De fiecare dată când Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit câte o minune a vindecării sau a învierii, pe lângă bucuria celui sau a celei care s-a aflat la Binevoirea Lui Dumnezeu, ca din întunericul minţii a apărut şi invidia fariseilor şi a cărturarilor care Îl huleau pe Dumnezeu, spre nedumerirea mulţimilor de credincioşi. Pentru că înţelept a fost şi Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios iar, prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă. Aşa cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot la fel trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza în afara veninului invidiei. E bine să ne păzim de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el, căci, dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, nu va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului! Pentru că nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai păcătoasă decât invidia, căci, supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte, în primul rând, un rău personal celui stăpânit de această pornire oarbă. Iar, după cum rugina roade fierul, şi invidia roade sufletul invidiosului, dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot la fel şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o cu întunericul minţii!
,,Somnul raţiunii naşte monştri”!
Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui, pentru binele omului bun! Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte, nici supărarea, nici mâhnirea! Ei, bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului care se aseamănă cu un om golit în suflet, lovit din toate părţile şi starea omului sănătos îl răneşte pe invidios! Dacă este altul mai frumos la chip, e o altă rană pentru invidios! Dacă cel cu har depăşeşte pe mulţi prin talentele sale, dacă este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii, dacă unui bogat, îi place nespus ca să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci, poate că este lăudat de cei cărora le face bine, dar, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l rănesc drept în inimă pe invidios! Chiar urgia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească, ci, dimpotrivă, stă cu capul plecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de o răutate surdă. Iar, dacă-l întreabă cineva de ce suferă, invidiosului îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: «Sunt un invidios şi un amărât şi mă roade fericirea prietenului meu, bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere, nu pot suferi să văd faptele bune ale altora şi orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!». Poate că aşa ar gândi invidiosul, dacă ar vrea să spună adevărul, dar, el nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui, ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l sfârşeşte. Nici nu caută un doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Invidiosul aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Pentru că ura i se termină numai atunci când îl vede pe cel invidiat nefericit, din fericit cum era! Iar, când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea, numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede tânguindu-se de durere. Învidiosul nu se bucură cu cel vesel, dar nu plânge cu cel îndurerat, îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică şi ridică în slava cerului, prin cuvinte viclene, starea lui fericită de mai înainte, nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea suferinţa. Chiar pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate, dar, dacă ar trăi copilul, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. Dacă vede că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă din nou şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o, laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit, pentru că invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute!
,,Sunt plini de invidie, de ucidere”!
Nimic nu poate fi mai pierzător ca această boală a invidiei, care înseamnă distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Invidiosul l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor, căci, prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu şi s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului, iar, fiindcă n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om. Însuşi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel, pentru că diavolul l-a învăţat invidia şi uciderea, asociate una cu alta întru nelegiuire, pe care Apostolul Pavel le-a alăturat prin cuvintele: ,,Sunt plini de invidie, de ucidere”! Cain a văzut cinstea dată de Dumnezeu a fratelui său şi s-a aprins de răutate, a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Iar, pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în uciderea de frate! Iar, un astfel de om a fost şi Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta! Astfel, invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate! De fapt, binefacerile îl îmblânzesc pe duşman, dar, pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit, pentru că este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine, decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite. Nu este sălbăticiune pe care să n-o depăşească invidioşii prin răutatea lor, şi câinii se îmblânzesc, dacă le dai de mâncare, leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi, dar, invidioşii se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă! Să ne gândim, cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere, dacă nu invidia, şi cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia bolii acesteia! Dar, prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia invidioşilor s-a întors împotriva lor, căci, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor urâte. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, Iosif cu poporul său n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu! În loc de concluzie, trebuie să gândeşti la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii, pentru că este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Ei L-au pizmuit pentru minunile Lui, care au avut ca obiectiv mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel Care-i hrănea era prigonit şi duşmănit, morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură, demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor, leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. Din păcate, fariseii au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii şi până la crucificarea Lui Dumnezeu i-au adus răutăţile invidiei!
Profesor Vasile GOGONEA
