Dacă este evident faptul că iubirea de sine este o boală cumplită care dezvăluie împătimirea sufletului aflat în suferință, nu vom putea progresa din punct de vedere duhovnicesc și nu ne vom putea apropia de Dumnezeu pentru a putea ajunge la îndumnezeire, care este scopul vieții noastre! Aceasta se poate constata când nevoința creștinului ortodox trebuie să fie îndreptată către depășirea iubirii de sine și a modului în care putem lupta împotriva acesteia. Tocmai de aceea, există în Biserica noastră binecuvântata asceză, ca să ne eliberăm de această boală și, odată eliberați, să putem să ne dăruim lui Dumnezeu, iar, în loc de a fi niște iubitori de sine, să devenim iubitori de Dumnezeu și de semeni. De aceea, Biserica noastră a rânduit asemenea prilejuri, așa cum este cel al postului, al rugăciunilor, al mătăniilor, prin statul în picioare și privegheri, pentru că toate ne învață cum să ne eliberăm treptat de iubirea de sine și să dobândim iubirea de Dumnezeu și de semenii noștri. Biserica e ca o mamă iubitoare și bună, care ne învață ce trebuie să facem. Iar, dacă luăm seama la ceea ce se citește în această perioadă în Biserică, dar și la întreaga tradiție ascetică a Bisericii noastre, vom observa că în esență toate acestea alcătuiesc un îndrumător pe care Biserica îl propune copiilor ei, în vederea eliberării de patima iubirii de sine. Uneori putem vorbi despre un duh al luptei împotriva iubirii de sine pe care l-a însușit din plin poporul român ortodox, iar acest lucru se reflectă în tradițiile și în viața bisericească a poporului nostru.
,,În mijlocul adversităților se găsesc și oportunități”! (Albert Einstein)
Împătimirea sufletului aflat în suferință capătă amploare din cauza secularizării, mai ales că uneori omul trebuie să facă mătăniilor în semn de mulțumire lui Dumnezeu, iar, alteori pentru neamul său care trece prin clipe grele, deoarece, totul se oglindește în viața sa acel duh ascetic care îl caracterizează! Dacă suntem atenți, vom observa că predica unor duhovnici devine o continuă chemare către oameni de a se elibera de iubirea de sine, de a trăi în asceză viața Bisericii, prin care se biruiește iubirea de sine. În astfel de situații, trebuie accentuat faptul că iubirea de sine nu e ceva care poate fi învins la orice oră, așa cum suntem tentați să vedem la noi înșine, fiindcă această boală este atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul nostru, încât trebuie să ne străduim ca pe durata întregii vieți să ne eliberăm pentru a scăpa de ea. Nimeni nu poate spune că scăpat foarte ușor de iubirea de sine, deoarece rădăcinile ei adânci tot mai există înlăuntrul nostru, dovedindu-se ca o hidră căreia îi tai un cap și-i ies altele șapte! De aceea este necesară o luptă continuă în care ne ajută mult viața în sânul Bisericii. Ca urmare, Sfintele Taine, rugăciunile, Sfintele Liturghii, rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase» pe care o spunem în Sfântul Munte și pe care cu siguranță trebuie să o spunem toți, nu reprezintă decât armele unei continue lupte de a ne elibera din mrejele egocentrismului și ale iubirii de sine și de a ne deschide spre Dumnezeu și spre frații noștri întru credință! Cu cât se îndepărtează de iubirea de sine, cu atât mai liber se simte omul, iar fiind liber, se unește cu Mântuitorul Hrisos. Creștinii care se nevoiesc în rugăciune, cunosc din experiență faptul că, cu cât mai mult ne deschidem către Dumnezeu, cu atât mai mult Dumnezeu vine spre noi, deoarece Dumnezeu respectă libertatea noastră de a alege, spre deosebire de mulți lideri politici cocoțați în funcții înalte. Dacă suntem plini de noi înșine și de iubire de sine, nu poate intra Dumnezeu în noi! Ca să poată intra, se cuvine să ne golim de voile și de gândirea noastră limitată, de autosuficiența și autarhia noastră, de convingerea și încrederea de sine, să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, căci atunci El va sălășlui înlăuntrul nostru și Îl vom simți în ființa noastră! Numai în acest fel dobândim libertatea întru Hristos, pentru că numai în acest fel omul dobândește libertatea adevărată și se unește cu Hristos și participă la libertatea lui Dumnezeu. Desigur, nu este vorba despre o simplă libertate socială, ci despre participarea la libertatea lui Dumnezeu! Atunci când omul își caută libertatea în sine însuși, în esență devine iubire de sine și nu libertate în Dumnezeu, simțind că nu-și găsește libertatea spre care năzuia, ci, doar iluzia libertății sale, deoarece, crezând că este liber, până la urmă ajunge să fie înrobit propriei persoane, care îl asuprește într-un mod stânjenitor!
