În Duminica a 9-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 3, 9-17; Ev. Matei 14, 22-34 (Potolirea furtunii); glas 8, voscr. 9, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii cuprinde relatarea unei biruinţe covârşitoare a Domnului Iisus Hristos asupra firii omeneşti, pentru că era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Pentru aceasta, mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage. Astfel, faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune şi mereu, noi trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune şi abia apoi prin vorbe spuse cu aură de mărturisire! Iar, tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit, oricare fără deosebire, trebuie raportat la Dumnezeu, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră am izbutit fapta bună! Suntem prea mici înaintea Domnului! Vedem că Umblarea pe mare a Mântuitorului Hristos este o minune spectaculoasă, fiindcă, Apostolii aflaţi în corabie sunt înspăimântaţi de pericolul în care se găseau, pe o mare în furtună, iar, Mântuitorul Hristos vine spre ei mergând pe apă. Apostolul Petru are o reacţie cel puţin surprinzătoare, atipică, am putea spune, când Îi cere Mântuitorului Hristos ca să meargă pe apă pentru a se convinge că, într-adevâr, Cel care vine din furtună este chiar Hristos, şi nu o nălucă. Reacţia Sfântului Apostol Petru poate fi socotită ca o manifestare spontană, firească, liberă şi dezinhibată, exprimată după logica omenească, mai ales că atunci când încep raţionamentele care ne încătuşează viaţa, din păcate, când începe să vorbească mintea, începem să ne scufundăm într-o confuzie păcătoasă! În acest fel se întâmplă şi cu Apostolul Petru, care are această reacţie spontană, nu numai aici, ci şi în alte împrejurări, după care urmează reacţia calculată, reconsiderată raţional, când Însuşi Dumnezeu ne arată că urmându-L pe El, oamenii credincioşi se întorc de la îndeletnicirile lor trupeşti şi fricoase la Corabia cea pururea liniştită a Celui Preaînalt!
,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Astfel, în Duminica a 9-a după Rusalii, aflăm că Apostolul Petru voia să meargă pe apă către Domnul şi Hristos îi spune „Vino!”, iar Petru păşeşte cu curaj pe mare, ca într-o imagine memorabilă reţinută în tablouri, în texte, pentru că este momentul în care Petru, la început, eliberat de toată logica imanentă şi meschină, eliberat de chinga certitudinilor legilor fizicii, se aventurează înspre Dumnezeu, păşind pe mare ca pe uscat, aproape ca un copil care se lansează în lumea basmelor! Deci, seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe, iar, corabia se clătina mânată încolo şi încoace, iar ucenicii erau îngroziţi. În această furtună, încercarea credinţei Apostolilor e mare, fiindcă Hristos era departe! Deci, pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte. Aşadar, L-au văzut pe apă şi s-au înspăimântat, iar, această frică era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea putere, asemenea stăpânire asupra naturii, mai ales că Iisus Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta, chiar dacă Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat. Căci, iată, textul Sf. Evanghelist Matei sună astfel: «Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar, corabia era acum departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Aşa că. La a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: ,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: ,,Vino”! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: ,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului» (Ev. Matei 14, 22-34). Deci, câtă vreme îl purta credinţa, Apostolul Petru umbla pe apă, dar, când s-a îndoit, a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică, iar, înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi al umblării pe apă către Domnul Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup, ţn acest fel, Dumnezeu arătându-ne că urmându-L pe El, oamenii credincioşi se întorc de la îndeletnicirile lor trupeşti şi fricoase la Corabia cea pururea liniştită a Celui Preaînalt!
,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”!
În fine, să conchidem că asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă de multe ori cu îndoiala şi uneori aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, Împăratul lumii, în duh, dar, deodată, parcă se simt pierduţi, aşa cum s-a întâmplat cu Petru, cel încercat de frică, pe care îl sperie acum vântul, dacă nu l-a speriat marea! La această nouă mare minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu, pentru că era şi Iuda printre ei, şi L-a mărturisit şi el, chiar dacă, mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său şi l-a trădat! La fel şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată ce s-a căit, a plâns cu amar! Pentru că şi noi, fie că vrem sau nu, fie că recunoaştem sau nu, cu toţii suntem nişte călători prin viaţă şi prin timp, iar una dintre realităţile cele mai neplăcute ale vieţii noastre este cea a furtunii acestei vieţi! De fapt, întâmplarea cu Petru este povestea vieţii fiecăruia dintre noi, tineri sau bătrâni, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, harnici sau mai puţin harnici, mai ales că fiecăruia dintre noi, ne este frică de lipsurile materiale, de trăznet, de secetă, de furtuni, de întuneric, de boală, de faptul că ni se impozitează salariile şi pensiile sau chiar de moarte! De aceea, frica este un sentiment care ne avertizează că se apropie un pericol iminent! Printr-un cuvânt mângâietor şi printr-un gest de credinţă, omul ar putea accesa resursele nelimitate ale dumnezeirii, cu care ar putea însănătoşi pe cei bolnavi, ar putea sătura pe cei flămânzi, ar putea îndrepta răutăţile oamenilor, dar, este de greu să ieşim de sub valurile furtunoase de convingeri şi de ideologii care ne fac înfricoşaţii acestei lumi a nedreptăţilor şi a inegalităţilor sociale! Domnul Iisus Hristos nu a pierdut nici un suflet ce i-a fost încredinţat, pentru că de multe ori ne simţim abandonaţi, dar nu suntem niciodată părăsiţi de grija Lui cea MIlostivă! Din păcate, noi, oamenii, nu conştientizăm îndeaproape ceea ce înseamnă frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, mai ales că Atottputernicul ne-a promis că dacă-l vom urma, nu vom avea aparte de furtuni mari în această în viaţă în care Dumnezeu ne arată că urmându-L pe El, oamenii credincioşi se întorc de la îndeletnicirile lor trupeşti şi fricoase la Corabia cea pururea liniştită a Celui Preaînalt!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
