1.Despre om
Constantin C. Șișiroi este o personalitate marcantă a Gorjului științific, medical, cultural și literar. A împlinit recent 77 de ani de viață, dar spiritul îi e mereu tânăr. S-a consacrat și în mediul academic și în cel al învățământului universitar românesc, ba chiar și în cel publicistic și în cel monografic.
E autorul a 19 cărți: dicționare, comunicări, lucrări, enciclopediin e scriitor filozofic, semiotic, poetic, ortopedic și traumatologic. Insistent ne-a oferit când un album de familie, când un tratat anatomic, patologic ori fiziologic, când o teză de doctorat, când un curs de ecografie generală, de management sanitar, de perfecționare internațional răspândit în Grecia, Austria, Italia, Franța, SUA.
A fost membru al mai multor asociații medicale, cercuri, societăți, colegii, sindicate, academii, între anii 1994-1997, participând și la Ședința Anuală a Academiei Americane de Chirurgie Ortopedică (la Las Vegas). Ca să nu uit că-i datorăm înființarea secției Ortopedie-traumatologie Târgu-Jiu, în 1982, fiindu-i și șef de secție vreo 33 de ani (1983-2013).
A cultivat,ca scriitor propriu-zis, poezia și maximele, și reflecțiile, meditațiile și gândurile despre existență; uneori recurgând la proza comportamentistă ori autobiografică.
Și-a însușit și și-a perfecționat arta supraviețuirii în timpuri dificile, fie ele comuniste, ieri, capitaliste și inflaționiste, în prezent. S-a înțelepțit depășind bariere aparent de netrecut, continuând să evolueze indiferent de opinia celor din jur.
E un familist convins, un sociolog al vremurilor actuale și un critic acerb totodată. Fiica sa, Anca Elena, cu soțul Marcel și cei trei copii ai lor locuiesc în Franța, fiind cetățeni europeni de calitate morală superioară.
2.Despre operă
Zilele acestea, i-a ieșit de sub tipar, la Editura Pim de la Iași, o carte cu un titlu semnificativ „Confidențe în labirintul vieții”, în 144 de pagini. Așa este – îi dau dreptate – „mereu trebuie să credem că există ceva nobil, care într-o zi va triumfa, altminteri nu ar mai merita osteneala să trăim”. Adevăr grăiește Constantin C. Șișiroi reamintindu-ne, persuasiv, că „omul există pentru a cunoaște, pentru a voi, pentru a iubi”, raportându-se desigur la marele Nietzsche ori Jung (cel din „Amintiri, vise, reflecții”, consemnate și editate de Aniela Jaffé – n.n., I.P.B.)
Ca poet de notație, Constantin C. Șișiroi a căutat constant „o cale de ieșire din labirintul vieții”, căci evident „confidențele în labirintul vieții au menirea de a oglindi complexitatea vieții”. A recurs la profesia scrisului „ca să vadă lumea cu suflet și inimă limpezită, fără graba tinereții, fără frica maturității”, încrezându-se, eroic deseori, adevărului fie el imanent ori transcendent; „cu tot elanul și avântul”. Subscriu ideii că „dragostea-i în general un lucru rar” dar categoric menită să nu te dai bătut atunci când trebuie să-ți cucerești perechea androginică.
Crezând într-un zeu nemuritor, Constantin C. Șișiroi a împărtășit, kairotic, o „iubire mare și pură”, „golindu-și sufletul de ură”; a fost „un crez ori chiar un vis” căci „viața-i una, fără bis”; ca atare „să stai drept căci demnitatea nu o ajunge oricine”. „Dragostea de oameni trebuie marcată printr-o iubire anume, printr-un destin venire”.
3.Despre cuvânt
Ei, da, îi admir opinia emoționantă că, negreșit, „cuvântul ca atare e lucru de-nțeles; că are căutare când mângâie mai des. Cuvântul poate duce, când e tăios și rece, la fapte chiar feroce dar vindecând un cuget ce mai departe trece. Cuvântul poate aduce un adevăr ascuns iar binele-l traduce în sufletul pătruns. Cuvântul ne ridică la rang de mare bos, când mori mereu de frică să n-ai un os de ros. Cuvântul e iubire, de-i spus și e gândit și vrednic de mărire cum soarele cel falnic ce e mereu slăvit”.
Tot cuvântul e cel care te învață să calci pe drumul drept și sigur, să ocolești o cale ce se înfundă-n ceață, te alină dacă te apucă gândurile negre, te dezmeticește „c-un strigăt de rebel”, te încurajează când trebuie să domini lumea, când rutina pare să afecteze totul ori teama de moarte te copleșește. Leacul acestei angoase îl dă grija – vorba lui Sartre – „la ce avem de făcut mâine, poimâine, săptămâna asta și așa mai departe”. Ca atare „nu trebuie să fim interesați de moarte” ci, dimpotrivă, să ne „permitem mici bucurii”, întrucât „din lucrurile mici se naște fericirea”. „Să savurăm liniștiți o ceașcă de cafea aburindă, o briză blândă pe litoralul Mării, un zâmbet apărut spontan în orizontul nostru apropiat. Copiii au drumul lor! Lasă-i să meargă! Nepoții au părinți. Lasă-i să fie părinți!”
4.Fiul cetății
Să găsim răgazul – recitind cartea lui Constantin C. Șișiroi – să vorbim despre frumusețea pe care acum avem timpul s-o observăm, Să introspectăm ce ne-a ridicat de la pământ, de s-a întâmplat să cădem. Să apreciem detaliile pe care înainte le ignoram, să râdem de rănile de altădată, să nu mai tremurăm la gândul furtunilor prin care am trecut (ba ne-am întărit mai mult decât am fi crezut; să ne mulțumim cu ce avem și să ne rugăm să fim sănătoși.
„În viață, toate vin la timpul lor. Nu putem grăbi și nu putem amâna nimic oricât am insista și oricum am dori”. „Cea mai mare bogăție a omului este a avea pe cineva alături care să-i spună: -Bună dimineața/ -Bună ziua/ -Noapte bună. Cineva care să-i ofere o îmbrățișare atunci când are nevoie”.
Dar Constantin C. Șișiroi e fiul cetății. E volens-nolens un homo politicus. Din această, gravă și inevitabilă postură, actualmente din ce în ce mai imperios necesară, constată că „somnul rațiunii clasei politice de azi naște monștri ca-n poveste și, în final, potrivnici națiunii”. Înțelege că iubirea față de omul autentic și onest e în ciulini (ai Bărăganului lui Panait Istrati), aruncată.
În România „minciuna are rang regal”, „stă cu noi la masă și soarbe tacticoasă dintr-un frumos potir”, disprețuind „pe oamenii cinstiți, care-au avut și iluzia victoriei”. ”Minciuna bântuie ca ciuma pe tot cuprinsul lumii întregi și bagă vrajba între noi întruna”.
Exact la polul opus „bunătatea este singura haină care nu se uzează, singura avere care trece spre nemurire”.
Închei lapidara-mi cronică literară cu încă o poem în metru popular de-o ritmicitate și muzicalitate impecabile: „Viață dragă, viață scurtă, ești un chin și ești o luptă. Ești când dulce ca și mierea, când amară ca și fierea. Ești senină, înnorată, ești când apă de izvor ce nu seacă niciodată, când ești val nimicitor. Mă înalți, mă și cobori, mă și mângâi, mă și dori, mă și vindeci și rănești, dar în taină mă călești. Și-mi ești dragă-așa cum ești (Ce-i viața, pag. 43).
Ion Popescu-Brădiceni
