O bucată de lemn ud, găsită într-o toamnă ploioasă, avea să-i schimbe drumul. Pe ea a văzut chipul Sfântului Apostol Petru. A luat lemnul în casă, iar, de atunci, mâinile sale au dat viață la mii de icoane. Alina Cococu, fost viceprimar al comunei Alimpești și absolventă de Arte, practică un meșteșug pe care nu îl consideră doar pasiune, ci o adevărată chemare.
Alina Cococu a intrat în lumea artei încă din anii de liceu. A absolvit Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu” din Târgu Jiu, specializarea pictură de șevalet, perioadă în care a studiat intens istoria artei și a reprezentat județul Gorj la olimpiadele școlare naționale.
Mai târziu, a urmat Facultatea de Litere, specializarea limba română și limba franceză. Icoanele nu au făcut însă parte de la început din parcursul său artistic.
Prima întâlnire cu acest univers a venit într-un mod cu totul neașteptat.
„Prima experiență legată de pictura icoanelor a fost ceva extraordinar care mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. Într-o toamnă ploioasă, la marginea unui gard din curtea casei mele, unde se aflau câteva trunchiuri de salcie umede și pe alocuri putrezite de apă, am văzut chipul Sfântului Apostol Petru, pe o margine a lemnului, un chip în alb și negru.
Am luat acea bucată de lemn în casă și după ce s-a uscat, am pictat acel chip așa cum îl văzusem și așa a apărut prima mea icoană, iar de atunci, simt cum fiecare icoană mă cheamă, este ceva ce nu se poate exprima în cuvinte, simt cum sfinții pe care îi pictez, sunt acolo, prezenți în timpul lucrului, simt prezența lor lângă mine, se simte uneori chiar miros de mir, este o taină minunată și îi mulțumesc neîncetat Domnului pentru că a îngăduit ca prin mâinile mele de muritor, să se realizeze chipul Său și al sfinților Săi”, își amintește Alina.
Mii de icoane și un meșteșug devenit chemare
De-a lungul anilor, Alina a lucrat sute și chiar mii de icoane, folosind tehnici și materiale diferite. Pentru ea, nu este însă vorba doar despre o pasiune artistică.
„Este o chemare dincolo de pasiune, este ceva ce simt cu tot sufletul și îmi doresc ca această trăire să treacă dincolo de lemn și culori și să transpună în sufletul privitorului emoția pe care o simt eu atunci când fac o icoană”, spune meștera din Alimpești.
De la lemn și piatră, până la coaja de ou
Fiecare icoană începe cu alegerea suportului.
Poate fi lemn, în diferite dimensiuni și esențe, piatră de râu sau de munte. În ultima perioadă, Alina a lucrat și cu un material aparent banal, dar care poate deveni spectaculos în mâinile unui meșter: coaja de ou. Bucățile mici sunt lipite una câte una pe lemn, iar rezultatul capătă aspectul unui mozaic.
„Acest suport, din fragil și nefolositor, devine dur și de efect, prin lipirea sa bucată cu bucată pe lemn, obținând efect de mozaic”, explică aceasta.
Apoi urmează grunduirea, pregătirea suportului pentru culoare, aplicarea culorilor în mai multe etape și, în final, lăcuirea. După uscare, icoanele ajung la biserică pentru a fi sfințite.
Cinci săptămâni pentru o singură icoană
O astfel de lucrare nu se face în grabă. Timpul necesar depinde de tehnică, suport, dimensiuni și materialele folosite. Una dintre cele mai migăloase icoane realizate de Alina a avut nevoie de aproximativ cinci săptămâni de muncă. Pentru ea au fost folosite peste 6.000 de bucăți de coajă de ou. Icoana a avut însă o destinație specială: a fost donată bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Alimpești, comuna sa natală.
Două lumi complet diferite: administrația și atelierul
Alina Cococu a cunoscut și viața administrației locale, ocupând funcția de viceprimar al comunei Alimpești. De la administrație și până la lucrul migălos la o icoană este o diferență uriașă: „Activitatea ca meșter popular și cea administrativă sunt două lumi complet diferite, care solicită atenția din perspective total opuse”, spune ea. Dacă administrația înseamnă decizii și probleme care trebuie rezolvate rapid, icoana cere răbdare, liniște și atenție la fiecare detaliu. Iar tocmai răbdarea este una dintre lecțiile pe care acest meșteșug i le-a oferit. „Am învățat să-mi cultiv răbdarea și să mă dedic cu totul și am înțeles că nu suntem singuri niciodată”, mărturisește Alina.
