În Duminica a 20-a după Rusalii; Ap. Galateni 1, 11-19; Ev. Luca 7, 11-16 (Învierea fiului văduvei din Nain); glas 3, voscr.9, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, textul care se citește din Sfânta Evanghelie ilustrează modul cum Domnul Iisus Hristos l- a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain, un orăşel mic unde singurul fiu al unei văduve îndurerate era dus spre înmormântare, dar, Domnului Iisus Hristos I S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: ,,Tinere, ţie-ţi spun scoală-te”! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire împrejur. Așadar, nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate, fiindcă, noi credem din toată inima în faptul că numai cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Dar să ne gândim că Domnul Iisus Hristos învia morţii din dragostea şi compasiunea pentru omul cel căzut, condamnat la moarte, dar, mai este şi o altă cauză, că Mântuitorul trebuia să arate neamului omenesc faptul că El, Domnul Iisus Hristos, este stăpân şi peste moarte, fiind nevoie ca oamenii, văzându-L pe cruce răstignit, să nu se tulbure, deoarece trebuia să le arate că El putea să nu moară, dar de bunăvoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mântui pe noi toţi din moartea cea veşnică! Numai în felul acesta înțelegem că Dumnezeu ne arată că învierea tânărului din Nain este o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti!
Şi, văzând-o, Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge”!
Ca urmare, în Duminica a 20-a după Rusalii, Sfânta Scriptură, prin Sfântul Apostol Luca, ne spune că Iisus Hristos s-a apropiat de acest orășel mic din Țara Sfântă, numit Nain, și aproape de porțile orașului l-a întâmpinat un convoi cu un tânăr care era petrecut la mormânt de prietenii și cunoscuții săi, desigur, un convoi trist și cu o maică îndurerată și văduvă, care își conducea la mormânt pe singurul său vlăstar, iar, Mântuitorul, venea la rândul Său cu un alt convoi alcătuit din cei care ascultaseră Cuvântul Lui, cu cei care uitaseră și de foame, și de sete și Îi sorbeau cu nesaț cuvintele, văzând și minunile pe care le săvârșea. În acest sens, textul Evangheliei ne spune următoarele: «În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o, Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge”! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Ev. Luca 7, 11-16), un text, dar, în același timp și un context din care putem înțelege că Mântuitorul a văzut sărmana aceasta văduvă, care își petrecea la mormânt unicul său fiu și atunci I S-a făcut milă de dânsa, de lacrimile ei care se doreau o exprimare care nu o ușurează cu nimic, mai ales că după intrarea în lume, după ce copilul bate la porțile vieții, el bate plângând, pentru că părăsește mediul acela în care s-a simțit bine nouă luni de zile și intră în alt mediu! Cazul văduvei demonstrează că omul plânge în fața morții și se lamentează pentru că se gândește că merge pe un teren necunoscut, că părăsește lumea aceasta și de aceea își plânge păcatele și necunoașterea mediului, dar, dacă avem credință în Iisus Hristos, în Maica Lui Preacurată, știind că acolo ne vom întâlni cu îngerii din ceruri, cu bunii și străbunii noștri, cu părinții și cu apropiații, nădejdea noastră este de la Atotputernicul Dumnezeu, mai ales că și de această dată, Dumnezeu ne arată că învierea tânărului din Nain este o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti!
,,Tinere, ţie-ţi spun scoală-te”!
Ca o concluzie preliminară, am putea spune că între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos spre a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, de bună seamă, învierile din morţi, pentru că un om care revine la viaţă este tot ce poate uimi mai mult pe ceilalți oameni. Iar, Mântuitorul, văzând-o pe femeia văduvă cât este de zdrobită şi nemângâiată, S-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple mai târziu, cu însăşi Maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot aşa de ascuţită şi o durere tot aşa de amară. Câtă diferență de mentalitate este între slăbiciunea umană și între virtutea umană în fața morții, așa că trebuie să fim cu toții cu multă băgare de seamă la cuvintele Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”, iar, în viața noastră, să căutăm a săvârși faptele cele bune, să căutăm a-l mulțumi pe aproapele și a-i plini lipsurile, pentru că numai așa vom urma Calea Lui Hristos! Domnul Iisus Hristos, în momentul în care îl învie pe acest tânăr din Nain, sfințește și reîntregește familia și dă bucurie mamei! Domnul Iisus Hristos este stăpânul vieţii şi învingătorul morţii, iar, prin învierea tânărului din Nain, nu este decât o minune, o biruinţă parţială şi pentru o anumită perioadă asupra morţii, fiindcă acesta va cunoaşte din nou fenomenul despărţirii sufletului de trup. Pentru că biruinţa definitivă asupra morţii va veni, pentru lumea întreagă, abia prin învierea din mormânt a lui Iisus Hristos, iar, în urma învierii Sale, natura omenească întrupată de Fiul lui Dumnezeu a fost îndumnezeită şi a devenit aluatul care dospeşte toată fiinţa omenească a fiecăruia, pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi, oamenii, am fost creaţi! De atunci, de la Învierea din mormânt a Domnului, moartea şi-a pierdut puterea şi ceea ce numim noi, astăzi, moarte, nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup, la chemarea lui Dumnezeu, iar, Dumnezeu ne cheamă la Sine, din iubire, atunci când voieşte și când ne rânduiește! Deci, ce mare bucurie și ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie, trăieşte acum mama îndoliată la revederea fiului său viu! Doamne, ce «icoană» minunată, cu o mamă fericită şi un fiu întors la luminile vieţii, într-o fericită îmbrăţişare! Desigur, că în mijlocul mulţimii, tânărul a văzut figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului Hristos, Care îl privea cu dragoste şi blândeţe și câtă recunoştinţă s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul Dumnezeu! Poate că uimirea a fost aşa de mare, încât pe toţi i-a cuprins o teamă, dar, minunea istorisită în pericopa evanghelică de față nu-şi mărgineşte importanţa numai la evenimentul relatat, deoarece ne transmite învăţături folositoare şi pentru noi, cei de astăzi! Dumnezeu nu l-a înviat pe Tânărul din Nain, pentru a-l reda deşertăciunilor vieţii, ci pentru a-l reda mamei, spre a-i fi sprijin şi mângâiere, arătându-ne prin acest lucru, care a fost scopul cel dintâi al minunii prin care Dumnezeu ne arată că învierea tânărului din Nain este o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
