Cu aproximativ trei sute de ani în urmă, mai precis, în anul 1733, irlandezul Jonathan Swift, considerat cel mai mare prozator satiric în limba engleză, făcea publică lucrarea: «ARTA MINCIUNII POLITICE», în care inserează unele reflecții uimitoare, printre care și afirmația că: ,,Adevărul trebuie ascuns poporului pentru binele său, pentru că acesta trebuie înșelat pentru a fi salvat de el însuși, și de tot ceea ce este rău, mai ales că nu poate exista o normă care să prescrie adevărul”, iar, dacă în sfera politică minciuna pare la ea acasă, de la falsificarea grosolană a realității până la malefica minciună prin omisiune, aceasta se produce pentru că există strategii discursive temeinic elaborate și puse la punct, rodate în timp, care speculează, fie slaba memorie a masei manipulate, fie estomparea realității într-o lume din ce în ce mai virtualizată, mai digitalizată, ca să nu mai vorbim despre tehnica dezmințirii sau despre atât de invocata rațiune a statului de drept! Chiar dacă, cel mai important roman al său rămâne «Gulliver’s Travels» (Călătoriile lui Guliver), scris în anul 1726, cartea «Arta minciunii politice» constituie una dintre cele mai valoroase satire din literatura engleză, în care Swift explorează într-un mod fascinant teme precum natura umană și defectele societății, prin intermediul analizei profunde asupra problemelor din lumea reală, cu tot felul de conflictele absurde și banalități ale disputelor politice.
„Opusul valorii de «adevăr» este «minciuna», în timp ce opusul adevărului este eroarea”!
Considerat de mulți ca fiind chiar cel mai mare scriitor satiric al tuturor timpurilor, Jonathan Swift s-a născut la 30 noiembrie 1667 în orașul Dublin din Irlanda, într-o familie originară din Anglia, iar, după absolvirea școlii elementare și medii, Swift a studiat teologia la «Trinity College» din Dublin (1682-1686), fără să se fi remarcat ca un tânăr prea studios. În 1689 este angajat ca secretar particular al unei rude nobile îndepărtate, Sir William Temple, iar, în 1694 ajunge în Irlanda, unde susține examenele de teologie, devenind preot. În anii care au urmat, Swift și-a petrecut cea mai mare parte a timpului său la Londra, unde se deplasa pentru diverse probleme bisericești, deși desfășura de fapt o susținută activitate social-politică. În anul 1714 devine decan al Catedralei «Saint Patrick» din Dublin, când începe să publice serii de pamflete pe diverse teme legate de viața poporului irlandez. Așa cum am precizat, Jonathan Swift, în ultima perioadă a activității sale, creează nemuritoarea sa operă «Călătoriile lui Gulliver», care ocupă un loc aparte în memoria colectivă a umanității. Cu o ironie subtilă, Jonathan Swift dezvoltă ideea despre «Bătălia cărților», care în ansamblu ilustrează una dintre temele principale din «Povestea unui poloboc», potrivit căreia arta bulversantă a minciunii politice declanșează nebunia mândriei care crede în superioritatea propriilor opere și inferioritatea lucrărilor ulterioare! Așadar, Jonathan Swift (1667-1745), reprezintă figura marcantă a literaturii engleze din secolul al XVIII-lea, personalitate impresionantă prin temperamentul său pasional şi prin critica acerbă a răului din societate. Swift este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai realismului din prima perioadă a iluminismului, caracterizat printr-un stil rafinat şi o gândire dominată adesea de o acerbă mizantropie. El este apreciat ca unul dintre marii scriitori satirici ai tuturor timpurilor, ironizând în operele sale societatea epocii în care a trăit. Dar, paradoxal, în ziua de azi Jonathan Swift este mai mult cunoscut ca scriitor pentru copii, fiind autorul celebrei tetralogii «Gulliver’s Travels», cunoscută în toată lumea. Merită remarcate lucrările sale de referință, printre care se numără: «The Battle of the Books» (Bătălia cărților), lucrare care i-a fost publicată abia în 1704, după care a urmat colecţia de eseuri «The Tale of a Tub» (Povestea unui butoi) şi cartea «Prediction for the Ensuing Year 1708» (Preziceri pentru anul 1708), semnată cu pseudonimul Isaac Bickerstaff. După ce s-a alăturat conservatorilor în anul 1710, Jonathan Swift devine editor al ziarului «Examiner» din Anglia, susţinând cauzele politice irlandeze. A scris mai multe pamflete politice, inclusiv «The Conduct of the Allies» (Comportarea aliaţilor, 1711), «Meditation on a Broomstick» (1713) și «The Public Spirit of the Whigs» (1714).
