Lumea peșterilor este un cuvânt care evocă întunericul, un cuvânt care evocă o întreagă lume, o lume controversată ce acoperă o gamă largă de sentimente, de la teamă la admirație.
Oamenii, de cele mai multe ori, trec cu frică prin dreptul gurii întunecate și friguroase a unei peșteri, cu spaimă pe lângă deschiderea ce se cască monstruoasă spre cer a peșterilor verticale denumite avene. Pentru ei, lumea peșterilor este necunoscută, motiv de superstiție și fabulație.
Pentru cel ce a avut posibilitatea de a face o vizită într-o peșteră comercială, ea este un muzeu natural pe care îl vizitezi în concediu. Dar, spre deosebire de castele și muzee, peștera rămâne o mică aventură, căci dincolo de lumea de frumuseți stranii, de bogății insolite fără aderență în cotidian, din ea parcă răzbate un suflu de sălbăticie.
În sfârșit, pentru speolog, peștera este obiectul pasiunii sale, misterul pe care el este chemat să-l dezlege.
În oricare din aceste ipostaze, peșterile constituie o lume aparte ce nu poate fi ignorată, o lume a misterelor pentru a cărei destrămare au trudit mulți, au fost înfruntate pericole, s-au dat lupte, s-au investit forțe materiale și umane, mergând până la sacrificii de vieți.
Peștera este un univers de tenebre: o lume aspră, neprimitoare, monotonă, dar și frumoasă, cu frumuseți gingașe sau peisaje cutremurătoare: bulevarde subterane și țevi prin care de-abia te strecori târâș, râuri a căror apă se pierde tăcută în beznă, lacuri cu apă neagră nemișcată, puțuri înfricoșătoare fără tavan și fără podea, minerale rare, animale ciudate adaptate la viața subterană, un imens gol umplut cu tot ce poate oferi natura și mai ales omul, în bine și în rău.
Cele de mai sus reprezintă o înregistrare statistică, o imagine statică a acestei lumi subterane. Să încercăm să vedem dincolo de ea realitatea dinamică, cea care dă sens acțiunilor. Fiecare peșteră cucerită este un triumf al omului, al luptei de cunoaștere, al luptei de a învinge în condițiile cele mai grele.
Și este semnificativ că această luptă a atins apogeul în momentul când nu mai este în joc niciun interes material, niciun profit.
Ce îi determină pe unii oameni ca, după o săptămână de lucru, în loc să se odihnească, să coboare sub pământ pentru a ieși extenuați? Ce-i face pe acești oameni să prefere curățeniei și căldurii unui cămin, noroiul, frigul și umezeala?
Să medităm asupra acestor întrebări și, când vom găsi răspunsul, ne vom da seama că nu este inutil a avea o peșteră, cum nu este inutil nimic din ce face omul pentru a împinge limitele cunoașterii cât mai departe, chiar dacă acel departe este sub pământ și în întuneric.
La final, iată și câteva recomandări privind protecția lumii peșterilor:
– Să nu se modifice regimul de ventilație – peștera se poate usca și încălzi, iar fauna să dispară;
– Să nu murdărim pereții peșterilor – ei nu sunt făcuți pentru a ne iscăli și a-i mâzgăli;
– Să nu luăm amintiri din peșteră – peștera se urâțește și sărăcește treptat, devenind neinteresantă;
– Nu trebuie scoase guanoul ori lemnele putrede – aceasta înseamnă a elimina substratul necesar viețuitoarelor, a le lăsa să piară fără hrană.
– În schimb, trebuie scoase resturile aruncate – adică tot ce nu poate putrezi.
– Nu trebuie să colectăm animale din peșteră – luate din mediul lor de viață și scoase la lumină, acestea mor și se ajunge până la dispariția definitivă a rarei faune cavernicole.
– Să se evite mersul la întâmplare prin peșteră – prin peșteră se merge în șir indian, cu un cunoscător al peșterii în frunte, fiecare având o sursă sigură de lumină.
– Să nu pătrundem de unul singur – mersul de unul singur nu este recomandat pentru securitatea noastră, iar la cel în grupuri mari, gălăgioase, pierdem acel mesaj pe care ni-l transmite întunericul și liniștea, tulburată doar de căderea picăturilor de apă.
Câți dintre noi se gândesc, când vizitează o peșteră, că orice intervenție în necunoștință de cauză poate distruge fragilul echilibru biologic și declanșa fenomene ireversibile, cu consecințe grave, mergând până la distrugerea gingașei și rarei faune cavernicole?
Să nu uităm că celor care intră în aceste adevărate oaze în carst le revine marea răspundere de a păstra intacte comorile din bezna veșnică, ele fiind un izvor de cunoștințe deopotrivă pentru noi, cât și pentru generațiile viitoare.
Să pătrundem în peșteră, în acest sanctuar viu al naturii, cu respectul cuvenit, ca într-un mare muzeu ce poate fi vizitat numai de cei ce știu să îl prețuiască.
Mugurel Petrescu, fotografii autor































