1.Temele de bază
Vocea lui Tudor Arghezi reververată în ecouri de bolerou în vocile celor patru actori „clasici” ai Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” mi-a retrezit respectul și admirația pentru poezia autorului „Cuvintelor potrivite”.
Totodată mi-a reînviat cultul pentru discursul liricoepicodramatic al acestui mare lirosof cu obârșii gorjene. Cum mi-ar fi șoptit, aproape de tăcerea ritualică, marele emul al geniului din Mărțișor, Nicolae Dragoș: „Domnule Brădiceni, Tudor Arghezi consolidează temelia poeziei românești și simultan europene”.
Așa mi s-a părut și mie, în actul meu hermeneutic asupra poeticității argheziene, integrat tezei mele de doctorat, axată pe teza recuperării sacrului, specific doctrinei poetice a celui care a scris „Ochii Maicii Domnului” de o cutremurătoare trăire spirituală și automat filosofică.
Traseul pe care ne-a condus coordonatorul artistic al spectacolului „Lecția Arghezi” , pe mine însumi, pe Cristian George Brebenel, pe Pompiliu Ciolacu ș.a. este un succedaneu de momente tensionate care culminează cu o capodoperă monumentală a inconfundabilului Tudor Arghezi. Astfel în „regia” lui George Drăghescu am urmat articulațiile structurale ale unei poezii de o infinită profunzime, sub semnul fluxului transcendent al unei regândiri a teatralității, poeticității argheziene.
Nicolae Manolescu aprecia într-o postfață la o carte de „Poezii”, din 1971, a lui Tudor Arghezi că poetul ar fi fost un spirit fundamental nereligios, cu o spaimă de neant, de moarte, care-l fac pe poetul „Psalmilor” să recurgă la numele lui Dumnezeu, de legendă sau de metaforă poetică, spre a conjura presimțita singurătate a omului în univers.
Însă echipa de actori din prima generație, cea „veche” a Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, colegi cu George Drăghescu, realizatorul dramaticului scenariu poetic, alcătuită din Rodica Gugu-Negrescu, Simona Urs, Cristinel Dobran, s-a adresat cu acest spectacol de lectură elevilor între 12-18 ani, dar și adulților iubitori ai liricii argheziene, sub „sigla” unei „Lecții argheziene”.
Această „Lecție Arghezi” reliefează temele de bază ale „geniului de la Mărțișor” : *refuzul transcendenței goale; *singurătatea vieții și a făpturii, a omului ca ființă tragică și nobilă; *existența celorlalte viețuitoare care dau sens și farmec apei, cerului, pământului.
2. Scrierea pe dedesubt
Aceeași punere în cocheta scenă a sălii „Studio Act” din strada Crișan nr. 3, a psalmilor dar și a câtorva capodopere ultracunoscute evidențiază înțelesurile existențiale ce îi/le traversează, rostul necesar și tainic întru poezie; subliniază, încă o dată, starea de sacralitate și de religiozitate, de misticism dăinuind în străfundul sufletului său revoltat concomitent cu o discretă frumusețe, cu o complexitate delicată.
Concepția „Lecției Arghezi” vădește ipso-facto și fonotextual scrierea pe dedesubt, semnificativă ontologic și creator care ia în stăpânire existența ce i s-a dat, poetul devenindu-și sieși Dumnezeu; asta deoarece transcendența argheziană e goală, ca atare tonul psalmilor devine blasfemiator, orgolios în opoziție oximoronică cu adorația, ruga „fără cuvinte”.
Totuși certitudinea inexistenței divine deșteaptă în sufletul fragil al psalmistului conștiința insuportabilă a singurătății omului în univers.
Astfel „Psalmii” – reînviați de actorii lui George Drăghescu – sunt o luptă a poetului cu sine însuși, cu evidența sentimentului de solitudine ce-l copleșește. Dar absența Creatorului cheamă, printr-o subtilă armonie, prezența Creaturii; evocă desacralizarea făpturii evadamice; căci sacre devin la Arghezi toate cele, dar prin cedarea atributelor sacre omului, viețuitoarelor, naturii: materia suavă sau degradată este mereu tema lui de candidă uimire; poetul îndumnezeiește viața terestră; dar, vai, gândul zădărniciei încolțește involuntar; căci exact ca-n Heidegger, Dumnezeul – absență concretizează forme ale spaimei de Nimic, arătări de apocalips, adieri ale neantului malefico-infernale, terifiante.
În ultimă instanță o tragică și măreață solemnitate învăluie poeticitatea argheziană într-o viziune mioritică, pretransmodernistă, transfiguratoare. Iar actorii Rodica Gugu-Negrescu, Simona Urs, Cristinel Dobran, George Drăghescu au recurs la celebra „figură” a lui Roland Barthes: transvestismul, îmbrăcând haina, pielea subiectului arghezian, moment al Imaginarului în stare pură: tetradic, hipnotic, înfăptuind o joncțiune intimă în ei înșiși cu textul poetic arghezian.
Ion Popescu Brădiceni, scriitor, cronicar dramatic