,,Norma morală interzice minciuna, adică, afirmarea cu bună știință a unei declarații false”!
Când ne referim la tema despre «Arta minciunii politice» în opera lui Jonathan Swift, avem în vedere faptul că în viziunea autorului, încă din «Vechiul Testament», în «Geneză» (aliniatele de la 3.1 la 3.24), problema minciunii ca strategie discursivă și interpretativă a realității sociale se punea deja, iar mai apoi filosoful grec Platon, mai ales în dialogurile «Republica» și în «Hippias Minor», ca și la fel de marele filosof Aristotel în lucrarea «Etica nicomahică», au insistat asupra a ceea ce reprezintă minciuna politică. Abia odată cu «Arta minciunii politice», apărută în 1733 și atribuită lui Jonathan Swift, ideea că: ,,Adevărul trebuie ascuns poporului pentru binele său !!?? n.n.), că acesta trebuie înșelat pentru a fi salvat de el însuși” (!! n.n.) a devenit o temă de bază a reflecției despre politică. Preocuparea lui Swift nu era întâmplătoare, mai ales că după revoluția engleză, poporul îndrăznise de-a dreptul în politică, așa cum nu se mai întâmplase din Atena lui Pericle! Iar, între timp, lucrurile au evoluat în direcția pe care Swift o anticipa, iar, minciuna a devenit o problemă politică și o artă a manipulării. În cunoscuta sa lucrare «Teoria generală a normelor», apărută postum, în 1979, politologul Hans Kelsen se oprea asupra raportului politico-juridic dintre adevăr și minciună și observa că „opusul valorii de «adevăr» este «minciuna», în timp ce opusul adevărului este eroarea! Norma morală interzice minciuna, adică, afirmarea cu bună știință a unei declarații false! Cu toate acestea, nici un standard nu poate interzice omului să se înșele, să facă erori! Cineva care se gândește la ceva fals și o afirmă pentru că, din eroare, acest lucru pare adevărat, nu încalcă nici o normă și acțiunea lui nu contravine interdicției care nu ar putea fi altfel decât o interdicție morală! Acesta este sensul proverbului «Gre¬șeala este omenească»”, așa cum apreciază autorul mai sus citat. Desigur, problema adevărului și a minciunii devine acută, atunci când însăși direcția politică poate să se schimbe doar prin simpla invocare a dreptului la opinie și eroare. Contextualizând problema, dacă vorbim despre legile justiției sau despre înlocuirea unui guvern, nu se știe prea bine, când vorbim de¬spre erori umane sau despre minciuni! Chiar în plină dezvăluire a postadevărului, a unui adevăr care este transformat într-un element secundar, dacă nu este privit de-a dreptul ca un obstacol, autenticitatea și justețea afirmațiilor politice nu par să mai conteze, mai ales că în momentul când politicienii devin conștienți că adevărul nu este suficient, ba uneori devine chiar periculos, în încercarea de a stabiliza lumea, acesta fiind principalul obiectiv al politicii, tentația minciunii nu mai poate fi în nici un fel controlată pentru că devine o artă a manipulării care nu doar că începe să facă parte din joc, ci, devine chiar principala regulă a jocului politic! Atunci când observăm felul în care minciuna se transformă dintr-un instrument adecvat în regula de bază a politicii, problema nu mai este doar morală, ci și epistemologică, dacă, de cele mai multe ori, adevărul nu pare a fi util în politică, iar minciuna se impune ca o alternativă mult mai utilă! Astfel, analiza proporţiei necesităţii minciunii în politică este posibilă, deci, trebuie făcută pentru că are şi o explicație prin aspectul său psihologic!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