,,Iubește-te pe tine însuți și restul va veni de la sine”! (Lucille Ball)
Pentru noi, creștinii, libertatea niciodată nu poate fi limitată la individ, pentru că individul este muritor și efemer, iar libertatea care este limitată și efemeră, nu poate fi resimțită ca o libertate adevărată. Izvorul libertății noastre este libertatea necreată a lui Dumnezeu, iar, când libertatea noastră individuală se întâlnește cu libertatea necreată a lui Dumnezeu, atunci cu adevărat ea este una deplină. De altfel, Însuși Domnul Hristos a spus: ,,Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32) și ,,Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6), ceea ce înseamnă că atunci când cunoaștem Adevărul, adică pe Hristos, atunci cunoaștem și libertatea adevărată, simțim unirea noastră cu Hristos, Care este libertatea adevărată ce se regăsește în Biserică. De aceea, Biserica reprezintă spațiul prin excelență al deplinei libertăți, ca o experiență existențială nu numai în ceea ce privește taina libertății, ci și multe altele folositoare! Iar această taină constă în faptul că libertatea nu poate fi găsită în afara Bisericii, numai înăuntrul ei, acolo unde este Duhul Domnului, acolo este adevărata libertate! Dumnezeu ne oferă în dar libertatea Sa în Biserică, acolo unde pe toate le înnoiește, unde au fost biruite stricăciunea, păcatul, moartea, pentru că în Biserică domnește Iisus Hristos, deci, numai aici există viața nouă a lui Hristos, care este libertatea adevărată! Tocmai acest lucru îl trăia primul Adam, iar, libertatea în Hristos nu înseamnă independență individuală, ci iubire în comuniune de persoane! Iubirea de sine și împătimirea sufletului aflat în suferință demonstrează faptul că este greșit să identificăm libertatea în Hristos cu drepturile și independența individului, mai ales că independența individuală, prin faptul că desparte pe un om de altul, constituie moartea libertății adevărate! Libertatea noastră, însă, se regăsește întotdeauna în conexiune directă cu Dumnezeul treimic, cu Persoanele Sfintei Treimi și cu persoana semenului nostru, într-o comuniune a iubirii. De aceea, putem spune că libertatea în Hristos și iubirea sunt sinonime, iar, atunci când iubești cu inima, ești liber! Iubirea este conținutul libertății, iar, omul este liber cu adevărat, atunci când iubește cu inima, iar, nu când oferă satisfacție egoismului său propriu. Credem că aceasta este greșeala care se produce în zilele noastre, faptul că libertatea este lipsită de responsabilitate și este limitată, nefiind corelată cu iubirea cea adevărată și îndumnezeită! Astfel acționează cei care încearcă să justifice, de pildă, abuzurile, când unele «feministe» debitează expresia că trupul lor le aparține». Cu alte cuvinte, pentru acestea, libertatea înseamnă satisfacția personală, nu înseamnă iubire, dăruire sau jertfă. Deci, «feminista» se simte liberă atunci când face numai ceea ce aduce satisfacție egoismului său, nu atunci când face și ceea ce-i poruncește iubirea, adică, atunci când împlinește voia lui Dumnezeu. Fiindcă Voia lui Dumnezeu se identifică doar cu iubirea și în cele din urmă vedem că, deși se pune atât de mult accent pe drepturile și libertatea individului, pe măsură ce înaintăm, devenim tot mai înrobiți patimilor noastre și, în general, încorsetați structurilor vieții cotidiene, ale vieții lumești, structuri care au cu totul alt scop decât eliberarea omului, prin digitalizarea și lipsirea de identitate a omului subjugat de iubirea de sine și de împătimirea sufletului aflat în suferință!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
