„Un sicomor în mijlocul mării, un poet în mijlocul timpului și poezia – singurul loc în care imposibilul poate prinde rădăcini.”
Introducere
„Sicomor sădit în mare” de Adrian Frăţilă nu este o carte care se lasă cernută dintr-o singură lectură, pentru că în spatele poemelor ei există o neliniște care nu se încheie odată cu ultima pagină.
M-am întors la acest volum de versuri cu sentimentul că, dincolo de poezie, Adrian Frăţilă încearcă să răspundă unei întrebări vechi cât poezia însăși: cum poate rămâne omul vertical într-o lume care nu mai are stabilitate?
Răspunsul este ascuns chiar în titlu: un sicomor sădit în mare pare, la prima vedere, o imposibilitate.
Titlul însă constituie cheia de acces în universul cărții: Sicomorul reprezintă arborele, rădăcina, verticalitatea, durata și memoria, Marea – mișcarea, instabilitatea și infinitul, precum și necunoscutul. Sădirea sicomorului în mare generează, astfel, un paradox poetic – ceea ce ar trebui să fie fix este transplantat într-un element al schimbării perpetue. Și această contradicție poate fi descifrată ca însăși condiția poetului.
Tensiunea dintre rădăcină și plutire
Adrian Frăţilă își construiește discursul liric pe tensiunea dintre rădăcină și plutire, dintre nevoia de permanență și conștiința trecerii. Nu întâmplător, o lectură critică recentă a volumului „Sicomor sădit în mare” identifica în sicomor un alter ego al poetului, în timp ce marea devine imaginea unui spațiu existențial dinamic în care stabilitatea este permanent pusă sub semnul întrebării.
Poetul și metafora imposibilului
Sicomorul plantat în mare este, în primul rând, o metaforă a imposibilului devenit posibil prin poezie.
În lumea concretă, un asemenea arbore cu rădăcini nu ar avea stabilitate în apă, însă în lumea poeziei imposibilul devine principiu de existență. Poetul poate planta ceea ce realitatea refuză să primească și poate înrădăcina verticalitatea într-un univers al instabilității. De aici se desprinde una dintre semnificațiile majore ale volumului: poezia ca formă de rezistență.
Într-o epocă în care valorile par să se relativizeze, iar reperele spirituale sunt supuse unei continue eroziuni, Adrian Frăţilă își asumă condiția celui care refuză să renunțe la rădăcini. Poetul nu evadează din realitate, ci încearcă să o transfigureze:
„Mut pelerin pe muntele ruginii/ uitat între obiectele de fier/ toiagul nu ajunge niciodată/ cu mult mai sus ca norul efemer.” (Ranița de sticlă)
Observăm că marea nu anulează sicomorul, după cum instabilitatea lumii nu anulează necesitatea spiritului, ci dimpotrivă: cu cât mediul este mai nesigur, cu atât rădăcina devine mai importantă.
O poezie a memoriei și a timpului
Unul dintre marile personaje invizibile ale volumului este timpul și acesta ne apare nu doar ca o succesiune cronologică, ci și ca forța care modifică ființa, destramă iluziile, aduce memoria în prezent și obligă eul liric la o reevaluare permanentă.
În poezia lui Adrian Frăţilă, trecutul nu este niciodată definitiv închis, el revine sub forma amintirii, a simbolului, a unei imagini, a unei nostalgii sau a unei întrebări. Astfel, poetul nu scrie doar despre ce a fost, ci despre felul în care ceea ce a fost continuă să existe în noi. Desigur, această dimensiune conferă cărții o tonalitate meditativă, iar poezia devine o formă de recuperare a timpului și, în același timp, o încercare de a-l înțelege. Nu este întâmplător faptul că unele dintre imaginile poetice ale cărții pun în față materia și spiritul, degradarea și permanența, trupul și memoria:
„Cât despre străzi, sunt rupte de tramvaie/ având un fel al lor de a mă ține/ neostoiţi câte o viață-ntreagă/ pe aceste mult zguduitoare șine.” (Străzi rupte de tramvaie)
Poezia între sacru și existențial
Relația dintre existențial și sacru este un alt nivel important al acestei cărți. Adrian Frăţilă nu cultivă un discurs religios propriu-zis, ci unul în care sacrul funcționează ca o posibilă dimensiune a sensului și poetul caută semnele unei ordini superioare într-o lume care pare adesea lipsită de certitudini. Astfel, în acest context, imaginea sicomorului capătă o rezonanță aparte. Ea poate fi citită și prin filiera simbolică biblică, unde sicomorul este asociat cu credința și cu imposibilitatea depășită prin forța spiritului. Relația dintre sicomor și mare nu este, așadar, doar o invenție metaforică spectaculoasă, ci poate fi interpretată ca o probă a credinței poetice în puterea cuvântului. Faptul că poetul plantează arborele în mare ne demonstrează că poezia însăși este o formă de a crede în ceea ce pare imposibil.
Sicomorul – axul unei arhitecturi poetice
Construcția acestei cărți are o logică simbolică, arhitectura sa având patru ramuri: Ramul cel dintâi (Echinocţiul de fiecare zi), Al doilea ram (Vânător înzăpezit), Ramul al treilea (La arat văzduhul) și Al patrulea ram (Restanţier la primul mileniu). Dacă sicomorul este axul cărții, ramurile sunt direcțiile în care se dezvoltă construcția poetică. Fiecare ramificație presupune o nouă perspectivă asupra existenței, însă toate se trag din aceeași rădăcină.
