Recent, premierul Ilie Bolojan a lansat o propunere care a înghețat speranțele tinerilor medici: obligativitatea de a lucra un număr minim de ani în țară după absolvire. Sub masca „datoriei față de patrie”, se întrezărește o apucătură dictatorială ce amintește izbitor de repartițiile forțate de dinainte de 1989. Domnul Bolojan pare să guverneze o Românie imaginară, dintr-o bulă unde legile pieței și realitățile statistice nu pătrund, ignorând faptul că tinerii fug nu de țară, ci de un sistem care îi blochează.
1. Matematica eșecului: Producem medici pentru export, nu din alegere
În timp ce premierul vorbește despre „obligații”, cifrele anului 2026 arată un sistem care își ejectează propriile elite. România pregătește anual aproximativ 7.000 de absolvenți de medicină, o cifră impresionantă la nivel european. Problema nu este lipsa resursei umane, ci incapacitatea statului de a o absorbi.
La examenul de rezidențiat, peste 10.000 de candidați se bat anual pe aproximativ 5.000 de locuri. Paradoxul cinic? Din aceste poziții, sub 10% sunt posturi cu contract garantat într-un spital. Restul sunt simple „locuri” de pregătire temporară. După 5-6 ani de specializare, statul român îi mulțumește medicului și îl trimite direct la aeroport, neavând un post vacant unde să-l primească. Să obligi un om să rămână într-un sistem care nu-i oferă o funcție este o absurditate juridică și logică.
2. Deșertul medical: 15.000 de medici lipsă într-un sistem blocat
Domnul Bolojan invocă nevoia de medici în zonele defavorizate, dar ignoră barierele pe care chiar guvernul său le menține. Statisticile sunt de coșmar, iar vina este exclusiv administrativă: Discrepanța rural-urban: În mediul rural avem un medic la 1.594 de locuitori, în timp ce în centrele universitare raportul este de 1 la 171.
Necesarul real: România are un deficit cronic de peste 15.000 de medici, dar în primele luni ale anului 2026, Guvernul a deblocat prin memorandumuri doar câteva sute de posturi la nivel național.
Urbanul mic: Spitalele orășenești funcționează ca niște „feude” locale. Posturile sunt fie înghețate sub pretextul austerității, fie păstrate în circuite închise.
Unde vrea premierul să lucreze acești tineri? Pe posturi care nu există în organigramele înghețate de Ministerul Finanțelor? Aceasta este marea minciună a „obligației”: statul vrea să dețină dreptul asupra muncii tale, dar refuză să-ți plătească un salariu pe un post stabil.
3. Reflexe de dinainte de 1989: Statul proprietar de destine
Această abordare este o ofensă adusă libertății de mișcare și demnității profesionale. În loc să creeze stimulente — locuințe de serviciu, dotări moderne și transparență în concursuri — Guvernul alege „biciul”. Este metoda facilă a unui decident care a eșuat în reformarea managementului spitalicesc și preferă să sechestreze forța de muncă.
Taxele și impozitele crescute de acest cabinet sugrumă deja sectorul privat de sănătate, singura supapă care mai ținea tinerii în țară. Să ceri acum „fidelitate” forțată, într-un climat de incertitudine economică, demonstrează o deconectare totală de realitate.
Domnule Bolojan, ieșiți din bulă! Conduceți România anului 2026, nu o republică socialistă unde absolventul este proprietatea statului. Dacă vreți ca medicii să rămână, deblocați posturile „cu dedicație”, investiți în dotări de bază în orașele mici și încetați să mai tratați elitele intelectuale ca pe niște piese într-un inventar administrativ! Până când statul nu-și va onora datoria de a crea un mediu de lucru demn, nu are dreptul moral să ceară sacrificii prin constrângere. România reală nu mai acceptă „repartiții” deghizate în patriotism.
Dragoș Ionică
