În Duminica a 4-a după Paşti (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda); Ap. Fapte 9, 32-42; Ev. Ioan 5, 1-15; glas 3, voscr.5, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii este foarte bogat în semnificații și învățături duhovnicești prin care se tâlcuieşte faptul că vindecarea săvârșită de Mântuitorul Hristos la scăldătoarea Vitezda în zi de sâmbătă, cu un om bolnav de 38 de ani, este un exemplu de binele care trebuie săvârșit oriunde și oricând, un model de virtute a răbdării, dar și un îndemn la grija față de suflet, a cărui îmbolnăvire de păcat atrage suferința trupească! Deci, vindecarea aceasta trebuie pusă într-o directă relație cu fireasca recunoștință față de Bunul Dumnezeu! În subsidiar, Evanghelia ne ajută să analizăm mai bine situaţia, iar, dacă am primit necondiţionat mântuire prin Pătimirea lui Hristos, noi trebuie totodată, precum paraliticul din scăldătoare, să ne străduim să-L aflăm pe Hristos şi să ajungem să cunoaştem cine este El şi ce a făcut El pentru noi, pentru că nu în vacarmul zgomotos aflăm pacea de care avem nevoie ca să-L întâlnim pe Hristos, ci, mai degrabă, Hristos Se înfăţişează înaintea paraliticului, fiindcă Hristos a intrat, prin Pătimirea Sa, în altarul lăuntric, un Înaintemergător pentru noi, mijlocind pentru noi înaintea Tatălui Ceresc, Unul Dumnezeul Care ne învaţă că Mântuitorul Hristos vindecă acolo unde e nevoie, că binele poate fi înfăptuit oriunde și oricum, fiindcă ziua este pentru om, nu omul pentru zi!
,,Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”!
Aşadar, în Duminica a 4-a după Paşti aflăm că vindecarea paraliticului s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului, probabil spre sfârşitul lui martie, iar, în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numeşte pe evreieşte Vitezda sau «Casa milei», având cinci pridvoare (loan 5, 2), ca un lac întins, de mică adâncime în care o dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi tulbura apa! În acel moment, oricare dintre bolnavi care ajungea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, orice boală ar fi avut acesta. Aşa încât în ziua respectivă se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi: orbi, paralitici şi alţii care aşteptau să vină îngerul ca să tulbure apa. Aşa se face că între aceştia era şi un paralitic ce nu părea pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare! Deci, când îngerul cobora şi tulbura apa, acest paralitic era singur. Poate că avea şi prieteni, avea cunoscuţi, avea vecini, iar, la început, câţiva se oferiseră să-l ducă la scăldătoare, să aştepte cu el până va veni marea clipă pentru a-l ajuta să ajungă primul în apă şi o făceau cu mult zel, dar încet, încet au obosit, şi-au pierdut răbdarea şi l-au părăsit pe bietul om aflat în suferinţă! Pentru că aşa sunt oamenii, compătimesc până când îi doare pe ei, dar, când începe să-i doară, îl părăsesc pe cel neputincios, în afara cazului când există un anumit interes! În cazul nostru, răbdarea omului bolnav de 38 de ani este un exemplu pentru noi, cei care după puțin efort duhovnicesc, atunci când ne rugăm sau postim, deznădăjduim dacă nu primim împlinirea cererii noastre, fie că este vorba despre o dorință sau însănătoșire. Iar, timp de 38 de ani, acest om a așteptat clipa întâlnirii cu Dumnezeu, nu doar în suferință trupească, ci și în frustrarea că nu poate ajunge primul la scăldătoare după coborârea îngerului, și cu toate acestea nu s-a revoltat, nu a strigat, nu a implorat milă și, mai ales, nu a renunțat! Dimpotrivă, a apreciat cu mai multă recunoștință darul sănătății, fiindcă a mers pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, dar și pentru a propovăduit celorlalți că Hristos este Mesia, Cel care l-a vindecat, mai ales că scăldătoarea în care îngerul se cobora din când în când este icoana Bisericii, cu diferența că aici și acum, toți credincioșii, nu doar primul care se cobora în apă, se vindeca de suferințele trupești și sufletești, cu credința mărturisită prin răbdarea în suferință și prin dragostea și recunoștința față de Dumnezeu Care ne învaţă că Mântuitorul Hristos vindecă acolo unde e nevoie, că binele poate fi înfăptuit oriunde și oricum, fiindcă ziua este pentru om, nu omul pentru zi!
,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”!
Prin urmare, Mila Lui Iisus Hristos pentru toți cei năpăstuiți de soartă este semnul că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii și că vrea să ne slobozească pe toți ca să ne trezească la o altă viață, într-o lume nouă, fără de păcat, suferință și moarte, mai ales că Fiul Lui Dumnezeu a venit în lume, ca lumea viață să aibă și chiar mai mult să aibă, prin cuvintele: ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi”, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că semnele și minunile pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a săvârșit în timpul misiunii sale omenești și dumnezeiești pe pământ dovedeau odată în plus dumnezeirea lui Iisus, marea Sa iubire de oameni și înțelegerea Sa fără de margini față de suferințele omenești de tot felul. Pentru aceste semne făcute de Domnul în timpul misiunii Sale pământești era numit și Tămăduitorul, vindecând neputințele sufletești și trupești, prin acest act de iubire și de milă dumnezeiască, mai ales că pe lângă vindecarea propriu-zisă a celor aflați în suferință se întărea totodată și credința oamenilor în mila și puterea lui Dumnezeu. În concluzie, numai în Lumina Lui Hristos vedem că suntem păcătoşi şi că am fost deja iertaţi şi tămăduiţi sau mântuiţi de El. Aşadar, aveam nevoie să fie purificată percepţia noastră duhovnicească, fiindcă darul lui Dumnezeu în Hristos, pe care l-am primit la Paşte, provoacă aşteptările noastre obişnuite, lumeşti, iar, dacă Mântuitorul Hristos a biruit moartea, prin moartea Sa a împlinit aceasta, aşa cum şi cântăm! Singurul răspuns înduhovnicit pe care îl putem da este ceea ce i se cere paraliticului din pericopa Duminicii a 4-a după Paşti: „Să nu mai păcătuieşti!”, de aceea, se cuvine să luăm în serios dimensiunile teologice ale vieţii noastre şi să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii în Iisus Hristos, pentru ca să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi! Deci, cu cât vom arăta mai multă bunătate şi blândeţe, cu atât mai mult va veni îngerul ca să tulbure apa tămăduitoare şi să ne facem cu toţii bine, iar, dacă binevoieşte Bunul Dumnezeu, va trimite îngerul Său nu doar o dată pe an, ci de o mie de ori pe zi! În final, să spunem cu multă îndrăzneală că paraliticul era, se pare, bolnav doar trupeşte, în timp ce sufleteşte era sănătos, şi atunci când Hristos l-a vindecat, s-a făcut mai sănătos sufleteşte! În acest fel, Dumnezeu ne învaţă că Mântuitorul Hristos vindecă acolo unde e nevoie, că binele poate fi înfăptuit oriunde și oricum, fiindcă ziua este pentru om, nu omul pentru zi!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
