Recitesc poezia argheziană, după ce-am publicat două monografii despre ea. Am în bibliotecă două plachete editate în 1965 și în 1973. Este vorba despre „Silabe” și „Călătorie în vis”. Le regăsesc și în ediția de „Versuri” în două volume – aceea interzisă de regimul ceaușist, din pricina fugirii din țară a lui Ion Caraion – cel care tocmai semnase o prefață memorabilă, monumentală de 76 de pagini, deci ea însăși o carte ci nu doar un studiu introductiv, sub un titlu sugestiv „Blid și cugetare” (cu un motto din Dostoievski axat pe „marea nefericire a timpurilor noastre moderne”).
Acest, mare poet el însuși, Ion Caraion afirmă despre cuvintele lui Tudor Arghezi că au electricitate, despre arhitecturile frazei argheziene care conțin savante complicații dedalice, dar și supunerea simplă, ludică și clară ca iezerele, că însumează tertipuri și derute într-o strategie imbatabilă, tenace, pitagoreică, elaborată ca efect al unor calcule germinate îndelung și șlefuite, cizelate, netezite, uneori chiar prefăcute în rotunzimi abstracte, în imponderabilități care dezmiardă.
Tot Ion Caraion îl plasează pe Tudor Arghezi în paradigmă cu Charles Baudelaire și Edgar Allan Poe pe criteriul magnific și indestructibil al libertății creatoare. Criza culturii (și a literaturii implicit – n.n. IPB) e criza libertății individuale, criza libertății poetului de a fi poet și a criticului de a fi critic; a ziaristului de a vorbi în numele mulțimilor spre a le orienta corect politic și social; a profesorilor de a se ocupa de școală, a elevilor de a-și vedea de carte ș.a.m.d.
Dar să revin la „Călătorie în vis” (editura Eminescu, București, 1973, 78 pagini) care conține 16 poezii, 5 „copilărești” și 6 fabule traduse din La Fontaine, Krîlov, plus o traducere „Cântecul preoților” după Maurice Magre. Îngrijită de Mitzura și Baruțu Arghezi, placheta reunește câteva texte reculese din publicațiile anilor 1904-1972.
Eu o să-mi concentrez comentariul pe poeziile anilor 1971-1972. Acestea îl situează pe uriașul poet român alături de Montale, Ungaretti, Eliot și Pound, într-o zonă de trăiri ontologice și fenomenologice cu ascendență în baroc și manierism. Arghezianismul celor 16 poeme (ultimele două sunt de fapt cicluri de epitafe și distihuri) constă însă în dialectica (redusă trialectic, deci transmodernist) la unitatea unei filosofii heideggerienorilkeene). Astfel, trecutul și prezentul se spulberă, cum o păpădie coaptă (aceasta fiind po(i)eticitatea – n.n. IPB), într-o gândire nostalgică – vizionară. Temele, motivele, toposurile sunt deci frica (lui Sartre), înstrăinarea (lui Heidegger), tensiunea povarei (Paul Celan), moartea (Georg Trakl), măștile (Franz Kafka), jocul cu timpul (Constantinos Kavafis), cartea (Jorge Luis Borges), cerurile nemuritoare (Paul Valéry), inflexiunile mistice (Robert Frost) ș.a.m.d.
Cum spațiul ziarului pentru care scriu acest eseu mi s-a epuizat, precizez că rândurile de mai sus nu-s decât un proiect de transvaluare comparatistă (Alexandru Ciorănescu) a poeziei contemporane a lui Tudor Arghezi.
În „Silabe”, Tudor Arghezi încredințase Editurii pentru Literatură, în 1965, 33 de poezii a căror filozofie e optimistă, constructivă, trasă și din literatura populară și din limbajul de ritmuri și rime, de catrene și inscripții, psalmi și reverii ale unui tradiționalism arhetipal. Brusc, recitind „Silabe”, am revelația unui discurs îndrăgostit de poezie, de cartea ca entitate obiectivă și subiectivă, cartea sfântă cu paginile ei de foc, ca vorbire a unor Stâlpnici și Icari – scrisă, cum altfel? – de poetul paznic la templu, culcat pe treapta de intrare „șoptindu-și rugăciunea nopții în cântecele din stejari, cu ochii îndreptați la stele aprinse-n munți ca pe altare”.
Ion Popescu Brădiceni
Scriitor, doctor în filologie