„Icoana își alege omul care are nevoie de ea”
Pentru Alina, o icoană nu este doar o lucrare care pleacă din atelier către un cumpărător sau către o biserică. De fiecare dată se gândește la locul în care va ajunge și la omul care o va păstra. „Întotdeauna mă gândesc unde va ajunge lucrarea mea și îmi place să cred că, de fapt, icoana își alege omul care are nevoie de ea și nu invers. Și mi s-a confirmat acest lucru de foarte multe ori”, a spus Alina.
De aici vine și felul în care privește lucrările sale.
„Icoanele pe care le fac, pentru mine, înseamnă ferestre spre cer, prin care sfinții reprezentați ne vorbesc și ne ascultă. Le consider obiecte vii, care au primit harul lui Dumnezeu spre întărirea credinței oamenilor și în ajutorul lor”, a relatat pictorița.
Chipul lui Iisus cu coroana de spini, lucrarea care revine mereu
Dintre toate reprezentările pe care le-a realizat, una a revenit de nenumărate ori în lucrările sale: Iisus cu coroana de spini. A pictat această imagine în sute de reprezentări și în tehnici diferite. Spune că se regăsește în ea o parte din povestea fiecărui om:
„Poate că fiecare dintre noi ne ducem propria coroană de spini. Și dacă Iisus a purtat-o cu blândețe și cu acceptare, deși atât de dureroasă, la fel și noi avem propriile dureri sau neputințe de dus”.
Meșteșugul nu se învață doar din cărți
De-a lungul timpului, Alina a avut și elevi din mai multe localități cărora le-a transmis tainele acestui meșteșug. „Am avut mulți elevi din diferite localități și am predat acest meșteșug tuturor celor care au avut înclinație spre arta icoanei”, povestește ea. Dar, spune Alina, nu este suficient doar să înveți tehnica. Este nevoie de timp, atenție și dedicare. Iar pentru meșterii populari există și o problemă care se simte tot mai puternic: promovarea și vânzarea lucrărilor. „Cel mai greu consider că este faptul că nu avem unde să ne promovăm lucrările și unde să le vindem pentru a ne putea susține cel puțin costul materialelor – lemn, grund, culori, pensule, lac – și cred că sunt în asentimentul tuturor meșterilor populari”, a spus Alina.
Alimpeștiul, locul pe care l-a purtat peste tot
Deși a studiat și a mers în mai multe locuri, Alimpeștiul a rămas pentru Alina locul de care se simte profund legată.
„Alimpești este locul unde m-am născut și am crescut și unde m-am reîntors după terminarea studiilor. Am promovat localitatea mea oriunde am mers în țară și în străinătate și mă simt legată de tot ce înseamnă aceste locuri”, a afirmat cu mândrețe Alina.
Poate că și icoanele sale poartă ceva din această legătură cu locul natal: răbdarea, tradiția și dorința ca lucrurile vechi să nu dispară.
„Atunci când lucrarea este gata, simt o liniște pe care cuvintele nu o pot cuprinde”
Pentru Alina, cel mai important moment nu este atunci când pune ultima culoare, ci ceea ce simte după ce icoana este terminată.
„Este un sentiment de liniște interioară pe care cuvintele nu îl pot cuprinde atunci când lucrarea este gata și atunci când simt că sfinții sunt în preajma mea, chiar nevăzuți, dar își fac simțită prezența cu adevărat”, a mărturisit aceasta. Iar adevărata satisfacție vine atunci când și cel care privește lucrarea simte ceva.
„Cel mai frumos moment pentru mine este atunci când omul din fața mea simte emoția din lucrarea mea. Atunci aceasta și-a atins scopul și a trecut dincolo de materie, a devenit ființă vie și a transmis ceea ce trebuia, reunindu-ne în aceeași credință”, a adăugat meștera din Alimpești.
Ce vrea să lase în urmă
După ani de muncă, sute și mii de icoane, lecții predate altora și drumuri care au dus-o departe de casă, Alina Cococu nu vorbește despre faimă sau despre numărul lucrărilor pe care le-a realizat. Când este întrebată ce ar vrea să rămână după ea, răspunsul vine simplu: „După mine aș vrea să rămână credința în Dumnezeu, să nu se piardă încrederea în ajutorul sfinților care sunt tot timpul prezenți”.
Aceasta este povestea Alinei Cococu: povestea unui om care, într-o zi ploioasă, a văzut un chip pe o bucată de lemn și a ales să nu treacă mai departe. De atunci, lemnul, piatra și fragmentele fragile de coajă de ou au devenit în mâinile ei icoane. Iar fiecare icoană, spune Alina, lasă în urmă o parte din omul care a făcut-o.