Această organizare conferă cărții o unitate interioară, iar poemele pot fi citite separat, dar sensul lor se construiește în relație cu întregul. Cartea devine un arbore textual, iar fiecare poem devine o frunză, o ramură sau o nervură a aceleiași experiențe spirituale.
O poezie a verticalității
Poate că termenul cel mai potrivit pentru această poezie este verticalitatea.
Verticalitatea nu înseamnă aici rigiditate, ci aspirație. Este nevoia de a privi dincolo de imediat, dincolo de cotidian și dincolo de limitele unei existențe supuse timpului.
Sicomorul crește în sus, se înalță, marea se extinde în toate direcțiile, iar între toate acestea se află poetul. Această tensiune traversează întregul volum de versuri și îi conferă unitate. Sicomorul este, de fapt, „un ax simbolic” și un reper al permanenței într-un univers fluid, iar scriitura poetică a lui Adrian Frăţilă este o lirică a rezistenței spirituale. Poetul scrie despre fragilitatea omului, despre trecerea timpului, despre memorie, destin și neliniște, dar nu o face din perspectiva abandonului. Întotdeauna există o încercare de ridicare, o aspirație. Poetul simte trecerea, degradarea și imposibilitatea de a opri ceea ce curge.
Unul dintre marile personaje nevăzute ale cărții este timpul. În poemul „Flaut amărui”, unul dintre textele reprezentative ale acestei cărți, întâlnim o imagine memorabilă: „De-atâta neclintire s-au năruit statui / Perfida cuirasă a timpului mă strânge / Dacă potrivind în lucruri precum jungheru-n sânge / Se surpă înlăuntru un flaut amărui.”
O întreagă filosofie poetică se construiește în jurul acestei imagini. Statuia ar trebui să fie simbolul petrificării, dar aceasta se năruie și iată că timpul învinge materia. Și atunci, în această situație, ce mai poate rămâne? Poate doar cuvântul sau poate doar memoria sau poate poezia. Aceasta constituie una dintre marile mize ale cărții: lupta dintre efemer și permanență. Poetul știe că existența este trecătoare, dar continuă să scrie tocmai pentru a mai putea salva ceva din această trecere.
O poezie care nu descrie, ci transfigurează
În universul poetic al lui Adrian Frăţilă, natura deține un loc important, dar ea nu este niciodată un simplu decor. Marea, cerul, zăpada, văzduhul, statuia, flautul – toate intră într-un proces de transfigurare. Astfel, marea este neliniște, zăpada este îngheţ al conștiinței, iar realitatea exterioară devine realitate interioară. Văzduhul devine spațiu al aspirației, arborele devine identitate și flautul devine suferință. Tocmai această capacitate de a transforma lucrurile în semne este una dintre calitățile poeziei lui Adrian Frăţilă. Această poezie nu se desparte de tradiția lirică românească, dimpotrivă, ea intră în dialog cu aceasta. Tradiția nu înseamnă imitație, iar poezia lui Adrian Frăţilă are muzicalitate și o dimensiune morală și meditativă. Un poet adevărat își asumă ceea ce a primit și transformă, și își construiește vocea proprie din această memorie poetică. Tocmai de aceea, poate că putem spune că versul său păstrează ceva din nobila poezie clasică, fără să renunțe la neliniștile omului contemporan. Ultima din cele patru ramuri poartă un titlu de mare forță sugestivă: „Restanțier la primul meu mileniu” şi este o formulă care depășește autobiograficul. Poetul se raportează la o durată istorică și culturală, mileniul fiind un simbol al experienței acumulate de om. A fi „restanţier” înseamnă a recunoaște că, în ciuda progresului, omul nu și-a rezolvat marile întrebări. Am cucerit lumea exterioară, dar încă nu ne-am cucerit pe noi înșine, am acumulat informație, dar nu înțelegere, am învățat să construim tehnologii, dar nu întotdeauna să ne înțelegem cu semenii. De aici și dimensiunea morală a poeziei lui Adrian Frăţilă. El nu este numai poetul propriilor stări, este și un martor al timpului său.
Concluzie
În concluzie, „Sicomor sădit în mare” este o carte despre supraviețuire, însă nu este despre supraviețuirea biologică, ci despre supraviețuirea spiritului, despre cum poți rămâne om într-o lume care schimbă permanent regulile. „Sicomor sădit în mare” este o carte a rezistenței, este o carte despre rădăcină și despre desprindere, despre memorie și uitare, despre efemer și etern, despre om și propriile sale limite, dar mai presus de toate este o carte despre credința în cuvânt. Trăim într-o lume în care totul pare să se miște, iar Adrian Frăţilă ne propune imaginea unui arbore care refuză să cadă și poate că aceasta este definiția poeziei: să ai rădăcini chiar și acolo unde lumea nu mai oferă pământ. Sicomorul este arborele, rădăcina, verticalitatea, permanența, este spiritul, marea este lumea, iar rădăcina este cuvântul. Sicomorul este poetul Adrian Frăţilă, iar poezia sa este autentică și originală, ea oferind o imagine poetică spectaculoasă, fiind o adevărată metaforă a condiției creatorului.
Mircea Tutunaru
