărâţi dintre pământeni, Dumnezeu îi va alege pe aceşti amărâţi, iar tu rişti să rămâi singur sau cu «diavolul şi cu îngerii lui» (Matei 25, 41). Aşadar, având parte de cei care nu vor să iubească, ci doar să stăpânească sau să posede pe celălalt, cei ce vor să fie de sine stătători, un soi de dumnezei cu de la sine putere, omul trebuie să înţeleagă cum binele făcut pe pământ se regăseşte şi în ceruri. Chiar dacă cineva nu vrea să ştie de Dumnezeu, cu siguranţă, tot omul ştie că va muri, că va pleca «dincolo», chiar dacă sunt unii care afirmă că ei vor trece «în nefiinţă», că nu mai e nimic dincolo, când orice ateu sau nihilist onest cu el însuşi, ştie în inima lui că moartea nu înseamnă aneantizare, ci o altfel de existenţă, că nu are cum să piară această conştiinţă de sine, ci doar, eventual, să fie alterată pentru totdeauna. Pe de altă parte, nu trebuie să ai studii de teologie ca să înţelegi că tot ceea ce ai pe acest pământ nu este al tău, că nici avuţiile, nici trupul tău nu le poţi controla decât vremelnic, iar, dacă urmează o plecare fără întoarcere, ar trebui să ne pregătim de drumul care ne poartă la Înfricoşătoarea Judecată! Această a noua Duminică înainte de Paşte, ce marca iniţial începutul postului parţial al Săptămânii Lăsatului sec de brânză, a devenit cadrul importantei comemorări a celei de-a Doua Veniri a Domnului Iisus Hristos, graţie dezvoltărilor şi comentariilor imnografice ale Pericopei Evanghelice (Matei 25, 31-46), mai ales că temele acestei Duminici au fost îndeajuns dezvoltate în partea referitoare la eshatologia Triodului! Aşa că aici nu mai trebuie să revenim asupra lor , ci doar să amintim câteva elemente importante. Pentru ca gândul la moarte să fie creştinesc, aşa cum ne amintea Sf. Vasile cel Mare, depăşind filosofia păgână rămasă închisă în limitele eului, trebuie să fie legată de gândul la Judecata de Apoi şi la supunerea finală a tuturor lucrurilor puterii lui Dumnezeu. Perspectiva prezentării omului în faţa Judecăţii Lui Dumnezeu, care-l va judeca după toată rigoarea şi adevărul, e pentru credincios prilejul de a aprecia cât de mult s-a îndepărtat de viaţa după adevăr, al cărei criteriu e consemnat în Evanghelie. Iar, Judecata Înfricoşătoare, vestită cu prilejul acestei Duminici, îi va apărea mului cu atât mai neiertătoare, cu cât o simte mai aproape, ca o aducere-aminte pioasă, dar gratuită, pentru că ea face efectiv prezent şi actual în taina timpului liturgic, faptul că Dumnezeu ne arată că la Înfricoşătoarea Judecată, cei care au trăit după Evanghelie, care au fost ucenicii Lui în sensul deplin al cuvântului, îi va recunoaşte ca fiind ai Săi!
Profesor Vasile GOGONEA
