În Duminica după Botezul Domnului; Ap. Efeseni 4, 7-13; Ev. Matei 4, 12-17 (Începutul propovăduirii Domnului); glas 6, voscr.9, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne dezvăluie cu multă claritate că poporul cel ce locuia întru întuneric a văzut Lumină mare, deci, a fost descoperirea, prin arătarea Lui Hristos (v. Matei 4, 1 2-17). Astfel, avem în faţa nostră doi termeni: lumină şi întuneric, iar, omul, prin diferitele sale cuvinte, înţelege pentru fiecare dintre ele un anumit conţinut care nu se identifică în mod necesar pentru toţi oamenii, deoarece, cuvintele lumină şi întuneric nu sunt percepute de către toţi cu aceeaşi conotaţie şi nu se apropie de ele potrivit cu aria largă de cuprindere şi cu profunzimea lor! Lumina are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa creştină şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca arvună a vieţii din Împărăţia cerurilor, pentru că dezvăluie legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos şi lumina Evangheliei Sale propovăduită mai întâi poporului evreu care stătea în întuneric, adică, în necunoaşterea deplinătăţii revelaţiei divine, dar şi popoarelor păgâne care nu-L cunoşteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, Evanghelia spune că «poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit» (Isaia 9, 1). Iar, cele spuse prin faptul că «lumina s-a ivit» semnifică adevărul că Lumina nu doar s-a coborât peste noi, cei care o căutăm, ci s-a arătat şi peste cei care nu erau pregătiţi pentru ea, printr-o religiozitate care doar satisface narcisismul nostru şi ne leagă de cele lumeşti, pentru a vedea mai bine că Dumnezeu ne arată că pentru noi, adânc înlăuntru există cerinţa pentru adevăr, pentru cunoaşterea Luminii, care nu este propria noastră lucrare, ci este a Domnului!
Iisus a început să propovăduiască şi să spună: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor”!
Aşadar, textul acestei Evanghelii este așezat în rânduiala bisericească în prima Duminică după Botezul Domnului, prin cuvintele: «În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”» (Matei 4, 12-17), pentru a ne arăta că nu trăim numai în stare de mare sărbătoare, ci, majoritatea timpului nostru este aceea a rânduielii obișnuite, iar, Dumnezeu nu ne sfințește numai în zile de sărbătoare, lăsându-ne în uitare în restul timpului, ci, trebuie să învăţăm ce înseamnă părtăşia cu Lumina lui Dumnezeu, faptul de a gusta descoperirea Lui Dumnezeu, mai ales că pentru toţi, cerinţa vieţii trebuie să fie dorirea şi căutarea luminii cunoştinţei. Desigur, ceea ce defineste omul ca om, ceea ce defineşte persoana umană ca persoană recunoscută (vrednică), este parcursul existenţei sale în căutarea luminii existenţei sale, iar, cel care nu se orientează spre căutarea luminii sau este indiferent față de cunoaştere dacă nu a cinstit această dorire a existenței pentru că acolo se judecă deplin creștinătatea noastră, acolo se judecă şi calitatea vieţii noastre, dacă cinstim şi ţinem întru priveghere această dorire a adevăratei lumini şi a adevăratei cunoașteri. Poate că primul element este dorirea lumi¬nii şi conştientizarea întunericului din sufletul nostru, ca să avem dorirea pentru lumină. Când spunem lumină înseamnă cunoaştere, iar atunci când spunem cunoaştere înseamnă adevăr, şi când zicem adevăr înseamnă Hristos Domnul! Prin urmare, prima mişcare importantă pe care o avem de făcut ca să dobândim posibilităţile, revelatoarele posibilităţi ale luminii, este să nu mai locuim în întunericul din sufletul nostru pentru că suntem orbi, iar, Dumnezeu ne arată că pentru noi, adânc înlăuntru există cerinţa pentru adevăr, pentru cunoaşterea Luminii, care nu este propria noastră lucrare, ci este a Domnului!
Poporul care stătea în întuneric a văzut Lumină mare!
La începutul vieţii Sale publice, Iisus a propovăduit: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17), deci, intrarea în Împărăţie presupune o schimbare din inimă, schimbare prin care omul să se poată face accesibil iubirii lui Dumnezeu, mai ales că nu dumnezeiasca Milă îi lipseşte omului, ci justa dispoziţie a inimii care să o primească pe aceasta. Atunci când Iisus spune „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau „Fericiţi cei blânzi”, El numeşte atitudinile lăuntrice ale năzuinţei fericirii, iar, prin Fericiri, Domnul va arăta Calea care va deschide porţile Împărăţiei, va da cheile pentru a pătrunde în ea şi va răsturna fundamental ordinea valorilor, numindu-i fericiţi pe cei săraci, pe cei mâhniţi, pe cei prigoniţi de soartă! Deci, Iisus Şi-a început viaţa publică proclamând vizionar: „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, pe care mai târziu o va compara cu o comoară ascunsă într-un câmp. Cel care a aflat-o o ascunde şi, în bucuria lui, vinde tot ce are pentru a-şi cumpăra acest câmp (Matei 13, 44). De asemenea, El o va compara şi cu un mărgăritar de mare preţ. Pe munte, îi proclamă fericiţi pe cei săraci cu duhul, căci Împărăţia Cerurilor este a lor! Aşadar, cei săraci cu duhul sunt cei care au primit să vândă tot pentru a dobândi mărgăritarul preţios, comoara cea mare, sunt cei care au primit să părăsească tot, să lase totul pentru a se face ucenici ai Domnului! Ei au luat această hotărâre pentru că au recunoscut în Iisus mărgăritarul preţios, pe Mesia şi tocmai printr-o alipire de o bunătate şi mai mare au putut să se elibereze de averile lor. Dacă au lăsat totul, este pentru că simţeau o lipsă, o neîmplinire, pentru că erau însetaţi de revelaţia divină! Deci, sete de viaţă, sete de sens, sete de libertate lăuntrică, sete de desăvârşire, sete de iubire! În loc de concluzie, să spunem că săracii cu duhul sunt fiinţe însetate, care-şi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi devin, precum nişte pelerini îndreptaţi către un scop care se arată în prelungirea aspiraţiei inimii lor, iar această aspiraţie este precum o pomenire a celor ce vor să fie, o nădejde în imposibila comuniune de iubire care, singură, le poate covârşi inima! Săraci cu duhul sunt oamenii în smerenie, ce nu se pot resemna să-şi pună încrederea în bogăţiile pământeşti, în statornicii, în tentaţiile vremelnice şi ademenitoare, ci, ei au gustul veşniciei, de aceea nu se pot complace în compensaţii şi în autosuficienţă. În fine, săracii cu inima sunt următori în Duhul, chemându-L neîncetat pe Cel Care le poate deschide spaţiul lăuntric către dimensiunile dumnezeiescului Har, singurul care ne face să înţelegem că Dumnezeu ne arată că pentru noi, adânc înlăuntru există cerinţa pentru adevăr, pentru cunoaşterea Luminii, care nu este propria noastră lucrare, ci este a Domnului!
Profesor Vasile GOGONEA
