În Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci); Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1 (Luarea crucii şi urmarea lui Hristos); glas 7, voscr.7, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul citit din Sfânta Evanghelie ne luminează mintea şi sufletul prin care Crucea este semnul iubirii dintre noi și al Iubirii lui Dumnezeu pentru noi, iar, prin acest semn preaslăvit manifestăm hotărârea de a ne iubi neamul şi străbunii, de a ne iubi unul pe altul, de a lupta pentru unitatea poporului nostru, mai ales că pentru noi, creştinii, pentru poporul care își face semnul Crucii înainte de orice faptă și la toate rugăciunile, aceasta constituie suprema iubire a unuia pentru altul și suprema iubire a fiilor pentru neamul lor! Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a mers de bunăvoie până la moarte pentru noi, ca să învingă moartea, numai primind crucea de bunăvoie, nu prin silnicie, ci, din iubirea supremă pentru noi, care, numai astfel, dobândim viață veșnică și ne înălţăm spre desăvârșire, prin unirea cu Hristos, ajutându-i și pe ceilalți să facă acest lucru! Desigur, pentru a trece dincolo de ceea ce i se pare că are şi pentru a avea un suflet îndumnezeit, omul trebuie să dea ceva în schimb, în primul rând, pentru că nu are ce să dea şi apoi, pentru că nici nu ar vrea să dea nimic, dar, cu toate acestea, Dumnezeu ne arată că rostul și înțelesul duhovnicesc al prăznuirii constă în faptul că fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm Crucea şi să o cinstim în toată viaţa noastră!
,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”!
Aşadar, în Duminica a 3-a din Postul Mare, înaintea Crucii ni se înfăţişează măreţia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, Care S-a arătat pe Cruce, ca să trezim şi în inimile reci iubirea de Dumnezeu şi de viaţa vrednică de un creştin. Pentru edificarea celor spuse până acum, ca şi a celor ce vom spune mai departe, redăm textul Sfintei Evanghelii astfel: Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: «,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! Căci, cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri”! Şi le zicea lor: ,,Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere!”» (Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1), iar, în felul acesta, putem înţelege mai bine, ce profunzime a Iubirii lui Dumnezeu Făcătorul s-a arătat prin Răstignirea şi prin moartea pe Cruce, dar, mai ales prin Învierea Sa, Cel Care a revărsat văzduhul ca să răsufle tot ceea ce viază, pentru că Hristos Cel Răstignit a răbdat pentru noi pe Cruce chinuitoarele pătimiri cu putinţă şi moartea cea mai de ocară, pentru ca pătimirile Lui să fie socotite de către Drept Judecătorul Tată Ceresc drept pătimiri ale întregii omeniri din toate vremurile şi din toate locurile, ca în felul acesta, omenirea care are credinţă şi dragoste către El să nu se mai îngrozească de războaie, de grijile cele lumeşti, ci, să se izbăvească de neînchipuitele chinuri veşnice din iad şi de moartea veşnică. Iar, când vedem această iubire nemărginită a Marelui şi Atotputernicului Dumnezeu față de omul căzut, chiar şi cel ce are neîntunecaţi ochii inimii nu poate să nu plângă, ci varsă lacrimi de iubire şi de recunoştinţă, neavând ce să aducă mai mult decât atât ca prinos Celui ce pune preţ pe lacrimile noastre, un Dumnezeu Care ne arată că rostul și înțelesul duhovnicesc al prăznuirii constă în faptul că fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm Crucea şi să o cinstim în toată viaţa noastră!
,,Căci, cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”!
Cu mintea limpezită şi cu sufletul curăţit de păcate, putem desluşi cu mult mai bine că pentru această viaţă luptă omul, iar nu pentru propria viaţă ascunsă în egoism, căci, omul credincios luptă nu numai pentru viaţa nevoilor şi a dorinţelor lui, ci, omul trebuie să lupte mereu pentru această viaţă care nu este a lui, ci este o viaţă dăruită de Dumnezeu, or, tocmai această viaţă se cere jertfită. Despre această viaţă i se spune omului că trebuie uitată, chiar dacă s-a obişnuit prea mult cu ea, chiar dacă a ajuns să-i placă, de aceea, omul, care ţine atât de mult la durerile lui, îşi spune că jertfă mai mare decât aceasta nu poate fi! Aceasta este condiţia pentru a dobândi un suflet nemuritor! De bună seamă, cunoaşterea de sine presupune, aşadar, jertfa, iar, a te cunoaşte aşa cum eşti cu adevărat înseamnă să te smereşti înaintea Lui Dumnezeu, Care te ştie! Chiar momentul de însufleţire, momentul în care capeţi un suflet dăruit de Dumnezeu, jertfa cunoaşterii de sine atrage asupra omului lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Care îl face pe cel care şi-a cunoscut viaţa aşa cum este, un om care se regăseşte prin credinţă! Pentru că, aşa ne spune Mântuitorul: „Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Ev. Marcu 8, 35). Deci, jertfa presupune o schimbare a modului de a exista al omului care oferă sau jertfeşte viaţa sa lumească, trecătoare şi primeşte în schimb un suflet pentru o viaţă veşnică! În concluzie, putem spune că începem jumătatea Postului Păresimilor, într-un timp care ne pune în dificultate din mai multe puncte de vedere, dar, în mod cu totul special, din punct de vedere sufletesc. Motivul este acela că oamenii de azi au multe preocupări pentru lucrurile lumii trecătoare, dar nu mai au suflet, pentru că au avut, ce-i drept, unul, dar l-au pierdut prea uşor, iar, acum au doar nevoi şi dorinţe legate de lume pe care le doresc satisfăcute imediat. Dar, din păcate, odată satisfăcute acelea, se ivesc altele noi, apoi altele şi tot aşa, la nesfârşit, iar, în cele din urmă, omul realizează că doar dorinţele nu sunt de ajuns, iar, pentru că nu sunt de ajuns, dorinţele, să constatăm că în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci găsim scrisele: «Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim şi noi oarecum, morţi fiind faţă de patimi, cu simţurile adormite şi potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne mângâie. Dacă Dumnezeu a fost răstignit pentru noi, oare nu trebuie ca şi noi să lucrăm mai mult pentru El? Nevoinţele noastre ni se uşurează când ni se aduce aminte şi de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Căci după cum Mântuitorul nostru, urcându-se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El şi prin amărăciunile ce l-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El, cu toate că îndurăm cu greu nevoinţele postului», iar, cine posteşte cu adevărat, trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra ispitele diavolului care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină, pentru c numai Dumnezeu ne arată că rostul și înțelesul duhovnicesc al prăznuirii constă în faptul că fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm Crucea şi să o cinstim în toată viaţa noastră!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
